În paranteză fie spus, Oradea, după cum probabil ştiţi deja, este oraşul românesc de puta madre trafficante: toţi, de la primar până la ultimul blogger, fac trafic de zahăr, ulei, făină şi detergent (uneori şi cocaină) din Ungaria. Dacă printr-o minune Oradea sau judeţul Dihor ar dispărea peste noapte, atunci cu siguranţă că economia Ungariei ar intra în 24 h într-o asemenea criză fatală, că s-ar apuca ungurii să-şi vândă autostrăzile la kil în Etiopia, să nu moară de foame. Din cauza aceasta, toţi ungurii se roagă în fiecare seară la Dumnezeu să nu pice asteroidul în judeţul Dihor – dintre toţi, cei mai pasionali în rugăciunile lor sunt vameşii, asta se ştie.

Să revenim la cei doi, care în seara aceea stăteau la ocazie într-o perioadă foarte neinspirată: toată creştinătatea traficantă din Oradea era ocupată mai degrabă să vopsească sau să cântărească ouăle decât să ia străini la ocazie către Beiuş. Aşa că cei doi au stat la ocazie aproape o oră fără succes – în lumina felinarelor, a farurilor de maşini şi a luminii sfintei sărbători a Paştelui.

După o oră, cei doi s-au reorganizat şi şi-au dat seama că trebuie să-şi refacă campania de imagine. Drept pentru care:

1. Au scos iPad 2 din sarsana;
2. L-au pornit;
3. L-au deblocat;
4. Au dat cu deştele pe el până au ajuns la Draw Now, pe care l-au şi pornit;
5. Au scrijelit pe Draw Now numele destinaţiei lor.

Ce, nu vedeti bine? Iaca poza mai mare:

6. Patru minute mai târziu, un automobilist a oprit şi i-a luat cu el.

Noi, în Ardeal, facem autostopul like a boss.

Groparu zâmbeşte.

2. Spania intră oficial din nou în recesiune. Şomaj record, se preconizează peste 30% la sfârşitul anului.

Groparu dă din mână a lehamite. N-ai cu cine, nişte spanioli relaxaţi.

3. Un bebeluş a fost găsit abandonat… a fost salvat… mama va face pârnaie.

S-o închidă pe proastă la închisoarea de negri, zice Groparu căscînd cu poftă.

4. Un copil dintr-un centru de plasament… bătut cu bestialitate…

Viaţa e dură, comentează Groparu scobindu-se între dinţi cu unghia preferată. Copilul ăsta e viitorul Vin Diesel.

Plictiseală mare, mai comentează el, cam secetă de ştiri azi.

5. Un cazan de ţuica a explodat in judetul Maramures, din fericire nimeni nu a fost rănit…

DOAMNE DUMNEZEULE, ce tragedie infiorătoare! urlă Groparu sărind în picioare, după care face patru cruci.

- Ci fa’, mă, zic, n-ai de lucru?
- Am o problemă cu pripeiu’, zice el.
- Unde stai la coadă? zic.
- Vezi că tre’ să iei un număr de la intrare şi te strigă ei. Nu mai e cu coadă, ca la banane!

Mă duc să-mi extrag biletul.
- Ce număr ai? zic.
- B 138, zice el. Tu?
- A 109, zic. Te-am spart, mă ia înaintea ta, plec şi te las aici!

La Orange tre’ să aştepţi să vină o tanti obosită şi să strige numărul tău. Apare tanti obosită şi strigă: B101… B102… iar la mine, la tribul meu: A 105!

- E clar, îi zic colegului. Mâine vin să-ţi aduc nişte apă şi provizii, că aici prinzi Paştile. Îţi aduc şi nişte episoade cu Bear Grylls, poate îţi spune cum să supravieţuieşti în Orange Shop!

Aşteptăm. La B, unde aştepta el, coada mergea foarte repede; la mine se căcăiau de parcă rezolvau ecuaţii pe bobul de orez.

Mai bârfesc niţel cu colegul, mă mai uit pe afişe cu “părerea voastră este importantă pentru noi”. Mă joc cu nişte Galaxy Nexus (nu, nu eu am scris asta, jur!).

Mai apare iară ba câte o domnişorică, ba câte un băiet tânăr să strige numere. Media de vârstă e foarte mică acolo, în afară de o hoaşcă bătrână şi comunistă de la caserie cu părul pus pe bigudiuri cam toţi arată ca proaspăt scăpaţi de coşuri; chiar sunt curios cât este salariul.

Şi lucrurile se prelungesc.

Şi eu încep să mă simt ca la coadă la Finanţe.

