Îl chema Dorel.

Şi nimeni altcineva din sat sau din satele învecinate nu era homosexual, era singur.

Forever alone.

Aşadar acum o mie de ani, când ţara era condusă de nişte neni răi cărora li se spune comunişti, un autobuz transporta nişte muncitori înspre una din fabricile Clujului, la ora actuală complex rezidenţial luat în rate cu Prima Casă de oameni ai muncii, c-aşa-i în noua dictatură. Era iarnă, vreme de seară.

La un moment dat, şoferul opreşte pe drum, deschide uşa şoferului, deşi nu era staţie, şi strigă către un moşneguţ care mergea în treaba lui pe trotuar:

- Bunule! Dumneatale eşti?

Era bunul, chiar dumnealui. Aşa că şoferul îi face loc la el în carlingă şi merge mai departe.

- Ce faci, bunule?
- No, la oraş, cu treburi.
- Unde meri?
- Acasă.
- Acasă, în Vultureni? (Vultureni e la vreo 30 km de Cluj)
- E!
- Şi cu ce meri?
- Cu ocazia.
- Ia stai oleacă.

Mai merg ei vreo 5 minute apoi, la o bifurcaţie (unde se face drumul către Chinteni), şoferul opreşte autobuzul, iese către călători şi le zice:

- Vă rog frumos să coborâţi din autobuz, că nu mai merg la CUG (Combinatul de Utilaj Greu).
- Cum adică, nu mai meri la CUG? întreabă proletarii, cu îndreptăţită mânie.
- Nu mai merg la CUG! Mă duc cu moşu’ în Vultureni, la el acasă!

Lumea – siderată.

- Acum, coborâţi toţi! Doară nu mi-oi lăsa moşul în drum, noaptea, pe timp de iarnă!

Neavînd încotro, călătorii au coborât din autobuz, iar şoferul şi-a dus moşul până în Vultureni. Care e, nu-i aşa, pe la vreo 30 km de Cluj.

Norocul nostru de la Dumnezeu cel sfânt că nu avem metrou în Cluj; sau că şoferul de autobuz nu era, Doamne fereşte, pilot pe tramvai, că ăia nu stau la discuţii nici dacă te cheamă Lucescu.

Ionuţ din Floreşti (îl ştiţi; stă în Floreşti) lucra la ei într-o vreme, inginerea şosele. Mai ridica un pod de piatră în timp ce cânta “Podul de piatră”, mai construia o rigolă în timp ce cânta “Rigoletto” – chestii inginereşti.

La un moment dat, primeşte un transport special de bocanci speciali de construit şosele. Americanii sunt nebuni cu teroriştii, drepturile animalelor şi protecţia muncii, şi ordinul de sus era ca fiecare muncitor să poarte încălţări corespunzătoare, altfel i se va instaura democraţia la el în cartea de muncă. Aşa că Ionuţ din Floreşti s-a asigurat personal că toţi oamenii din subordinea lui poartă şoşoni regulamentari, să nu rămână infirmi dacă le pică damigeana de trozneală peste labe.

După vreo lună, vine un muncitor la el:
- Dom’ şef, vă rog frumos, nu îmi schimbaţi bocancii?
- Da’ ce-ai păţit cu ei?
- Apăi nimic! S-or rupt! Singuri!
- Ţine aici un bon, mergi la magazie şi ia-ţi o pereche nouă; altfel ţi se va instaura democraţia în cartea de muncă!

A doua zi, muncitorul care primise mocasinii noi vine la muncă încălţat cu bocancii rupţi de mai înainte.
- Bă! Nu ţi-am dat bocanci noi?
- Ba da! Da’ mă gândeam că dacă oricum e noroi afară, e păcat să-i stric pe ăia noi… aşa că azi, numai azi, am venit cu ăştia vechi!
- Hmmm, cugetă Ionuţ din Floreşti.

După o lună, muncitorul vine iară:
- Dom’ şef, vă rog frumos, nu îmi schimbaţi bocancii?
- Da’ ce-ai păţit cu ei?
- Apăi nimic! S-or rupt! Singuri!
- Mă, ăştia nu sunt bocancii de data trecută?
- Nu, să trăiţi! Io nu fac din astea!
- Mă, sigur?
- Jur pe… excavatorul meu! Pe cupa lui şi pe schimbătorul de viteze, mă jur pe Raed  Arafat!
- Hmmm! Ţine aici un bon, mergi la magazie şi ia-ţi o pereche nouă, că dacă te prind americanii îţi vor instaura democraţia în cartea de muncă.

