Cu nevasta la shopping

– Nu mai avem nimica de mâncare! zbiară nievasta.
– Nu contează, că de beut mai avem! zbier io.
– Ba contează! Tre’ să merem la mahazân! zbiară ea.
– No! Merem, dară, cedez io.

Ne lom pruncu, îl îmbrăcăm. Pruncu’ guiţă la fiecare îmbrăcare, nevasta zice că din cauză că io îl bruschez, io zic că din cauză că ea-l stresează. Ne suim în maşină, ţâjnim către hypermarşé. Era prima noastră vizită în magazin mare cu ăsta micu.

La magazin – târg cu produse verzi, altele decât steagul Ungariei. Nevastă-mea pică în extaz: dă-mi cardu’, zice, că de mult vroiam să-mi iau ceva! Într-un moment de rătăcire, că dacă zeii vor să te distrugă, apăi prima dată îţi iau minţile din cap, mă scap şi i-l dau; ea-l înşfacă precum gaia, şi fuga la bancomat! Revine tocmai la timp ca să-mi dau seama de impactul deciziei mele – dar era deja prea târziu.

6 minute mai târziu eram proaspătul co-proprietar al unui coş întreg de produse bio. Tot felul de seminţe şi făinuri, şi prăjituri şi alifii, şi produse forever living, şi gemuri şi tot felul de chestii care te fac să ajungi la bătrâneţi frumoase, spre disperarea nepoţilor care speră la moşteniri.

– Cât ne-o costat afacerea asta? întreb.
– Vro 4 milioane, zice nevasta.
– 4 milioane, zic. Aha.

Nu ştiu la voi, da’ la bugetul familiei mele 4 milioane e cam mult pentru o singură sesiune de shopping.

– Măcar avem de mâncare pe mâine, zic.
– N-avem! zice nevasta. Da’ fac o mămăligă din făină de cucuruz ecologic, şi mâncăm cu gem ecologic, zice.
– Dă-mi măcar bani să-mi iau un pachet de ţâgări, zic.
– Nu mai avem, zice. Ştii bine că n-avem! Hai s-o lom pe maică-mea de la microbuz, zice.

Soacră-mea o revenit la noi, spre marea mea bucurie sinceră.

– Şi? Voi? Sunteţi bine? Ce-aţi mai făcut? întreabă mama soacră, cu vată în urechi de pe microbuz.
– Noi – uite, creştem, zic. Să-l vezi pe Gropărelul ce le mai gângureşte! mai zic.
– Ce? CUM SĂ VORBEASCĂ UNGUREŞTE!?!?!?!

29 lovituri, dă-i și tu!