Mai trece ceva vreme. Simt cum începe să-mi crească barba.

Mai trece o vreme. Tic-tac, tic-tac, numai două calorii.

Mai trece încă o vreme, epuizez cu colegul toate bârfele din firmă. Ne uităm la ceas.

Mai trece o vreme, începe să ne treacă la baie, noi refuzăm să mergem ca să nu ne strige.

Mă apuc de ronţăit unghii (eu deţin un doctorat în asta şi un masterat în zgâmâit în nas). Apoi mă joc cu părul meu lung şi blond ca de norvegian.

Încerc să îmi explic de ce pe linia mea nu se avansa deloc, pe când pe linia Călinului se mergea cam cu 10 km/oră; dar mintea mea nu poate sugruma vraja nepătrunsului ascuns.

Trece o oră. 60 de minute. 3600 de secunde. Din viaţa mea care, conform standardelor mele, e cam scurtă pe această planetă (mie-mi place foarte mult palinca).

Colegului meu Călin îi vine rândul. Îşi rezolvă problema, apoi, la plecare, râde de mine cu un rânjet: îmi spune că mâine vine să-mi aducă nişte apă şi provizii, că acolo prind Paştile. Ba chiar îmi aduce şi nişte episoade din Bear Grylls, poate învăţ de la el cum să supravieţuiesc în Orange Shop!

Învins, mai stau vreo 20 de minute. Apoi rămân fără unghii, fără freză, fără baterie la telefon (mă jucasem jocul ăla cu liposucţia în draci), fără răbdare, fără păr norvegian; mai deţineam numai o pleoapă care fremăta cu furie.

Cu cel mai mare tupeu năpraznic, intru direct în faţă la una din domnişoarele de la stand. Deja îmi pierdusem pauza de masă!

- Domnişoară! zbier, furios ca marea. Stau aici de o oră şi 20 de minute! Vă bateţi joc! Doresc să fac o plângere!
- Sigur, zice domnişoara. Luaţi un număr de la intrare.

În aşteptarea marelui moment, se lustruiau de zor toalete cu periuţa de dinţi, se peticeau garduri ruginite cu cremă de ghete, ba chiar ofiţerii ajunseseră să facă duş şi să se mai şi săpunească!

Lăsînd aceste răutăţi apsolut gratuite deoparte, un prieten se nimerise să fie cătană la Artilerie tocmai în perioada aia în chiar Sibiul meu, fostul oraş garnizoană a Imperiului Austro-Ungar (actualmente fărâmiţat în OMV-MOL). În paranteză fie spus, aşa pute locul de militari în Sibiu, că singura alternativă mai răsărită pentru fete, în afară de inginerii de la facultatea din urbea în cauză, erau şi sunt castraveciorii de ofiţer. Este, fetelor? Este, vă zic tot io, că-s de-a voastră şi ştiu!

Şi prietenul meu toată ziua, vorba aia, lustruia tunul şi-l căuta pe la afet. Şi aveau acolo vreo… peste o sută de tunuri, care mai de care mai crăcănat, mai antiaerian şi mai gros şi falnic! Şi unele erau recente, de un an sau doi, altele erau de vreo 10 ani vechime, dar aşijderea de năpraznice; urmau apoi cele din al doilea război mondial, cu care încă se mai puteau găuri blondaje de T34 – asta dacă ne-am apuca să ne războim cu Egiptul. Dar cele şi cele mai inexplicabile erau cele din primul război mondial, alături de bunicele acestora – nişte guri de foc de prin 1908.

Aşa că prietenul meu, sătul să tot lustruiască tunul, l-a întrebat într-o zi pe un gradat:

- Dom’ maior, să trăiţi, permiteţi să raportez…
-  Spune!
- Dom’ maior, am observat că avem aici tunuri vechi de 2-3 ani, tunuri vechi de 20 de ani… tunuri din al doilea război mondial…
- Aşa…
- Păi şi atunci tunurile alea din 1910, sau 1908… alea de ce le mai ţinem? Că lustruim la ele de rupem, şi nu ştim nici măcar dacă sunt în stare să mai tragă vreun pârţ!
- Ei! Păi vezi, copile, că nu ştii?
- Păi…
- Păi da! Pentru că noi vom intra în NATO!
- Păi da, şi?
- Păi şi ăia din NATO, ţările alea cu tradiţie militară cum sunt Luxemburgu’ şi Portugalia, ăia ne vor spune: câte tancuri aveţi? 12.000? Nu vă trebuie atâtea ca să intraţi în NATO… ia casaţi voi vreo 6000! Câte Kalashnikoave aveţi? Vreo 800.000? Renunţaţi la vreo 300.000… Câte guri de foc aveţi? 20.000? Ntz… prea multe, ia casaţi voi vreo 8.000!
- Păi da, şi care-i legătura…
- Păi asta-i legătura, că nu vom casa tunurile astea de 2-3 ani! Le casăm pe alea străbunici, pe care oricum nu le mai foloseam…

După faza asta, io am mare încredere în armata română.