Mai trece ceva vreme. Iară vine.

După ceva vreme, iară vine.

După oarece vreme, muncitorul îl întreabă:
- Dom’ şăf, când mereţi azi acasă… nu mă puteţi lăsa la mine în sat?
- Ba da, zice dom’ şăf. Ba da, că nu fac un ocol mare.

Pleacă la drum, discută şi vorbesc. Ajung în satul cu pricina (ceva Apahida sau Săvădisla) şi, când ajung în faţa casei muncitorului, ăsta îi spune:
- Am ajuns, dom’ şăf, mulţumesc! Ne vedem mâine!

Şi coboară din maşină şi se îndreaptă către o bancă unde era nişte lume aşezată la bârfa de seară – ca la ţară, în Apahida şi Săvădisla.

Lumea era foarte pestriţă: oameni şi femei, copii.

Ionuţ din Floreşti se uită la ei cu foarte luare aminte, şi face faţa aia cu ochii cât farfuriile!

Tot, deci tot satul - oameni şi femei, copii, văcar, profesor, primar, popă, doctor, beţivul satului, crâjmar, veterinar, clopotar, gropar, şeful cimitirului, secretara de la primărie, baba vrăjitoare – deci întreg satul purta bocanci de la Bechtel.

La 2 fără un sfert, Gropărelu’ se hotărăşte că e cazul să facă nişte vocalize.

Pe la 2 şi ceva, adoarme.

Pe la 7 fără zece, sună vecinu’ Ionuţ din Floreşti: hai! Că azi e luni, mergem la muncă!

O oră mai târziu, intram la cooperativă.

9 ore mai târziu, ieşeam de la cooperativă să mă reunesc cu nievasta. Nievasta zice: io merg la masaj! Tu fugi să-i cauţi lu’ ăsta micu cizmuliţe!

Plec într-un raid prin oraş ca nemţii în Rusia, ca o mămică mânioasă; probăm o tonă de cizmuliţe, îndrum alte mămici mânioase către alte magazine dacă le trebuie creme de prunci ieftine, trusouri de botez etc.

Ne reunim cu nievasta. La un semafor, un cetăţean cu Matiz îşi înfige Matizul în posteriorul nostru (noi pusesem frână să permitem unui pensionar actor grăbit să treacă pe semaforul care deja pâlpâia a roşu). Schimbăm telefoane, ne transmitem salutări părinţilor. Scandal de la Gropărel speriat, liniştit cu greu Gropărel speriat.

Ajungem acasă. Locul de parcare ocupat de un nesimţit (e a doua oară, cred că urmează nişte mâini în guler şi capuri în guri).

Parcăm 14 kilometri mai departe, iau Gropărelul adormit în braţe şi umblăm prin viscol, ger, jandarmi. Intrăm în scară.

Unde miroase a fum de ţigară, că la mine în scară se fumează în scară.

Transmit nişte salutări părinţilor fumătorului pasional, îi promit nişte mâini în guler şi capuri în guri.

O jumătate de oră mai târziu, adormeam ca un bursuc, pe protestele paşnice transmise în direct la televiziuni neaflilate politic gen TVR1, Realitatea şi Antena nuştiucare.

E pur şi simplu o zi normală de luni în România.

O gaşcă de tineri basarabeni, aflaţi la o tabără de evanghelizare cu prilejul sărbătorilor pe rit vechi la o pensiune din Râşnov, se apucă de troznit: “petrecerea tinerilor din Republica Moldova a fost stropita din belsug cu alcool, inca de la sosire. Gazdele au observat ca portabgajele masinilor cu care au veit erau ticsite cu bautura” – normal, doar nu au venit până în România să bea limonadă şi sucuri cu extract de ghimbir şi castravete (nu, greşelile din citat nu îmi aparţin).

