Cum să consolezi un văduv

Părinții au un prieten de familie care se apropie binișor de vârsta sexagenară (mie îmi plac foarte mule cuvintele care conțin particule gen “sex”). Din păcate, omul, aflat la a doua căsătorie, este destul de văduv. De anul trecut. Mno, asta este, Doamne-ajută-l.

M-am intersectat de câteva ori cu el când am mers la Sibiu ultima dată, nu am apucat să vorbim. Nici nu mă dădeam eu prea în vânt să îl abordez, no, că nu știam cum să abordez omul, că nu suntem prea apropiați şi discuţiile despre moarte nu mă fac să sar în sus de bucurie. Dar, la un moment dat, inevitabilul s-a produs și am dat nară în nară! Am tras aer în piept și l-am atacat, hotărât să empatizez cu orice preţ și să preiau o parte din suferința lui asupra mea, să-i fie lui mai ușor.
– Bună ziua! îl salut eu cât pot de voios.
– Oho! Servus, Gropare, ce faci?
– Iaca, pe aici, prin Sibiu.

Trag un pic aer în piept, schimb un pic tonul – să fie cât mai empatic – și îi zic:
– Dumneavoastră? Ce mai faceți?
– Ce să fac… zise omul, și dintr-o dată se pleoști.
– Sunteți mai bine? întreb, cu același ton duios, de mamă.

Omul oftă din toți rărunchii, că aproape că mi-o dat o lacrimă:
– Da… mai bine…

Mă pregăteam să scot din buzunar discursul ăla cu “așa o vrut Dumnezău, ce să facem, așa o fost să fie, bine măcar că nu s-o chinuit prea mult… trebuie să mergeți înainte!” (îl aveam deja gata împachetat) și alte clișee de care ne este scârbă, dar care, prin prisma clișeismului, acoperă exact acel orizont de așteptare al celui cuprins de durere. Și, când să purced cu retorica, văduvul îmi taie macaroana, zâmbind cu larghețe, și o expresie de adolescent îi luminează fața ca pe un abajur de lampă:
– Păi am mers la medic să-mi schimbe medicamentele de tensiune, că alea vechi nu mai făceau față, și eram tot amețit. Acum, cu noile medicamente, sunt ca nou!

9 lovituri, dă-i și tu!