De ce nu cred ca voi emigra vreodată

In august, cand am plecat in Delta, am platit facturile Electrica. Unele dintre ele, alea mai mititele.

Intre timp, puorcii mi-au tot trimis înştiinţări pentru o restanţă de prin nu ştiu ce lună, şi le-am tratat cu sictir. În mintea mea, eram la zi.

Ieri, venind acasă de la cooperativă, pula curent. Pula-pula!

Cobor jos, scot din cutia de poştă înştiinţarea: conform contractului, aţi fost deconectat.

Eu, de regulă, când iau loviturile în plex, sunt senin şi olimpian. Anul ăsta a fost într-adevăr de excepţie în ceea ce priveşte upercuturile, şi am învăţat că nu are rost să mă amărăsc gratis: dacă vreau să mă amărăsc cu orice preţ, bag o murătură.

Dar peştii mei aduşi din Deltă nu au fost de acord; şi fiindcă nu mai aveau curent în congelator, unde stăteau cuminţi şi curăţaţi, au început să plângă. Lacrimi de de-congelare.

Aşa că azi-dimineaţă, mă iau şi mă duc la sediul Electrica.
– Bă! Le zic. Na-ţi-vă banii. Conectaţi-mă!
– Nu se poate, zice ei. Că deja e trecut de 8:30, şi băieţii sunt deja pe teren.
– Doamnă! zic. Am 10 de kile de peşte din Deltă în frigider, vreţi să mă omorâţi? (am exagerat un pic, am numai trei caraşi cât palma).
– Nu! zice doamna, uşor retardă (bătea cu un singur deget la calculator).
– Bun! zic. Cu cine trebe să vorbesc?
– Păi – zice – mereţi la sediul ăla mare. Da’ mare-mare!

La sediul cel mare, mă preia gardianul pudic.

– Nu se poate decât după ora 11! Că nu le merg alea, cum dreq se cheamă,… calculatoarele.
– Şăfu! zic. Am 20 de kile de peşte din Deltă în frigider, îi musai să fiu conectat azi, că dacă nu – se strică! (eu nu am prins 20 de kile de peşte în toată viaţa mea, dar retorica mea mea avea nevoie disperată de o hiperbolă).
– Ia vino-ncoa, zice omul, dintr-o dată cooperant. Da’ ai plătit?
– Ni! îi zic, cu facturile în mână.
– Bun, zice, iasă de-o bere, nu?
– Iasă, dară, zic io.

Scot 5 lei, dau noroc cu el, îi palmează cu gesturi de expert.

– Dă-mi telefonu’! zice.

Îi dau telefonu’ meu, îl sună pe electrician.

– Bă! meri de urgenţă pe strada ţâ, şi conectază-l pe Groparu!
– Nu pot, zice electricianul, că-s în Mărăşti!
– Ia vorbeşte cu el, zice gardianul pudic. Zi-i că iasă de-o bere.
– Şăfu! Am 30 de kile de peşte în congelator! Vrei să mă omori? (se ştie că peştele congelat continuă să se reproducă cu o viteză uluitoare, de la discuţie la discuţie). Hai că fac o bere!
– Bine, zice. Sună-mă la ora 1, şi te rezolv.
– Sănătate! îi zic eu.

Ei! De-asta nu plec eu în Occident: acolo, dacă te deconectează, nu te poţi reconecta în aceeaşi zi – cu toate şpăguţele din lume.

Update: m-o sunat electricianu. Ca gardianu nu are ce bani sa-i dea, ca gardianu si-o luat banii aia pentru el, si ca io trebe sa-i dau o spaguta mica. Si va veni pe la mine pe la firma sa isi ieie dreptu’ pana la 5:30, ca si el trebe sa mananca!

37 lovituri, dă-i și tu!