La un moment dat, în miezul sindrofiei, se aude o bufnitură; iar un angajat al pensiunii iese să vadă ce s-a întâmplat şi o vede pe tânăra aproape goală (dacă nu era acest mic detaliu, evenimentul nu ajungea în veci ştire) căzută la pământ/zăpadă. Angajatul cheamă Poliţia, care începe imediat “cercetările”: ce ţigări a beut fata, ce beuturi a fumat, de ce n-a stat.

Punem pariu că prima măsură a poliţiştilor va fi să o amendeze pe tânără pentru că nu purta buletinul de identitate asupra ei?

La un moment dat fac o observaţie de foarte mult bun simţ:

- Tu nievastă, da’ tu ai observat că în toate filmele americane pe mafioţi îi cheamă pe toţi la fel?
- Cum adică îi cheamă pe toţi la fel?
- Păi în toate filmele americane îs aceleaşi nume tot timpul!
- Cum aşa?
- Păi în fiecare film e unul pe care-l cheamă Don Vitti. Sau Don Vito. Apoi mai e unul pe care-l cheamă Sonny. Şi tot timpul există un uriaş pe care-l cheamă Little Joe!
- True, true, zice.

Ne uităm în continuare.

- Da’ şi-n România e la fel, zice nievasta.
- Cum la fel?
- Păi uite-te şi tu la TV! zice ea.
- ???
- Păi nu-s tot aceiaşi? Patriciu, SOV, Ponta, Geoană, Băsescu, Năstase, Apostu, Crin, Udrea, clanul Butoane, clanul Clămparu, Bercea Mondial…

Aşa este!

- …clanul Sportivilor, Voiculescu, Becali, Ovidiu Tender, Zoso, Cabral, Petreanu…

La staţia de rechini, vine un taxi cu o doamnă înăuntru. Crezînd că doamna coboară, întreb:
- Liber?
- Unde mergi? mă întreabă.
- Floreşti! zic.
- Te duc eu!
- Bun, zic, mirosindu-l că e requin. Cât?
- 10 lei, zice el.
- Hai să merem, zic eu.
- Nu, zice, că mai aştept să-mi umplu maşina.
- Şefu! îi zic. Atunci îţi dau 8 lei (o cursă de Floreşti e 3-4 lei), numa’ să plecăm. Îţi plătesc eu locul ăla pe care-l aştepţi, da’ hai să merem că mă grăbesc.

Şefu nu se rabdă şi mai ia o doamnă pe care mi-o aruncă în spate, în Logan. Pornim.

După care începe tot drumul să-mi facă capul calendar cu ce serviciu mi-o făcut el mie, că m-o dus cu 8 lei; taxiul, zice el, mi-ar fi luat dublu.

Ca în certurile conjugale, aleg să tac.

Pe drum, înainte să se înscrie spre Polus, opreşte să se uite la autostopişti: “să văd dacă nu am ceva cunoscuţi pe aici, să-i duc la Săvădisla”, guiţă şeful. Autostopiştii evită cu graţie, şeful insistă, îi claxonează, autostopiştii ezită, Groparu începe să se irite:
- Şefu! Păi ce facem, nu am vorbit că nu mai iei pe nimeni? Acuma musai să ne înghesuim în spate?

Pentru cei care nu mă cunoaşte: io am 1.85 m şi mereu am probleme cu întinsul copanelor în maşini şi Logane. Plm!

Şeful rânjeşte în retrovizoare, încurcat, şi porneşte.
- E loc de trei persoane în spate la Logan, nu se lasă el.
- Dvs. aţi stat vreodată trei persoane în spate la Logan? întreb.

Io eram năcăjit că plăteam dublul cursei de Floreşti, şi că, pe lângă asta, şefu’ vroia să mă înghesuie ca pe evrei.