Aşa că se strângeau în caravane de care: porneau câte 10-12 atelaje către Turda sau Aiud sau orice oraş sau sat cât de cât mai răsărit, unde se târguiau la centimă pentru marfa lor. Apoi, de banii aceia îşi cumpărau cele trebuincioase vieţii în satele lor risipite şi răsfirate pe coame muntoase (mai ales topoare de intimidat muierea).

Aveau de parcurs vreo 80 de km; şi cu carul tras de boi asta părea o veşnicie, că dura vreo două-trei zile de mers la pas.

Pentru că pe vremea aceea nu puteau asculta la căşti cu bluetooth KissFM, şi nici nu aveau smartphone-uri să se dea pe Facebook şi să citească bloguri, oamenii se veseleau altcumva: fiecare avea cu sine o preacinstită glăjuţă cu palincă. Din care pupau consecvenţi toată dimineaţa, apoi la ora 10-12, apoi la amiazi şi la orele 14 şi 15 şi 16, apoi după amiază şi până seara; iar la căderea întunericului se stabileau într-o tabără şi terminau glăjuţa. Şi a doua zi se trezeau dis-de-dimineaţă şi iarăşi porneau cătinel, la pasul boului sau lipiţanului, mai îndemnînd dobitocul, mai făcînd câte un banc, mai pupînd din nou bunătatea distilată din mere, pere, prune sau oarece.

După ce ajungeau la orăşenii bicisnici, îşi vindeau marfa şi îşi umpleau carele cu cele trebuincioase; apoi porneau înapoi. Normal, continuînd să pupe necontenit buzele sticlelor din zori de ziuă până-n seară.

Şi treaba asta o repetau de 3-4-5-6 ori pe toamnă.

Şi tradiţia asta a durat sute şi sute de ani, şi a crescut şi s-a dezvoltat. Apoi, din nefericire, a pierit pentru că nu mai era profitabil: moţii aveau pur şi simplu consumul prea mare.

PS: Tocmai am fost peste weekend la o pensiune bestială din Apuseni cu o gaşcă de bloggeri, şi m-am simţit mai relaxat ca un sfincter de incontinent, şi am să vă spun tot-tot-tot zilele care urmează!

Aici aveţi detalii. Sper sa dea faliment cat mai repede si sa lase agentiile serioase sa faca treaba.

Mai ţineţi minte scandalul cu InfoTravel de acum o săptămână? Azi am vorbit la telefon cu patronul.

Poate ar fi trebuit să stau în banca mea. Poate. Dar ca fost profesor niciodată nu am crezut că cea mai bună pedeapsă pentru o greşeală este bătaia cu bota de oină, pentru că nimeni nu m-a bătucit pe mine cu bota de oină atunci când am făcut eu greşeli. Mi-am luat joarde, curele, linguri de lemn peste fund, chiar şi pumni, picioare şi borduri prin danturi; dar nu am luat bote de oină în capuri.

Din cauza asta m-am hotărât să îi răspund omului atunci când mi-a cerut, pe mail, numărul de telefon. Şi azi am discutat aproape 20 de minute la telefon despre tot scandalul. Să le luăm pe rând:

Aşa cum spunea alt blogger (îmi pare rău, nu mai ştiu care), InfoTravel a făcut toate gafele posibile pe care orice manual de Social Media te învaţă să le eviţi:

- Prima greşeală: au publicat o poză cu un concept care nu le aparţinea fără a-i verifica sursa. Ei spun că au primit-o pe Messenger de la un prieten; nu ştiu ce să zic, i-am spus verde că scuza asta se aude mai des în online decât Haliluia în biserică. Un simplu “spune nu prostituţiei în…” pe Google i-ar fi lămurit instant.

- A doua greşeală: după publicare, în momentul în care Zăineasca le-a spus că ea este proprietara conceptului, au ignorat-o din varii motive, fapt ce a provocat escaladarea conflictului. Toţi bloggerii afectaţi de furtul de conţinut au reacţionat cu vehemenţă, ca un sifon foarte acidulat.

