Cum am ştiut că Poliţia nu mă va ajuta la filmul Usturoi

Îmi făceam curaj de vreo 20 de minute să intru în sediul Poliţiei din Cluj. Urma să le fac o ofertă din care numai eu aveam de câştigat, nu şi ei.

Ce naiba să le zic? Că fac un film, aia-i clar. Că am nevoie de un echipaj de Poliţie şi de o maşină vreme de o zi, maxim o zi şi jumătate. Sau măcar o după-masă. Dacă nu, să ne dea o maşină cu girofar şi nişte uniforme, că poliţaii oricum nu cred că se descurcă să joace roluri. Oare statutul poliţistului le interzice acest lucru? Să joace în filme cu ţigani şi bloggeri şi actori?

– Bună ziua.

Trag adânc aer în piept. Adânc de tot. Agentul de la intrare era genul de om care văzuse de toate. Oare cum să-l impresionez să mă lase să intru acolo la ei, în vintrele instituţiei, să pot discuta cu un factor de decizie?

– Cu cine trebuie să discut dacă am nevoie de un echipaj pentru o filmare?
– Ce filmare?
– Un film de lung metraj, zic. Apare la un moment dat în scenariu un echipaj de Poliţie, şi trebuie să discut cu cei care mă pot ajuta.
– Biroul de presă, zice domnul agent; şi-mi indică cu degeţelul o uşă din hol.

Amu-i amu, îmi zic; scot căciula din cap (erau minus 10 afară acum un an, în februarie), mă deschei la geacă (urmează să stau aici o vreme, îmi zic, să le explic oamenilor despre ce e vorba în proiect), bat la uşă şi, când cineva zice “intră!”, penetrez cu voioşie.

O încăpere mai mult lungă decât lată, care mirosea a instituţie de stat. Mobilier minimalist – un birou străvechi, nişte scaune, un dulap de fier. O doamnă de modă veche, cu frizură din anii ’80, gen negociator FMI cu ţară intrată în default.

– Sărumâna.
– Bună ziua.
– Nu ştiu cum să încep! Mă numesc Groparu, şi prin luna mai vreau… ăăă, vrem să facem un film de lung metraj la Cluj, în care va fi vorba despre doi copii care fug de acasă dintr-un sat… (povestea presupun că o ştiţi cu toţii). Am… avem nevoie de un echipaj de doi oameni în uniformă şi de o maşină de poliţie. Pe dvs. nu vă costă nimic faptul că ne puneţi la dispoziţie echipajul, noi ne ocupăm de plata lor, de benzină, de masă, de diurnă, dacă este cazul… dar este o scenă cheie, şi îmi trebuie doi oameni dezgheţaţi, cu dicţie bună, care să ştie citi… ăăă, care să fie spontani, să fie cooperanţi! Vom filma cam peste vreo 3 luni, să-mi spuneţi, vă rog, dacă trebuie să facem nişte hârtii, dacă trebuie mers la notar, să vedem ce se poate face, să nu fie probleme, io ştiu, să nu existe suspiciuni că luăm maşia şi facem cu ea năzbâtii…

Doamna îmi retează peroraţia cu o mişcare scurtă din încheietura mâinii. Se uită la mine cu o privire de gheaţă şi mă întreabă securistic:

– Dumneavoastră unde lucraţi?

14 lovituri, dă-i și tu!