În momentul ăla, celelalte două tovarăşe de drum nu se rabdă.
- Domnu’, nu vă supăraţi… zice una. Da’ sunteţi aşa, pretenţios…
- Nu de asta e vorba, doamnă dragă, îi zic. E vorba de înţelegerea pe care-am avut-o.
- Păi toţi trebuie să ajungem acasă, zice.
- Dacă îmi spunea de la început că mai ia oameni, nu vă mai încurcam.
- Apăi dacă aveţi bani, trebuia să luaţi taxiu’…
- Păi da, am bani! Că muncesc de-mi sar ochii, zic.
- Păi şi noi nu muncim? se bagă ailantă, cu jar sub limbă. Şi io am copil la facultate şi n-am bani să-i dau!
- Doamnă dragă! îi zic. Cum adică să-i daţi bani? Io am lucrat toată facultatea, în anul întâi aveam două locuri de muncă (true story).
- Da, şi eraţi la cu taxă, zice.
- Nu, eram la buget, că nu prea erau locuri cu taxă în ’97. Şi nici ai mei nu sunt bogaţi, şi am avut cele mai grele examene şi numai eu ştiu cum le-am luat, că stăteam la cămin şi mă mai şi gospodăream, să nu-s din Cluj să-mi facă mama de mâncare.
- Păi şi ce, nouă ne este uşor? behăie toţi, într-o coaliţie satanică.
- Nimănui nu-i uşor, zic. La tăţi ni-i greu. Dar dvs. sau alţii ca dvs. ajung acasă şi poate se relaxează după o zi grea. Eu mă arunc la calculator şi mai trag 2-3 ore de muncă, şi n-am chef să ajung acasă nervos şi înghesuit.

După serviciu, eu muncesc la trust.

- Că ce, noi nu muncim când ajungem acasă? sar gospodinele. Mâncare, spălat…
- La alea o ajut şi io pe nievastă-mea, zic. Vorbesc de ce e de făcut după aia. Că io nu stau să mă uit la “Pariu cu viaţa” şi “Ploaia de stele”!

Se lăsă o tăcere nasoală în Logan. Erau oameni simpli, şi eu mă lăsasem un pic dus de nervi; plus că nu-mi şade bine să livrez aroganţe în Logane. Da’ bă, cum pana mea, student clujean la locuri cu taxă şi să primească bani de la părinţi? Şi, mai mult, să fiu înghesuit pe banii mei?

- Asta e, mai zic. Banii se fac greu, emit eu crunta filozofie. Dar eu muncesc mult şi nu mă plâng că mi-e greu!

Ajung la destinaţie, cobor din maşină, îi dau omului banii şi le urez tuturor “sănătate şi prosperitate” (mai ales doamnei cu copilul întreţinut) – într-o tăcere suspectă. Pun pariu că tot iadul s-a dezlănţuit la gura lor după ce am plecat, că-s o vinitură cu aere de prinţ Duda care nici măcar maşină nu am (chestie perfect adevărată).

Înainte de a intra în casă, intru în generosul magazin Profi din Floreşti, să iau ceva de haleală. La raionul de carne de pui încep să mă holbez şi să calculez.

- Vă servesc cu nişte pulpe? întreabă vânzătoarea, când m-a văzut cum umflam ochii la vitrină.
- Da, zic, da’ nu din astea dezosate, vă rog. Astea îs prea scumpe.

Azi ţara noastră împlineşte o vârstă frumoasă, iar noi, copiii ei, încă îi furăm bani din buzunare pe care-i fumăm şi îi bem şi îi spargem cu lăutarii. Poate ar trebui să ne curăţăm bine lentilele de la ochelari şi să ne uităm bine în jur ca să ne dăm seama cât de multe avem. Uneori suntem orbi şi vedem totul prea întortocheat, de aceea e bine să mai schimbi din când în când oftalmologul.

Medicul de ochi la care am apelat este Sam cel român, care se laudă că este mai român decât mulţi dintre noi. Astăzi va apărea la ProTV într-un material maraton despre patria în care trăiţi. Independent de protevism, am intuit că are treburi de spus şi l-am rugat să ne spună câte ceva şi nouă. A ieşit un interviu fluviu de o oră şi un pic (pe care vă rog frumos să mă scuzaţi că nu l-am editat mai inteligent, m-am chinuit 3 ore cu el, iar peste 6 ore plec la Snow Camp şi încă nu mi-e gata bagajul). Interviu pe care vi-l recomand cu căldură să-l vizionaţi.

Prima parte a interviului este despre cât de frumoasă şi oacheşă este România. A doua este despre bărbaţii români (dacă aveţi răbdare să priviţi tot interviul, probabil că va răscoli nişte orgolii).

Vă doresc vizionare plăcută, şi credeţi-mă: merită mai mult decât un film de Hollywood.

