Acu’ un an, șeful mare al firmei unde lucram ne-o adus ceea ce el numea swag. Prin nu știu ce miracole, io am înțeles că swag-ul (sau swagger, nici acuma nu știu cum e corect) ăla ar fi ceva legat de mândrie, pe care vrei s-o areți și altora și ca s-o poți arăta trebe să ai măcar un tricou pe tine cu logo-ul firmei, ca să se vadă. Fix la TechEd i-am auzit pe colegii americani care aveau fereastră de la conferințe, Im gonna go collect my swag. Stai un pic, cum adică să îți iei mândria (sau swag-ul). Păi mă duc pe la standuri și iau de acolo ce se dă. Bă, stai un pic, ce e aia swag? Nu e mândrie, cum am înțeles io? Colegii, sec, no, swag simply means free stuff.

Aici iar intervine prostia tipic românesco-ardelenească-nârțogească: pentru că știam vag că pe la conferințele astea vin și expozanți (chiar și Microsoft e expozant acolo, până la urmă), m-am dus de acasă cu ditai lista de întrebări tehnice pe la standurile care mă interesau (da, și Microsoft). Bă, cam toată lumea se uita la mine ca la avioane, că să mă exprim blând. În general am primit răspunsuri de genul: google it.

No hai să vedem de ce ăia cu swag-ul or avut dreptate și io nu. Deci iaca și niște poze:

În poza de mai sus avem una coadă luuungă de IT-iști pitecantropi care visau la un Nokia Lumia 900 moca. Ideea era următoarea: dădeai un card pe care l-ai primit la înscriere, și dădeai click pe unul din pătrățelele care se văd destul de vag pe monitorul ăla din fundal. Da, am fost și io pitecantrop cu speranța vagă să câștig o pereche de căști. Bad luck.

Aaaaa, roaaataaa noooorooocuuuuluuuui: toată lumea învârtea de proastă la roata aia ca să obțină tricoaie, ceva plăsuțe și parcă am mai văzut niște cârpe tăiate circular, pe post de frisbi.

Deci nenea se zbate să iasă din cămașa de forță. Adăugăm un pic de culoare?

nu se prea vede, da’ nenea era pe un monoped (sper că așa se cheamă)! La ce făcea reclamă? Vă las să ghiciți.

Ca să vă dați seama ce înseamnă să culegi swag, cred că poza de jos e emblematică:

Nu se vede bine în poză, dar stăteau sute la coadă ca să tragă cu un pistol cu ventuze la țintă. A, să nu credeți că se câștiga ceva rachetă, în cel mai fericit caz erau ceva tricouri și intrai în marea competiție pentru câștigarea unui laptop care la emag nu mai există de ceva vreme, din cauză că e model vechi.

Și ăștia care nu stăteau la coadă, erau la sala de jocuri. Aici am făcut doar o poză, că mi s-o părut genial, ăștia de generația 35+ or cam prins așa ceva, imediat după revoluție:

Și uite așa am ajuns în ultima zi, toată lumea plină de swag, io cu câcatu’ ăla de listă de întrebări, cam în proporție de 100% fără nici un răspuns. Fără swag. Precum se vede din pozele de mai sus, oamenii nu prea erau acolo să-ți răspundă la multe întrebări, ci mai degrabă la circ.

Ce draci să fac, am început să mă învârt după swag. Câcat, nu prea mai era, strângea lumea taraba. La finalul conferinței, șefu’ ăsta mic din România cu care eram acolo, se uită el așa la swag-ul meu și zice mucalit, tulai ce grămadă de pixuri ai acolo. Io mergeam după swag adevărat, atâta că nu mai aveau, așa că îmi dădeau un pix, da’ luați două, că oricum mai avem. Și așa am ajuns io cu swag ca pixu’.

Și acuma cinele cu colegii. Nu vă pot zice chiar tot, dar următoarele le pot zice:

La Homarul Roșu (Red Lobster) e de mers, fie și numa’ pentru atmosferă. Io mi-am luat ceva friptură de vită pe pat de pireu și cu ceva sos cu creveți. Foarte bun, dar se pare că rețeta lor de succes e ceva pituță, numită Cheddar Bay Biscuits. Foarte bună – chiar, o întârziat un coleg, o poposit la popota de la Microsoft unde o lins o bere și o stat la povești. No, vine tanti la omul nost’, cu ce vă servesc. Ăsta micu’ și întârziat, nimica, eventual o bere. Primit berea, or mai întrebat ăștia o dată la masă, bă, chiar nu vrei nimic, la care chelnerița foarte tare, nu îi trebe că are un coș de pituțe de-alea în față, se satură cu ele.

