Cum să depăşeşti traumele din copilărie

– Are şefa mea un băiat… trăznet!

Mamaşa gropărească a ştiut mereu să mă motiveze “să-mi bag minţile-n cap” prin cele mai bizare metode. Privind în urmă, îmi dau seama cât noroc am avut că nu a făcut din mine un Rîmaru sau un Torquemada sau un asasin cinstit de virgine ca-n “Tăcerea mieilor”; dar aşa era pe vremea aia, se credea că dacă îl hărţuieşti pe copilul tău cu exemple de copii care reuşesc să stoarcă un premiu III la şcoală, o menţiune la Olimpiada de chimie sau chiar un premiu Nobel pentru Pace pentru că au descoperit un leac pentru cancer, atunci, printr-un miracol, loaza de fiu-tu îşi va dori să-l întreacă pe tocilar.

Se va da pe brazdă.

– Ce băiat trăznit? încerc eu un spirit de glumă mai prost chiar ca ziarul Tricolorul.
– Nu trăznit… trăznet! Trăznet. Olimpic judeţean la chimie; ia constant locul II la şcoală, şi într-o bună zi va câştiga premiul Nobel. Sigur va fi ceva legat de cancer!
– Şi ce-i dacă, zic eu.

Era cea mai proastă replică pe care o puteam scoate din mânecă, dar turbam de nervi pe vacă ăla de premiant. Ca să ştiţi cu cine aveţi de-a face, aflaţi că sibienii sunt exact genul ăla de ardeleni care pică în depresie dacă vecinul şi-a pus, să zicem, un ghiveci cu o lalea un pic mai roşie ca a lor la fereastră. Sunt printre cei mai pizmătăreţi, invidioşi şi geloşi indivizi de pe planetă (mai ales în ceea ce priveşte lalelele), ceea ce, la urma urmei, e bine: invidia şi lenea sunt mama a 9 invenţii din 10.

– Ziceam aşa… dar nu se compară cu fata şefului de la Aprovizionare.
– Da? Ce-i cu ea? E deja doctorandă la 14 ani? Lucrează cu NASA? Are ochii deja pe orbită?
– Nu. Locul II la Olimpiada Naţională la Română, ştie recita Luceafărul, a şi publicat o poezie în Tribuna!
– Da, mi-nchipui, ceva legat de secretul vieţii şi visul lui Cehov, o poezie pe care o recită unor hippioţi plini de mătreaţă.
– Nunu, să ştii că de chiar scrie poezii frumoase! Ni le-a citit taică-su azi, foarte fain scrie.
– Nu e stress, poezie poate scrie oricine; tot ce-ţi trebuie sunt cuvinte care rimează, gen “ceapă” cu “apă” sau “destin” cu “intestin”.

Noroc că nu le au cu internetul, că m-ar fi sunat zilnic şi acuma să-mi spună de te miri ce blogger care o scos peste 60 de Like-uri sau o mai urcat un loc în zelist.

Au trecut ani, au trecut ani şi viaţa s-a schimbat; şi, în urma unei discuţii cu un psihiatru din ăla psihanalist la o bere am ajuns la concluzia că trebuie să mă confrunt şi să-mi depăşesc anumite traume din copilărie dacă vreau să merg mai departe, altfel risc să mă prăbuşesc sub propria lor greutate; “A, nu simţi nici o greutate? Atunci e cu atât mai periculos! Da, da! E un caz clasic” – aşa-mi spusese el, sorbind din bere şi privindu-mă ca printre zăbrelele de la universitatea de veseli, sau de la sanctuarul de urşi Libearty de la Zărneşti.

Mă, zic, poate are dreptate doctoru’; ia să mă eliberez eu şi de această traumă! Şi a doua zi am pus mâna pe telefon, am ezitat preţ de-o secundă (aşa-i când îţi confrunţi şi-ţi depăşeşti traumele din copilărie), apoi am sunat-o pe mamaşa şi i-am zis de la obraz:

– Alo, mama? Să ştii că soacră-mea face zacuscă mai bună ca a ta!

Şi i-am închis în nas.

 

15 lovituri, dă-i și tu!