Hai România! La Mulţi Ani, unguroaicelor!

Se instalează în scaunul incomod, oftează cu speranţă. Trage şocul, îi dă o pedală-două. Mai trage odată aer adânc în piept.

Apoi îi dă cheie.

Motorul huruie, maşina se clatină, bateria – biata de ea – învârte cureaua aia, în zadar.

Încă o pedală-două, încă un contact.

Se întâmplă o minune: Dacia porneşte. Şoferul o turează la maxim: un nor negru şi înecăcios de fum învăluie dimineaţa. Un maidanez fuge panicat de sub maşină.

Şoferul coboară din maşină şi răsuflă uşurat. Îşi aprinde o ţigare cu mâinile încă tremurînde de emoţie. Apoi descuie cu grijă VW Caddy de firmă, parcat alături de Dacie, de unde transferă nişte pachete.

Din senin, Daciei îi moare motorul.

Şoferul se urcă înapoi, îi mai dă o cheie. Motorul porneşte din nou, tuşind rotocoale de tăciune pe eşapament.

Şoferul îşi strigă nevasta, la parter, şi îi spune, cu un aer grav, să-i aducă alea.

De la parter, nevasta îi dă CD playerul şi staţia radio prin geamul de la bucătărie. Şoferul intră în Dacie, unde le înşurubează pe amândouă.

Apoi porneşte radioul.

Motorul moare instantaneu.

Şoferul îi mai dă o cheie, motorul porneşte 8 secunde, moare din nou. Apoi refuză cu obstinaţie să mai pornească.

Şoferul scoate din portieră, de unde o pusese, şmechereşte, la îndemână, o şurubelniţă. Deschide capota. Curăţă jiglerul cu pasiune, ca pe un artifact rar, suflă în el ca-n fiolă.

Îi dă cheie din nou: maşina se ghemuie, se întinde, se clatină, tuşeşte, se chinuie, suferă.

Şoferul trece la bujii, le desface, le curăţă cu religiozitate pe fiecare.

Degeaba.

Şoferul spune Tatăl nostru în gând. Apoi îi mai dă o cheie.

Degeaba.

Şoferul înjură. Rău.

Şoferul îşi sună un prieten. Cu telefonul mobil la ureche, urmăreşte indicaţiile şi şurubăreşte ceva prin maţele motorului. E un frig incredibil afară; dar şoferul de Dacie nu mai simt frigul, inima îi bate cu putere, iar nişte vene negre umflate la tâmplă au rol de calorifer.

Nimic.

Şoferul îl cheamă pe vecinul de la 2. Amândoi se înnegresc pe mâini, ciocănesc în nişte piese, desfac nişte cabluri. Apoi îi dau la cheie cu furie.

Indignată, bateria moare.

Vecinul dispare şi revine cu nişte cabluri de curent pe care le montează la VW Caddy de firmă şi la Dacie. Şoferul porneşte VW Caddy de firmă, încet-încet bateria se încarcă.

Urmează apoi o serie lungă de încercări, de dat la cheie, de schimbat bujiile din nou, de demontat şi lustruit platinile, de ascultat electromotorul, de verificat amperajele şi voltajele şi ecarisajele.

Într-un final, descurajat, vecinul îl bate pe şofer pe umăr. Face un banc, şoferul nu râde. Vecinul ridică din umeri, îşi ia cablurile şi pleacă.

Şoferul mută la loc pachetele din Dacie în VW Caddy de firmă. Duce înapoi în casă CD player-ul. La fel procedează şi cu staţia.

Încuie Dacia, apoi îşi suie familia în VW Caddy de firmă şi pleacă în treaba lui.

Cine zicea că, dacă e lungă şi groasă, atunci e neagră?

Iată un nume predestinat pentru un doctor.

Aşa arată maşina unui jucător serios la ruletă!

Fraţii Pop&Asociaţii.

Bă, europeni, bă! Hai, bă! Bă!

Pe de altă parte, Uniunea Europeană loveşte în IMM-uri.

Hehe! Însoară-te, că-ţi trec ţie gărgăunii. Nici să meri la budă n-o să mai poţi fără să ceri voie.

Libertatea presei sub Traian Băsescu.

Moldova nu e a voastră! Focşaniul, însă, da!