La Delmonico ăla o fost belea: lume multă, se stătea la coadă (please wait to be seated), îl văzusem pe un nenea cu ceva prunc de maxim doi ani în brațe, plictisit ăla mic și lăcrămos, la tac’su în brațe. Îi întreb pe ăștia: WTF? Păi no, așteaptă o masă. Bine-bine, da’ cam plouă afară, ăla mic e rupt de somn și de plictiseală, parcă ar fi mai ok să nu mai stea la coadă? Și ce să facă, întreabă ăștia. Cum ce să facă, să meargă la alt restaurant, îs milioane în zonă. Aici o devenit clar că nu pușcăm la mentalitate, lor li se părea ok să stea la coadă cu prunci în brațe în ploaie, mie nu. Mai ales că mai erau câteva restaurante fix în zona aia. Și acuma hai să vedem ce se servea la Delmonică ăsta. Asta:

Dap, ditai jumatea de vacă. Vacă lângă care am cam pus și o sălățică, să curgă mai frumos pe gât și să nu ne atace nevestele acasă că mâncăm nesănătos.

Ei, și începe paranghelia: la masă ne-o servit o tanti drăguță de altfel, gravidă de altfel și cu o voce ascuțită cum rar mi-o fost dat să aud. S-o produs ceva încurcătură, or înțeles ăia de la bucătărie că unul din colegi (ăla de întârziase și la homarul roșu) vrea salata înainte, o venit tanti că mie nu mi-ai zis că vrei salata înainte. Ăsta, politicos, îi explică cum că no, o fost o încurcătură, nu vrea nimic înainte, mâncăm toți odată. O venit tanti cu păpica, îi pune și la ăsta salata în față, apoi you better yeat that salad, ok? Noi deja eram crăcănați de râs.

Bucata aia de carne cântărea la 1 kil aproape, deci s-or depus eforturi deosebite să se consume. Io, român (plus încă un coleg american pe care se vede că îi place mâncarea), nu am avut grețuri majore, da’ ăsta mic, cu salata lui, deja era cam verde. No, i-am mai făcut noi galerie, ne-am mai prostit, o ridicat ăsta cuțitul la noi, amenințător, instant o venit pițigăiata put that knive down! Now!, până la urmă o mâncat salata și cam jumate din friptură. O venit tanti, ne-o debarasat masa, nu știu ce am mai tot hohotit, la care ăsta micu’ man, I think I love her. La care șeful lor ăla mare (dement și ăsta) sec, I don’t know if you noticed, but somebody else loved her before you. Cred că o oră am râs și nu ne-am putut opri.

În plus, când am ajuns la hotel, toată lumea sătea afară la beșini, să nu împută camera. Evident, altă tură de hohoteli. Și uite așa, din bun senin, ăsta micu’ face sec bă, cred că mă duc acasă și îi zic la nevastă: tu nevastă, giugu-lugu, da’ înainte de orice adu o salată și niște heliu. Și nu, nu întreba nimica, adu numa’ salata și heliul. Altă oră de râs și de caterincă. Chiar, m-am întâlnit cu nevasta omului, foarte faină fata, se prezită, io îs nevasta lui ăla. Io, de față cu toată lumea: nu știu ce ți-o zis, da’ nimic nu e adevărat, ok?

Data viitoare merem la Universal Studio, la parcul de distracții, apoi vă arăt ce am mai văzut io pe la oameni, străzi, case, lacuri.

Written by Groparu Nemernic

Nascut din spermatozoizi campioni... cred.

This article has 8 comments

  1. un Neuron Reply

    Bag seama că amicu’ ăla al vost’ dădea şi portofelu’ din pozânar dacă i-l cerea tanti aia un pic gravidă!

  2. Nexulescu Reply

    Omule, m-ai terminat cu papica aia… Am fost si eu pe la ei, si jumate aia de vaca era… nici nu pot sa mai scriu cum imi ploua in gura. Urmatoarea delegatie, imi aduci si mie 10 bucati de rib-eye de 2 pounds bucata.

  3. @korosh Reply

    @Nexulescu – o, da, de la Harry Teeter ala, sau cum il cheama pe ala de are vaci moarte eco

  4. @korosh Reply

    @Neuron – e american, totusi, la portofelul lui nu umbli!, da?

  5. un Neuron Reply

    @korosh: mo, la următoarea delegaţie faci gestul şi te guşti din gogoşile alea miliţieneşti americăneşti? si mor de curiozitate în privinţa gustului!

  6. @korosh Reply

    @neuron – nu cred ca mai pup io degraba de-astea. in alta ordine de idei, m-am ruinat halind numa’ chestii eco si bio. pe care le anulam cu cafea de toata jalea.

Leave a Reply to Alebro Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *