De-aia vă tot zic: învăţaţi limbi străine!

Un cetăţean pleacă în excursie în Schengen – mai exact, în prima ţară din Europa care atâta de mult şi-a dorit să se înfiinţeze Uniunea Europeană, încât a pornit chiar un mic războiuţ al doilea mondial.
nemti
Cel mai mare merit al nemţilor este că nu se trag, ca Romulus şi Remus, dintr-o vulpe

Tovarăşul Gaben are o teorie: atunci când ajung în ţări de lumea zero, gen Austria sau Germania, TOŢI românii devin mai civilizaţi. Se spală pe mâini după ce merg la toaletă, nu claxonează în trafic, nu fac pişu prin pădurile de lângă autostradă… ce mai, aproape că-ţi vine să zici că România e în Uniunea Europeană! Că nu de aia austriecii preferă turiştii români, nu pe englezi sau ruşi (primii să nu vină cu fotbalul, ceilalţi să nu vină cu şenilele).

În fine: românul nostru merge cu maşina până aproape de centrul istoric al unui oraş nemţesc, dar nu parchează la buza cafenelei, ca la el acasă, ci pe o străduţă lăturalnică. Precaut, scoate telefonul, face o poză la plăcuţa cu numele străzii ca să nu se rătăcească, plăteşte parcarea cinstit şi pleacă pe la terase, să-şi dea check in pe Facebook cu statusuri de să moară dujmanii: “cel mai bun espresso cu bere din Germania!!!!!”, “asta e fericiriea!!!!!!!” şi “fiecare român ar trebui să vină aici, la noi, în Germania, măcar în vizită, să vă mai civiliza-ţi şi voi!!!!!”.

După ce umblă, dă check in-uri  şi face poze ca un căpiat scăpat de la un balamuc numit România, porneşte către locul unde-şi lăsase maşina.

Sau aşa o crezut el.

Băi, frate, oraşele astea nemţeşti zici că-s toate la fel! Toate clădirile după acelaşi calapod, nu ai nici un punct de reper mai sănătos, cum ar fi un bloc comunist sau nişte rufe scoase în stradă, la uscat… omul nostru umblă de nebun prin tot centrul, nu mai găseşte strada unde-şi lăsase maşina… şi-l înhaţă disperarea! Îi expirase deja tichetul de parcare, urma să primească o amendă din aia babană, fapt ce urma să aducă vătămare ireparabilă brandului nostru de ţară… dar nu se lasă doborât de vicisitudini, ci scoate telefonul şi începe să le arate la nemţi poza cu plăcuţa cu numele străzii:
Where? Where?
– A, aici! zice unul, şi îi arată o stradă cu o plăcuţă identică.
Danke! Danke… mai să-i pupe mâna, ce mai.

Mno, al dracu neamţ, surpriză: nu aia era strada, deşi plăcuţa arăta clar că aia e. Omul nostru se mai învârte prin zonă… iar sare călare pe un neamţ, îi arată poza… neamţul, foarte cumsecade:
– Acolo!
– Oooo… danke!

Merge acolo… ale dracului de hitlerişti, cum ar spune ministrul educaţiei, încă o stradă cu acelaşi nume! Care nici aia nu era strada pe care-şi parcase maşina.

Mai umblă. Mai caută. Ia notiţe, se orientează după muşchiul de pe copaci şi umbrele pietrelor, îi dă un bip lui Bear Grylls: maşina nu e nicăieri, mai ales pentru că tot centrul burgului era prins într.un păienjeniş de străzi cu acelaşi nume.
– Şi? Ai găsit, într-un final, maşina?
– Am găsit-o… o oră am căutat-o, noroc că nu am luat amendă, că expirase parcarea.
– Unde era?
– Apăi pe o stradă… cu acelaşi nume. Băi, deci cât de cretin să fii să pui acelaşi nume tuturor străzilor din centrul unui oraş? Cât?
– Da cum se numea strada?
Ein Bahn Strasse.

21 lovituri, dă-i și tu!