- A treia greşeală: InfoTravel a răspuns cu injurii la injurii. Big No-No! Dacă cineva te înjură pe blogul personal, pe contul de Facebook sau de Twitter n-ai decât să-l înjuri înapoi, dacă asta te răcoreşte. Oricum vei fi la un moment dat înjurat fie şi numai pentru că exişti în peisaj. Dar pe un cont de firmă nu ai această libertate să răspunzi cu foc la incendiu.

- A patra greşeală: în momentul în care insultele au ajuns la un nivel care l-ar face să leşine şi pe un marinar rus, InfoTravel ne-a băgat pe toţi în aceeaşi oală – toţi, toţi bloggerii suntem ciumpalaci şi o ardem pe net pentru că nu avem altceva mai bun de făcut + alte grozăvii. O generalizare nefericită. O reacţie mai mult viscerală decât cerebrală. Acuza că toţi suntem naşpa, fără deosebire, i-a inflamat până şi pe cei mai moderaţi protestatari.

- A cincea greşeală: postările de pe Facebook în care scandalul urla au fost şterse, gunoiul a fost ascuns sub preş, iar războiul a fost mutat pe blogul firmei. În care am fost din nou făcuţi cu wasabi, hrean şi ardei iute prin nişte zone sensibile. Ba chiar s-a şi forat pe Interneţi pentru a ni se descoperi scandaluri şi răutăţi de care te legi, că vrei, că nu vrei, într-o viaţă de om (sau de blogger, aici alegeţi voi), iar orice detaliu legat de viaţa personală a fost publicat în scopul discreditării noastre. Tipic românesc: dacă partenerul de discuţii are argumente mai bune decât ale tale, discreditează-l.

Ce a urmat: gândiţi-vă că nu toţi bloggerii sunt duşi des pe la templul ăla cu cruce; şi nimic nu arde mai repede în blogosferă decât scandalul. Aşa că s-a recurs din nou la cuvinte pe care nu le înveţi decât în sanatorii pentru sindromul Tourette (trăiască limba noastră atât de generoasă!).

Iar azi – ţinţiring, sună telefonul. No hai să vorbim! Şi-am vorbit.

Am fost întrebat dacă a fost frumos ce a scris Liviu. Am răspuns că nu pot răspunde de ceea ce fac alţi bloggeri. Jur, chiar nu pot! Câtă vreme nu mă sună Alexa să-mi spună ce să scriu eu pe blogul meu, nu sunt în măsură să-i fac eu corectură la scriitură. Dacă vrea sfaturi de la mine – nu că ar avea el nevoie – e complet altceva, dar nu pot să mă bag peste ce scriu alţii pe bloage şi să le spun ce să publice şi ce nu.

Am fost întrebat ce vor crede copiii lui când vor căuta pe net numele său şi vor da peste postările care-l beştelesc. Nasol este că vor da şi peste postările în care tăticul se slobozeşte la gură împotriva tuturor. I-am spus de scandalul cu Ryan Air şi despre cum o vorbă aruncată în vânt provoacă un mega scandal din care nu te mai curăţă nici esenţa de acid clorhidric. Despre faptul că pe toţi ne doare furtul de conţinut, şi că dacă el nu ştie ce crimă a făcut atunci să facă bine să declare pe blog că nu a făcut-o cu intenţie, ci din neştiinţă. Mi-a spus că nu făcea o campanie pe bani pentru nimeni, i-am replicat că orice campanie care adună notorietate sau sensibilizează opinia publică (vorba aia, face awareness) nu are alt scop decât să adune atenţia unei mase de oameni pe care ulterior firma îi va monetiza; d-aia 95% din companiile care fac CSR ţin morţiş să apară în presă şi mai nou pe bloage (bine, totuşi, că fac CSR!). Şi apoi i-am mai spus că dacă primeam un telefon de la un realizator de emisiuni la radio în care să-şi ceară scuze pentru că mi-a furat bancurile, poate (poate) nu m-aş mai judeca cu el acuma. Şi i-am spus că cel mai bărbătesc şi mai greu lucru pe lumea asta este să îţi recunoşti în public greşeala.

Şi astăzi, InfoTravel a cedat şi a scris postarea care se scrie cel mai greu pe un blog: cea în care îţi ceri scuze. Poate nu era vagonul de cenuşă în cap pe care îl aşteptau cei vreo 40 de bloggeri care au scris despre eveniment, inclusiv eu, dar cred că e un mare pas înainte faţă de atitudinea de mai înainte (un pic de LOL: încă nu ştiu dacă deţin drepturile de difuzare pentru poza aia cu I’m sorry).

