De fapt, cu cate lichide avem voie pe aeroport?

Înainte de a-ncepe cu poze cu plaje grecești mai mult albastre decât verzi și povești cu cum am ajutat fabricile de bere din Grecia să treacă cu bine peste criză, tre’ să vă zic despre o scenă din aeroportul din Cluj, care a fost epocală.

După pățania cu frizerița coafeză care ne-a făcut de bani ca să-i facă Gropărelului găuri în păr, am reușit să ne ambalăm jumate din casă în doar 6 valize, că doară nu stăteam decât o săptămână în Grecia, și să ajungem la aeroport în timp util. Uităm ochelarii de soare ai Gropărelului în taxi, firește, apoi trecem de check-in, intrăm la controlul vamal… și ne postăm în spatele unei doamne mai pe la 50 de ani, cu un bagaj de mână mai consistent.


Nu, nu această doamnă obligată să mai elimine din știuleți! (sursă)

Și… doamna își trece ditai valizoanca prin scanner… și polițistul de fontieră, extrem de amabil, o salută cu tradiționalul:
– Nu aveți voie cu sticla de suc, vă rog!
– Dar îmi trebuie! Nu este suc, sunt medicamente, sunt bolnavă!
– Când trebuie să le luați?
– În 15 minute!
Polițistul își cheamă un superior, care se uită lung la doamna, îi zâmbește…
– OK, zice, e în regulă. Aveți lichide în bagaj?
– Lichide? Eu? Nu! Ce lichide? Deloc!
– Deschideți bagajul, vă rog.

Doamna se conformează. Biata de ea, transpira și tremura. E clar, zic, ISIS e cu noi! Mai ales că era și mai negricioasă, și se știe că toți ăștia mai negricioși sunt fie teroriști, fie periculoși, fie Măruță.
– Aveți parfumuri cu dvs?
– Da!
– Arătați-mi, vă rog.

Jbeng! O badoacă de parfum iese afară, suficient pentru a parfuma orașul Turda preț de un an de zile.
– Nu puteți trece cu ea, vă rog. Aveți voie maxim un litru în recipiente de maxim 100 ml, închise în pungi autosigilante.
– Păi și eu ce fac cu ea? scheaună doamna.
– Păi… nu aveți cui s-o lăsați, aici?
– Ba da… fiicei mele! A rămas în sala de așteptare, ea nu vine cu mine!

Abia poate merge, săraca, de cât îi tremurau picioarele de emoție. Fiică-sa, dincolo de linia de siguranță, era de 4 ori mai timorată!
– Mai aveți lichide?
– Nu.
– Sigur?
– Sigur!
– Pastă de dinți?
– Cum să nu!
– Scoateți-o, vă rog.

Scoate doamna un flacon, cât un tub de scafandru! S-o făcut imediat umbră în aeroport…
– Nu puteți merge cu pasta de dinți în avion, aveți voie maxim 1 litru de lichide în recipiente de maxim 100 ml, fiecare păstrat într-o pungă autosigilantă!
– …
– Vă rog s-o lăsați aici, în acest container. Alte lichide?
– Nu, Doamne ferește!
– Deodorante aveți?
– Cum să nu!
– Vă rog să-mi arătați.

Scoate ditamai deodorantul de soldat rus… deodorantul se așează, cuminte, lângă pasta de dinți…
– Creme?
– Ce creme?
– De față, de noapte, hidratante… începe polițistul poezia.
– Da.
– Scoateți, vă rog.

Jumate din aeroport deja se uita la ea, ea se panica tot mai tare, pentru că simțea că întreg aeroportul urmează să-i afle secretul ei arzător… polițistul de frontieră, în schimb, în loc să fie un măgar arogant, era un super om, zâmbea necontenit, înțelegător… Dar trebuia să-și facă datoria, no! Și și-o făcu cu următoarea întrebare:
– Alte creme mai aveți?

Doamna trase aer adânc, adânc, adânc în piept și mărturisi cu jumătate de gură:
– Da.
– Arătați-mi, vă rog.
– Poftiți.

Și doamna scoase o cutie de cremă cât o mină antitanc.

Domnul polițist se uită lung: nu era cremă de zi, de noapte, nici hidratantă, nici lubrefiantă…
– Ce cremă e asta, vă rog?
– Nu pot să vă spun.
– Doamnă, vă rog să-mi spuneți.
– Nu pot. Sunt bolnavă.
– Aveți vreun document medical care să ateste acest lucru?
– Nu.
– Atunci va trebui să-mi spuneți.
– Nu. Nu pot.

Polițistul de frontieră își cheamă superiorul, discută un pic cu el, apoi superiorul preia problema, super cooperant, super profesionist:
– Doamnă?
– Da?
– Vă rog să-mi spuneți la ce vă trebuie această cremă.
– Nu pot.
– De ce?
– Sunt bolnavă.
– Vă rog frumos să-mi spuneți de ce suferiți.
– Nu pot.

Tot aeroportul se uita la ea. Tot. Până și scannerele!
– De ce nu puteți?
– Mi-e rușine.
– Uitați cum facem.. dacă mă aplec, îmi spuneți la ureche pentru ce este creme asta?

Doamna încuviință, aproape să izbucnească în plâns.

Superiorul se aplecă peste masă și întinse o ureche. Tot aeroportul își ținea respirația, dar numai superiorul, cu urechea sa, și eu, care eram la un metru de ei, și care îmi tot strângeam de pe bandă grenăzile și cuțitele și pistoalele de metal, auzirăm mărturisirea doamnei panicate:
– Crema este pentru hemoroizi.

Înghiți cu noduri:
– Am hemoroizi.

10 lovituri, dă-i și tu!