Cu Gropărelu’ la ziua naţională

La Cluj, prin 1997, am văzut prima dată un veteran de război cântînd imnul ţării cu ochii închişi, mâna la inimă şi faţa trasfigurată de emoţie. Decoraţii, uniformă, alea-alea.

La aproape o sută de ani de la reîntregirea neamului şi a ţării, ies cu fiu-meu la plimbare acompaniat de manelele vecinului de la 4, într-un cartier construit cu sfidarea a 40% din normele de bun simţ. Ne plimbăm printre maşini-cu-volanul-pe-dreapta-înmatriculate-în-Bulgaria parcate aiurea, pentru că locurile de parcare sunt insuficiente, până ajungem în faţa unui bloc aflat încă în contrucţie. Pentru că nu este alt loc de joacă pentru copii, scoatem mingea şi dăm câteva şuturi. Am fi plecat în oraş, dar maşina e la mami, care lucrează de ziua naţională, şi nu merge site-ul companiei de transport în comun, deci nu ştiu ce autobuze circulă.

Când terminăm, mergem la Profi. Acolo cumpărăm castraveţi Fabio polonezi şi roşii turceşti cu care fac acasă o salată pe lângă orezul cu pui de la mătuşa Ţâca, pui crescut în ogradă.

După ce dormim, plecăm să vedem artificiile în Cluj, pe o ploaie torenţială. Surpriză! Încă 30.000 de români porniseră în acelaşi loc, toţi sperînd să găsească un loc de parcare chiar la Avram Iancu. Agitaţia îi face nervoşi, aşa că şoferii claxonează, îşi taie calea şi nu-ţi mulţumesc când îi laşi să se bage în faţă.

Dacă în Floreşti e mocirlă, ca într-un cartier nou construit, în Cluj, în schimb, nu ai cum trece pe stradă fără să calci în bălţi reci. În unele ai putea liniştit să creşti plevuşcă. În centrul oraşului, da? Lumină chioară, linii de demarcaţie şterse.

Găsim loc de parcare şi fugim repede la artificii. Fix cu 2 minute înainte de a începe sarabanda, vreo 6 autobuze parchează fix în faţa noastră şi ne răpesc unghiul. Încercăm să ne ferim, dar Gropărelu’, deja sictirit de toată agitaţia, începe:
– De ce e cu steagul lu’ Măriei?
– Ha?
– De ce e cu steagul lu’ Măriei???
– Unde?
– Peste tot!
– Unde vezi tu steagul lu’ Măriei?!?!?!

Până să-mi dau seama, discuţia deja degenerase într-o crizuţă. Abia după vreo 5 minute îmi dau seama:
– Ahahaaa, nu e steagul lu Măriei, ci steagul României…!

Am mai fi rămas; dar când a început să zbiere că el vrea să vadă artificii negre, ne-am dat seama că nu mai avem cu cine discuta de oboseală, aşa că ne-am tirat.

La Mulţi Ani, români!

10 lovituri, dă-i și tu!