Cum câștigi la Hunger Games? Cu Bunicii de duminică (P)

Friday, 21 November 2014, 9:47 | Categoria : (P)
Taguri :

Pe bunicul din partea mamei nu l-am apucat. Mutat din Poplaca (da, de unde porniseră “Aurul, Pruncul, Petrolul și Ardelenii” să cucerească America) în Turnișor, unul din cartierele mai mult săsești ale Sibiului (că tot sunt la modă sașii), viața în cariera de piatră, cu praf inhalat zilnic, l-a doborât prematur.

Cu bunica din Turnișor am o singură amintire: eram în curtea ei și înghițeam ca apucat struguri negri. Când m-a văzut, parca i-a luat foc șura! Și-a luat pancii în picioare, a coborât ca Usain Bolt scările brumate și a cules pe loc vreo 10 ciorchini pe care i-a spălat și, până nu m-a adus în casă să mănânc struguri spălati, nu s-a lăsat. Iar Groparu, ce-mi făcea? O luat doua boane, o zis ca nu-i mai trebuie, o ieșit afară… și o continuat să bage în fizic struguri stropiți, de parcă năvăleau teleormănenii. A, să nu mint: mai țin minte odată că încerca să-mi spună ceva, și eu nu ascultam, pentru că râdeam nonstop de muștele care se puneau pe baticul ei din cap. Și ea nu înțelegea de ce râd, dar nu se supara pe mine. Bunica mea era pita lu’ Dumnezău.

În schimb, cu bunicii din Oltenia, Tataia și Mama Rița, din fostul sat Gorgăneasa, comuna Mădulari de lângă Drăgășani-și-vinu-i-dulce am mai multe amintiri. Mereu făceam diarei furioase de la corcodușe, și duceam mere verzi cu toptanul la porc să-i văd cum mănâncă, că porcii ăia și acum îmi sunt recunoscatori acolo, în raiul porcilor. Într-o iarna, am ajuns la ei imediat dupa ce tăiaseră porcul; și am mâncat atunci cea mai fragedă carne de porc prăjită pe plită, se topea în gură și alta nu. Apropos de carne de porc, vara era bătaie pe garniță: oala aia mare cu carne friptă și cârnați înecați în untură din aia cu aromă de miroasă (condiment special pentru cârnați, cu schinduf și alte minunății), și mâncam untură cu roșii adevărate, cele mai bune roșii de pe fața pământului, nu se mai fabrică așa de bune acum, cu castraveti, ceapă, usturoi… dimineața muiam pâine în oul fiert moale, și gălbenușul avea culoarea soarelui. Și mâncam la o masa pitică, pe un scaun cu trei picioare despre care urma sa aflu, mult mai tarziu, ca era scaun de origine dacică.

Plus salățile cu toate buruienile pământului: cimbru, leuștean, mărar, pătrunjel, lobodă, dragavei, frunze de țelină… și, regina mâncarurilor, doamnelor și domnilor, zama oltenească de pui! “Ardelenii nu știu să faca ciorbe de pui”, zicea domnul Cocoș, prietenul familiei, vâlcean însurat cu o ardeleancă. “Pai ardelencele, până nu plimbă găina prin 10 oale, nu-s fericiți! Opăresc puiul, apoi schimbă apa, apoi bagă spumiera, apoi scot puiul și-l fac salată de boeuf… zama de pui se face dintr-un singur animal uitat să fiarbă!”

Pentru că soru-mea avea oroare de ciorbe (este, de altfel, singurul ei defect; deci să nu-l mai credeți pe cumnatu-meu când se smiorcăie!), eu o copiam și făceam și eu mofturi. Dar într-un an am ajuns la ei cu tanti Anișoara, unchiul Gugu și vărul Ovi (pe care-l veneram, că era mai mare ca mine cu 6 ani și avea răspunsuri la toate întrebările mele!) când veneam de la mare, și când am văzut cum mânca Ovi ciorba aia, am cerut și supliment! Doamne, bună mai era… Și de atunci caut mereu gustul acela, dar nu îl mai regasesc, dar tot nu pierd speranta… Mâncare din aia cu ingrediente naturale, luate din grădină, cu găină prinsă în urma cu 2 ore, gătită la foc de lemne într-un ceaun străvechi. Deasupra vetrei, se uita la noi icoana primită de bunici de la popa cand se însuraseră, la început de mileniu, o icoană străveche, pictată, deasupra căreia uitase bunicul într-un cui o bucată de slănină într-o vară toridă, și unsoarea topită de căldură acoperise, ca într-un giulgiu, întreg sfântul care acum se uita la noi apărat de orice schimbari climatice la adăpostul peliculei care mirosea usor a rânced… miros pe care nu-l simțeai, oricum, pentru că-n bucataria de vara mirosea incredibil, a cărămidă și a salcâm ars.

Și mă întreb cum de amintirile mele cu bunicii sunt mai ales culinare. Și mă uit la aplicația de Facebook făcută de Vodafone, în care bunici cu prea mult timp liber și pofta de gătit invită la ei acasă “nepoți” de împrumut pe care să-i ghiftuie cu mâncare adevărată. Fără fițe, fără fasoane, fără gulere scrobite.

grandma-im-full-gif-slap-apt-horror-film-south-korea
Anumite cuvinte pur și simplu nu se spun

Pagina Bunici de duminică are deja 300.000 de fani, și – presupun că mă apropii și eu de vârsta aia – pe măsură ce Gropărelu’ crește, parcă tot mai tare mă trage ața să-i descos pe seniori despre cum era pe vremea lor. Și tare i-aș dori să văd mai mulți bunici clujeni înscriși! Generația aia care o construit Clujul, generația CUG.
bunici

Ideea mi se pare de calibrul celeia in care bunicuți din azilele din America cu prea mult timp liber sunt puși în contact, prin Skype, cu copii din Brazilia care doresc să învețe limba engleză, dar nu au profesor.

 

2 lovituri pentru “Cum câștigi la Hunger Games? Cu Bunicii de duminică (P)”

  1. 1Bucătarul leneș

    Să mai aștepți să îmbătrânesc, na, ce să zic. 😆

  2. 2Eduard.

    Da gata cu Ghita Ciobanul ? Acum petrecem cu bunicutele?

Scrie cu pipi pe zid

NOU! Acuma poți scrie cu fețe galbene!



Parteneri (da' nu de pat!)