Degeaba, nimeni nu bea cât ţăranul român

Un june merge în vizită la unchiul lui la ţară, undeva prin Oltenia. Care unchi se plânge că îi merge foarte extrem de greu, deşi avea gospodărie, animale, şi ţâşpe hectare de viţă de vie în spatele curţii.

Vinul oltenesc este cel mai bun de pe pământ şi de pe lună; aşa să ştiţi voi, oricine spune altceva este un uselist băsist otevist udemerist conservator împuţit, vândut puterilor străine, şi care doreşte alipirea Ungariei la Ardeal.

– E greu aici la noi, la ţară, măi nepoate! nu conteneşte să se plângă uncheşul. Nu avem bani deloc, nu-i ca la oraş, suntem săraci.
– Păi cum nu ai bani? Io-te, ai prune, ai mere, corcoduşe… plus că ui ce viţă mare ai!
– Nu e chiar aşa mare, zice uncheşul; că nu scot foarte mult vin pe an.
– Păi cât scoţi?
– Cam 4000 de litri.
– Şi dacă îi vinzi pe toţi… faci o sumă frumuşică.
– Păi nu am de vânzare, că din ăştia io tre’ să dau la fiu-meu ăl’ mare, şi la ăla mijlociu, şi la cele două fete, şi niciunul nu pleacă de aici fără vreo 500 de litri.
– 500 de litri? Păi ce fac ei cu atâta vin?
– Păi dau şi ei mai departe, câte-o damigeană la şefi, la doctori, la vecini… ca românii.
– Păi şi cu cât vin rămâi?
– Apăi aia e! Că mie nu-mi mai rămân decât vreo 1800 de litri.
– Păi şi dacă-i vinzi pe ăştia…
– Păi cum să-i vând, păcatele mele, auzi la el! Păi ăştia 1800 de litri abia îmi ajung mie într-un an, ce să vând! Doamne apără şi păzeşte…

21 lovituri, dă-i și tu!