Greşeala e evidentă: în zona aia (Sighet), corect se zice pintrinjel.

Oare are şi aplicaţie specială antifurt luată din AppStore?

PODU de piatră s-a crăcămat.

Hei, nu vă ambalaţi. Precis ciobanul foloseşte protecţie.

Într-o noapte, sediul unei importante agenţii de turism din patrie a fost călcat de hoţi (nu de soţi; de hoţi). Da, în Bucureşti.

Mare lucru de furat în afară de iaurturile angajaţilor din frigider (iaurturile; nu angajaţii) nu era. Ce să fure şi ei? Ghivecele cu ficuşi? Scaunele ergonomice? Posterul ăla mare cu Kuşadasî? Nu! Aşa că au furat şi ei ce era: două laptopuri, după care s-au făcut nevăzuţi înainte să apare caraliii, că urla sirena aia în noapte de parcă era borbandament în Beirut.

A doua zi vine Poliţia. Coboară din nişte dube nişte burtoşi însoţiţi de alţi burtoşi cu chipie, se opresc în faţă la o ţigare, examinează din ochi împrejurimile, discută între ei. După o vreme intră în sediul agenţiei, îşi pun mănuşile de plastic şi încep să se chiorască la geamul spart prin care intraseră infractorii.

- Vă ajut cu ceva? întreabă şefa de agenţie, impacientă să afle ce şi cum.
- Nu la momentul ăsta, zice Garcea. Dar vă rog frumos, până facem noi investigaţiile aici, căutaţi-mi o ofertă ieftină de Grecia pentru septembrie.

La ceasul cuceririi Daciei, noi deja aveam bloguri, algocalmine şi emag.

Aveam clădiri de birouri şi troleibuze, plan naţional de pensii şi creşteam somoni afumaţi. Exportam termopane la iliri şi inventasem înjurătura “gepizii mă-tii!”. Strămoşii noştri înmatriculau carele de luptă în Tracia Inferior, îşi făceau concediile în Peloponez, în Cartagina şi în Troia (la all inclusive), iar în week-end mergeau la multiplex, îşi cumpărau antichităţi la mall sau se uitau la reality show-uri la Colosseum.

Iar când romanii au cucerit Dacia, pentru că oricum vorbeam aceeaşi limbă, am inventat gramatica limbii latine, să nu mai pice adolescenţii romani la BAC.

Dedic prezentarea de mai jos românilor din Orăştie care la fostul recensământ, în 2001, s-au declarat de etnie dacă. Şi celui care a stat vreo 5 ore să nască acest pps plin de greşeli de ortografie. Oricum, poza cu Inna învelindu-şi zeiţa Bendis în drapelul patriei mele mi se pare priceless.

La mine-n ţară, şansele să dai de un cerşetor la semafor sunt de 120%: sunt mai deşi chiar decât BMW-urile cu număr de Bulgaria.

Pentru cerşetori, maşinile cu număr din alt oraş sunt mană cerească. Aşadar, mirosind oportunitatea de business, un nene la vreo 50 de ani, de altfel bun de muncă, sare la parbrizul Furiei Vişinii (pe vremea aia încă era la ai mei) ca canguru’:

- Dacă puteţi şi-aveţi plăcerea, daţi-mi şi mie ceva… că mi-i foame… Dumnezeu… Hristos!
- Şi nouă, zice Gropăroaia, că venim de la drum lung. Doamne-ajută.

Gropăroaia, ca orice sibian, nu investeşte în cerşetorii de pe alte meridiane. Nu investeşte, şi pace!

- Sunt operat la picioare…
- Şi eu, zice Gropăreasa. Nu mai am menisc la un picior, şi gonartroza mă sinucide.
- Mi-ar trebui nişte bani, vă rog frumos….
- Îţi dau un covrig, zice mamaşa.

Mamaşa e neclintită când e vorba de bani: dacă ar pune-o domnul preşedinte Băsescu ministru de finanţe, România ar deveni noul Dubai în maxim 3 săptămâni. Ca să nu mai zic că, dacă ar lucra pentru FMI, ar rezolva recesiunea în doi timpi şi trei mişcări: ar pune ţările cu deficit bugetar în genunchi pe coji de nucă, le-ar cârpi două peste falcă cu ghiului luat din Rusia în ’84 şi le-ar interzice să iasă la cofetărie tot trimestrul.

