Ce o păţit Greuceanu, mai demult

Mergând el la pescuit, într-o dimineaţă de vară, pe la 6:30, trece prin faţa unui birt.

Din birt iese clătinându-se cu foc un beţiv notoriu.

– Bă, zice. Ai un foc?
– Da.

Îi dă un foc. Beţivul fixează flacăra cu greu, trage cu sete din ţigare.

– Bă, zice, ai un ceas?
– Da.
– Cât e ceasul?
– 6. Jumate, mai zice Greuceanu.
– Dimineaţa, sau seara?

Cei care mi-l cunosc ştiu că Greuceanu nu a pierdut niciodată o asemenea şansă rară de a trage o clapă cinstită cuiva. Numa’ io ştiu de cîte ori pe an îl sun pe văru-so (finu-meu, de!) că aflu de la Greuceanu că e ziua lui atunci! De două ori primăvara, şi de două ori iarna. Că cred că deja finu-meu are cele mai multe zile de naştere pe an din toţi pe care-i cunosc, dac-ar fi să ne luăm de cîte ori îl sun şi-i cânt La Mulţi Ani la telefon, ca prostu’.

– Seara, zice Greuceanu. 6 jumate seara.

Şi se uită la el cu sinceritatea curgându-i din pchii lui umezi şi inocenţi, în timp ce Dumnezău îi mai contoriza un păcat, că se ştie că e păcat de moarte să minţi beţivi.

– Bun, zice beţivu. E bine. Dacă e 6 jumate seara, mai pot să mai beau!

Şi face stânga-mprejur în birt, în timp ce Greuceanu îşi continuă netulburat drumul său spre gară, apoi spre baltă, către peştii lui.

20 lovituri, dă-i și tu!