Cum scapi de o epavă pe Dunăre

Deci într-o bună zi, pe Dunăre s-a scufundat un vaporaş plin cu oarece. Echipajul s-a salvat; dar epava bloca nu ştiu ce canal de navigaţie.

Autorităţile s-au scărpinat româneşte în cap; apoi s-au codit, s-au socotit: ca s-o scoată de acolo ar fi trebuit o groază de bani, ar fi trebuit scafandri, sudori subacvatici, ingineri NASA, remorchere, tot felu’. Ori ei nu aveau bani, că doară se ştie că judeţul Tulcea e un judeţ sărac, şi acolo nu se mai eliberează vreo chitanţă sau factură fiscală de prin 1942, deci de unde venituri la buget. Nu mă credeţi? Ia mereţi voi numa’ în Deltă, puteţi pune în ramă orice bon fiscal primit, îs mai rare ca pelicanii creţi. Da, e aproape ca pe litoralul nostru.

Aşa că au făcut ceea ce era româneşte posibil – au pasat mâţa moartă şi au scos epava la licitaţie pentru fier vechi. S-au prezentat ceva firme, unele de scafandri, şi un neica nimeni. Neica nimeni, de altfel, a şi câştigat licitaţia.

O săptămână mai târziu, canalul era curat. Deci curat-curat! Nici urmă de epavă.

Autorităţile s-au scărpinat iarăşi în cap. Cum naiba o reuşit nenea ăsta să cureţe canalul?

L-au prins într-o seară la crâjmă, unde bea pe banii lui (fără să primească bon fiscal – dar asta e altă discuţie). Şi l-au întrebat:

– Băi omule! Zi-ne şi nouă, că ne-am făcut rană de cât ne-am tot scărpinat în cap: cum ai reuşit să cureţi epava aia?
– Simplu, zise omu’. Am vândut-o mai departe.
– Cui? Cui ai vândut-o?
– E, cui! La ţigani. Au ras ăia totul.
– Cum, cu scafandri?
– Ete na, cu scafandri! Cu măgarii. S-or băgat sub apă, şi or tot tăiat la epava aia până o luat-o nevoia, şi apăi or suit-o pe măgari şi or dus-o la centrul de colectare.

Sorbi alene din paharul de mastică. Râse scurt.

– Auzi la ei, scafandri… ţigani, bă! Ţigani!

39 lovituri, dă-i și tu!