Cerşetorul (repet, om la 50+ de ani) nu se lasă şi scoate argumentul suprem, mamelor din lumea-ntreagă:

- Vă rog frumos! Sunt orfan!

Toată ziua se strâng în bisericile lor iredentiste, în pădurile secuieşti separatiste şi în case conspirative şi pun la cale, se sfătuiesc şi urzesc stratageme, planuri şi roadmap-uri – cum să vină noaptea, pe nesimţite, să strângă toată Transilvania în desagi, remorci neînmatriculate şi Hungarocamioane şi să o mute în Panonia, şi noi să ne trezim dimineaţa fără pământul strămoşilor noştri, pe care au vărsat sânge şi lacrimi şi uneori şi niţică palincă (atunci când nu vărsau sânge şi lacrimi). Asta deja o cunoaşte orice ardelean, pentru că informaţia asta ne parvine pe cale genetică, şi pentru că oameni luminaţi la minte ne-au spus-o, oameni de încredere, patrioţi adevăraţi gen Ghiţă Funar şi Corneliu Vadim Tudor.

Cel mai trist exemplu – eu de mult m-am convins de chestia asta, dar ce s-a petrecut în seara asta mi-a confirmat încă o dată acest lucru – mi-a parvenit prin familia mea, prin naşii de cununie, care sunt nişte unguri maghiari 120% (bine, io cu nievasta avem două perechi de naşi, dar şi naşii din partea mea au sânge otrăvit de ungur în vene, este, Greucene?).

Cum s-au petrecut faptele: într-o efuziune fotografică japoneză de-a dreptul, pentru că oricum i-am sărbătorit Gropărelului un an de existenţă pe planetă şi casa e plină de jucării şi băşici colorate, nievasta se gândeşte să-l imortalizeze pe odrasla lângă trei baloane agăţate de televizor.

Ca un făcut, cele trei baloane erau în culorile steagului maghiar: roşu, alb, verde.

Cu pruncul meu lângă ele.

După ce face poza, nievasta o trimite la naşii unguri. Eu am protestat ferm şi decisiv împotriva acestei blasfemii antiromâneşti, dar la mine acasă nu mă ascultă nimeni în afară de însele urechile mele, deci n-am avut nici o şansă – ca nemţii la Stalingrad.

După ce le-a trimis poza prin MMS, nievasta îi sună pe naşi, să-i zgândăre.

- No, tu naşe, ai văzut ce poză ţi-am trimis?
- Da, mersi, ce mare-i Gropărelu’, ce frumos…
- Da, da’… te-ai uitat cu atenţie la poză?
- Da, tu, ce obrăjori, ce ochişori…
- Nu, tu, nu! Uită-te cu atenţie!
- I-am văzut dinţişorii, da…
- Lasă dinţişorii! Lasă-i! Uite-te bine-bine!
- Vai, ce cămeşuţă drăguţă are pe el, ce bine-i stă…
- Tu naşe! Ia uite-te la baloanele alea din spatele lui! Le vezi?
- Da, ce-i cu ele?
- Tu! Ce culori au? Că poza aia v-am făcut-o special pentru voi, e dedicaţie specială, pentru voi v-am dedicat-o!
- Da? Ia să mă mai uit o dată…

Şi numa’ ce aude nievastă-mea în telefon, de era să pice jos, siderată mortal, cu dinţii încleştaţi:

- Vaaai, zice naşa, ce frumos, i-ai făcut poză Gropărelului cu steagul italian!

Zapez pe TVR2, unde emisiunea “Sfinţi şi meserii” îşi urmează periplul ei prin Moldova viticolă.

Reporterul ia interviu unui preot rubicond, grăsun, dolofan, cu o barbă de patriarh, genul de călugăr vesel călare pe butoi dintr-o pivniţă moldovineascâ. Care dezbate superioritatea beuturii în faţa mâncării:

- …în Scriptură zice că “cine nu munceşte, nu mănâncă”; dar nu scrie nicăieri că “cine nu munceşte, nu bea!”

Deci sincer? Mi s-a părut mult-mult-mult-mult-mult prea tare.