De ce Margaret Thatcher avea testicule de oţel

Ştiţi de ce Margaret Thatcher nu purta rochii scurte, nu? Că dacă stătea pe scaun i se vedeau testiculele.

Posibil să auziţi bancul ăsta de cel puţin 16 ori acum, în preajma momentului în care Maggie se va întâlni cu groparii ei. Să vă spun trei motive pentru care – zic eu – Maggie merită cele mai profunde adâncimi ale prinosului de recunoştinţă. Aşa cum şade bine bloggerului, postarea asta e bazată pe amintiri disparate, nişte documentare de la pbs.org, nişte discuţii la bere cu ceva englezoci şi prietenul meu Felipe din Chile… şi cam atât.

Aşadar, de ce era Margaret Thatcher one of a kind? Nu pentru războiul din Malvine aka Falkland, când ceva dictator argentinian aflat pe ultima sută de metri a mandatului s-a hotărât să cotropească un dominion britanic, bazîndu-se pe vreo… patru rachete Exocet de provenienţă franceză şi pe faptul că Marea Britanie nu va trimite câtamai armata cale de jdemii de mile ca să recupereze o stâncă din ocean (“But they came“, zicea Felipe). Ci mai degrabă pentru că Maggie… 

1. A închis minele. Confruntată cu nişte cifre, Margaret Thatcher o stat, s-o gândit, s-o zgâmâit în nas, apoi s-o scărpinat sub perlele ei nenegociabile

…şi o zis rece: gata, de mâine închidem minele din Anglia. Ne costă prea mult, nu sunt profitabile, alţii – gen suedezii – fac oţel mai bun şi mai ieftin ca al nostru; adio, mine.

Ce a urmat? Mineriadele lui Miron Cosma au fost un fel de dans ridicol săsesc de Florii în comparaţie cu revoltele în masă din Regat. Lupte în stradă, incendii, Mugur Ciuvică spumegînd la Antenele 3 englezeşti, instituţii de presă întregi prinse în cruciadă şi linşaj împotriva ei, zugrăvind-o în fel şi chip (numai “româncă” nu au făcut-o), târînd-o temeinic în tot felul de zoaie şi scursuri şi tăvălind-o apoi în fulgi, scuipînd termeni gen “industrie strategică”, “anarhie”, “ne vinde comuniştilor” etc. Dar minele au rămas fucking închise, pentru că aşa o zis ea.

La noi: Fără a avea nici pe departe tradiţia minieră a englezilor, la noi Regia Autonomă a Huilei a fost şi este unul din marii datori la bugetul de stat de vreo 15 ani de zile. Nici unul din guvernele ultimilor 20 de ani nu a făcut mare lucru în privinţa asta. Pentru că bărbaţilor noştri politicieni le cam ţâţâie fundicul, că ei sunt preocupaţi de cine conduce DNA şi de ce Adrian Năstase e nevinovat, în timp ce englezii făceau reformă acum 20 de ani.

2. În plin război rece, Margaret Thatcher s-a întâlnit cu Lech Walesa, leaderul sindicatului Solidaritatea. În 1988, prim-ministresa britanică în vizită în Polonia cere, spre exasperarea boşorogilor comunişti de la cârma Poloniei, să se întâlnească cu Lech Walesa, leaderul sindicatului Solidaritatea. Adică exact personalitatea care va răsturna definitiv regimul comunist din Polonia. Într-o întâlnire cu acesta, într-o cameră înţesată de microfoane la capătul cărora gaşca de leaderi comunişti abia respirau, Maggie l-o prins pe Lech de obraz şi i-o zis-o tot de la obraz: Coa’, nu te opri, continuă, ăştia nu o mai duc mult, ne punem speraţele în tine, nu mute fuşte!

Nota bene: în anii ăia, ambele mari super-mega-terra-puteri (NATO şi Pactul de la Varşovia) abia aşteptau să şi-o dea la gioale unii altora. Totuşi, aveau grijă să nu se bage prea adânc unul în friptura celuilalt – cel puţin nu pe faţă. Adică China şi Rusia sprijineau Coreea de Nord şi Vietnamul în cele două războaie, dar nu foarte făţiş şi oficial; SUA sprijinea talibanii în Afghanistan cu logistică şi produse, dar mai pe ascuns; şi, în plin conflict cu mănuşi groase trase adânc pe mâini, Maggie se duce drept în Polonia, unde le zice senin şi fără menajamente leaderilor polonezi: “Vreau să mă întâlnesc cu cel mai aprig contestatar al vostru!” Io cred că comuniştii polonezii au cedat puterea din jenă faţă de ea; a, şi din jenă că cineva, nu spui cine, o denumit nişte crenvurşti după numele poporului lor.

La noi, Dan Şova neagă Holocaustul, Crin doarme ca porcul pe banii fraierilor, Ponta ajunge din plagiator prim-ministru, UDMR aţâţă spiritele because they fucking can.

3. A ieşit biruitoare din scandalul asediului Ambasadei Iranului. În 1980, o ciurdă de terorişti asediază ambasada Iranului şi iau ostateci 26 de oameni.

Negocierile nu duc nicăieri, aşa că Maggie îndepărtează televiziunile de la faţa locului, blochează strada, trage o perdea de fum peste tot cartierul şi trimite premianţii de la grădiniţa SAS să îi pună în genunchi pe coji de nucă pe teroriştii cei răi. În timpul ăsta, ţine o conferinţă de presă în care linişteşte lumea. Şi aici lucrurile devin interesante:

În plină conferinţă de presă, asistentul ei personal îi aduce telefonul cu fir şi îi şopteşte ceva la ureche. Margaret ia telefonul şi vorbeşte în receptor: “Uhm… I understand… I see… Yes… That’s great news! Why, thank you very much!”, închide telefonul şi trage adânc aer în piept, în timp ce blitzurile camerelor înnebuniseră şi delirau: “Sunt în măsură să confirm că SAS au declanşat un atac împotriva ambasadei Iranului, au ucis toţi teroriştii şi au eliberat toţi ostaticii, cu pierderi minime – un mort şi câţiva răniţi”. Ce a urmat – isterie în masă, normal.

Controversa: un prof englezoi de-al meu de la Litere zicea că, de fapt, atacul împotriva teroriştilor care ocupaseră Ambasada Iranului avusese loc cu o oră înainte, iar ea, pentru a capitaliza din eveniment, a înscenat faza cu telefonul primit la conferinţa de presă, ca să pară că primea vestea bună în prime-time. Plus că ştia că cel care va da vestea bună va fi copleşit pe vecie de simpatia electorilor. Pam-pam!

Dacă asta nu înseamnă geniu tactic, apăi nu ştiu ce înseamnă. Păi voi de ce credeţi că Băse a ţinut morţiş să anunţe el eliberarea ostaticilor din Irak la camere? (deşi, dacă nu-l elibera şi pe Ovidiu Ohanesian, primeam mai puţin spam în inbox, şi eram mai puţin jignit atunci când îi atrăgeam atenţia; dar asta, fireşte, reprezintă alt subiect, nu-i aşa?).

La noi: …OK, să-i lăsăm pe români în pace, să ne reamintim numai că meritul cel mare al celeilalte femeie cu testicole a secolului trecut, vaca de Madeleine Albright, este că a dispus bombardarea Belgradului, uitînd că familia ei se refugiase acolo în al doilea război mondial.

Vacă care e ea vacă, cu cacofonie cu tot.

19 lovituri, dă-i și tu!