Cum era să pierd avionul de la Bucureşti

Veneam de la Zilele Biz, după cum vă spuneam; şi am uitat că ăştia or construit Bucureştiul prea departe de Otopeni.

Avionul de Cluj pleca la 21:20 parcă; şi noi, adică Hădenescul şi eu, plecînd pe la 8 din oraş, ne gândeam că mintenaş suntem în aeroport.

Big mistake.

Ajungem pe la 21 fără vreo 20 de minute în Henri Coandă. Coborâm din taxi şi o luăm la sănătoasa aşa, mai ardeleneşte (tot ziceam no… no! la fiecare salt), şi ajungem la check in. Unde un nene şi o tanti taromistă ne preiau buletinul şi rostesc ca nişte inchizitori:

Check in-ul pentru Cluj s-a închis.

Cuvintele s-au rostogolit în eter ca nişte bătăi grave de clopot într-o zi ploioasă de înmormântare cu foarte multe ciori foarte negre ca un crematoriu. Am rămas muţi de parcă tocmai văzusem un om decapitat de tren!

– Nu se poate!
– …
– Păi… chiar nu ne mai puteţi lua?
– Nu, ne pare rău.

Nu-i părea rău, că se vedea pe ei că au alte chestii mai importante de făcut! Pufnim uşurel.

– Vă rugăm… musai să ajungem la Cluj în seara asta!
– Nu se mai poate, zice nenea, butonînd de zor. Uite… (continuă de parcă vorbea cu sine), nu mă lasă sistemul, s-a închis!
– Trebuie să se poată, zicem noi într-un duet al disperării.
– Staţi să sun la şefa, să văd dacă-mi dă şi ea permisiune specială.

Io mă apuc să-mi ronţăi un capăt de unghie cu pleoapele. Hădean se dădea pe telefon, de zici că nu se decidea viitorul nostru în secunda aceea, că tocmai răspundea invitaţiei casei regale din România care-l invitase să le gătească de Crăciun, şi el le răspundea că pentru ăia 60.000 de euro pe care-i au în buget pentru 2 zile n-au decât să-şi angajeze pe tanti Lenuţa de la cantina Haşdeu!

Faza era că amândoi trebuiam să ajungem la lansarea iPhone 4S la Cluj din seara aia; după, Hădean trebuia să o serbeze pe ilustra sa Hădeancă (să trăiască, La Mulţi Ani!), iar dimineaţa avea de mers la Oradea; iar eu a doua zi trebuia să merg la muncă, iar imediat după serviciu eram vorbitor la 11even, şi nu puteam merge cu aceleaşi haine cu care fusesem la Bucureşti, că zicea lumea că eu am o singură cămaşă mai curată de evenimente (când eu de fapt am două).

– Să ne apucăm să sunăm şi noi pe cine cunoaştem? îi întreb pe taromişti, oarecum ameninţător.
– Puteţi suna pe oricine, asta nu schimbă nimic!
– Haideţi, zicem, vă rugăm, vedeţi ce puteţi face. Deci MUSAI să ajungem în Cluj în seara asta! Amândoi!

Trec vreo 8 minute preţioase.

– Am un singur loc, zice nenea taromist. Va trebui să decideţi care dintre dvs. pleacă. Poate aveţi noroc şi mai facem rost de un loc.

Amu… alege-ţi, Adame, nievasta! Eram două urgenţe, ambele foarte urgente. Ne uităm lung unul la altul, Groparu la Hădean, Hădean la Groparu, de parcă eram naugragiaţi pe o insulă pustie şi trebuia să stabilim care pe care găteşte primul (nu, lactatele nu erau o opţiune). Stăm şi ne cântărim gândurile.

Ne hotărâm să plece bucătarul. Ca să fim români până la capăt, dacă eu nu reuşeam, urma să renunţe la zbor şi să mergem împreună a doua zi sau în noaptea aia cu ceva, ca să nu mă plictisesc pe drum atâta amar de ore (la disperare, gândurile care-ţi vin nu sunt chiar cele de Oscar).

Era 21:00. Avionul zbura la 21:20. Bucătarul decolează către securitate.

– Aşa-i că nu mai sunt şanse să se elibereze ceva? întreb taromiştii.
– Nu ştiu, zice tanti de la ghişeul taromist; că io am fost în concediu până ieri, eu nu mă pricep la nimic. Dar azi e joi seara, toţi pleacă în provincie.

Superb, îmi zic. Dacă e să ai ghinion, ai cu vagonul. Asta e, oi scoate-o io cumva la capăt. Doară nu e primul avion pe care-l pierd!

La ce Dumnezo mai stau eu aici? îmi mai zic. Ar trebui să sar într-un taxi şi să fug la gară; sau să mă apuc să sun prin Bucureşti, să găsesc un suflet de creştin să mă găzduiască o noapte, să nu mai arunc cu banii în hoteluri.

Se face 21:10. Tot nimic. Asta e, îmi zic. Dorm io în ceva canal, cu aurolacii, doară n-a fi prima oară!

Se face 21:15. Doamna de la ghişeu zbiară ca la Bingo:

– Am un loc! Am un loc!

Sar ca gaia, în 0,4 milisecunde deja îmi scosesem buletinul. Doamna taroamă tastează cu furie, eu trepidez lângă ea ca cutremur japonez. Aş fi sărit să o pup peste tejghea, dar văzusem nişte neni cu Kalashnikoave pe umăr de la paza aeroportului prin zonă şi chiar n-aş fi vrut să-i cunosc mai intim.

– Fugiţi! Haideţi că eu ţin avionul la sol până ajungeţi!!!
– Mulţumesc frumos! Doamne-ajută! îi strig.

Şi o rup la fugă, fug cum nu mai fugise nimeni prin aeroporturi de la Aurel Vlaicu încoace.

Apoi mă opresc brusc şi o întreb:

– Se poate, vă rog, un loc la geam?

Nu se mai putea.

Dar în aeronavă am stat drept lângă Kelemen Hunor, care citea Cancan. Şi pe care l-am rugat de două ori să-mi pună hainele în compartimentul de deasupra. Aud? Care alt blogger şi-a tras garderobier deputat senator de la putere ungur?

28 lovituri, dă-i și tu!