Din păcate pentru barca de pescuit la care visez, nu am primit bani nici de la Alexa să scriu împotriva InfoTravel, nici de la Dordea să scriu postarea asta în care nu îi iau apărarea. Am ales să îi salut curajul de a-şi însuşi prima lecţie de Social Media. Amară lecţie, dar care sigur îi va servi pe viitor. Iar postarea aceasta am scris-o în speranţa că şi ceilalţi corporatişti care îngrijesc conturi de companii pe Social Media vor aduna, poate, un gram de înţelepciune din păţania InfoTravel. Postarea anterioară nu o voi şterge, ci numai îi voi face un update.

Case closed, în weekend plec la munte la o beută cu nişte bloggeri! Că dupa aia luni începe postul şi iar fac pauză 7 săptămâni de la plăcerile gastronomico-dionisiace ale vieţii, vai şi-amar. Şi doară nu credeaţi că mă abţin să vorbesc măcar puţin despre mine la final! Apropos, sâmbătă avem iar guest post de la omul care tuşeşte.

Îl chema Dorel.

Şi nimeni altcineva din sat sau din satele învecinate nu era homosexual, era singur.

Forever alone.

Aşadar acum o mie de ani, când ţara era condusă de nişte neni răi cărora li se spune comunişti, un autobuz transporta nişte muncitori înspre una din fabricile Clujului, la ora actuală complex rezidenţial luat în rate cu Prima Casă de oameni ai muncii, c-aşa-i în noua dictatură. Era iarnă, vreme de seară.

La un moment dat, şoferul opreşte pe drum, deschide uşa şoferului, deşi nu era staţie, şi strigă către un moşneguţ care mergea în treaba lui pe trotuar:

- Bunule! Dumneatale eşti?

Era bunul, chiar dumnealui. Aşa că şoferul îi face loc la el în carlingă şi merge mai departe.

- Ce faci, bunule?
- No, la oraş, cu treburi.
- Unde meri?
- Acasă.
- Acasă, în Vultureni? (Vultureni e la vreo 30 km de Cluj)
- E!
- Şi cu ce meri?
- Cu ocazia.
- Ia stai oleacă.

Mai merg ei vreo 5 minute apoi, la o bifurcaţie (unde se face drumul către Chinteni), şoferul opreşte autobuzul, iese către călători şi le zice:

- Vă rog frumos să coborâţi din autobuz, că nu mai merg la CUG (Combinatul de Utilaj Greu).
- Cum adică, nu mai meri la CUG? întreabă proletarii, cu îndreptăţită mânie.
- Nu mai merg la CUG! Mă duc cu moşu’ în Vultureni, la el acasă!

Lumea – siderată.

- Acum, coborâţi toţi! Doară nu mi-oi lăsa moşul în drum, noaptea, pe timp de iarnă!

Neavînd încotro, călătorii au coborât din autobuz, iar şoferul şi-a dus moşul până în Vultureni. Care e, nu-i aşa, pe la vreo 30 km de Cluj.

Norocul nostru de la Dumnezeu cel sfânt că nu avem metrou în Cluj; sau că şoferul de autobuz nu era, Doamne fereşte, pilot pe tramvai, că ăia nu stau la discuţii nici dacă te cheamă Lucescu.

Ionuţ din Floreşti (îl ştiţi; stă în Floreşti) lucra la ei într-o vreme, inginerea şosele. Mai ridica un pod de piatră în timp ce cânta “Podul de piatră”, mai construia o rigolă în timp ce cânta “Rigoletto” – chestii inginereşti.

La un moment dat, primeşte un transport special de bocanci speciali de construit şosele. Americanii sunt nebuni cu teroriştii, drepturile animalelor şi protecţia muncii, şi ordinul de sus era ca fiecare muncitor să poarte încălţări corespunzătoare, altfel i se va instaura democraţia la el în cartea de muncă. Aşa că Ionuţ din Floreşti s-a asigurat personal că toţi oamenii din subordinea lui poartă şoşoni regulamentari, să nu rămână infirmi dacă le pică damigeana de trozneală peste labe.

După vreo lună, vine un muncitor la el:
- Dom’ şef, vă rog frumos, nu îmi schimbaţi bocancii?
- Da’ ce-ai păţit cu ei?
- Apăi nimic! S-or rupt! Singuri!
- Ţine aici un bon, mergi la magazie şi ia-ţi o pereche nouă; altfel ţi se va instaura democraţia în cartea de muncă!

A doua zi, muncitorul care primise mocasinii noi vine la muncă încălţat cu bocancii rupţi de mai înainte.
- Bă! Nu ţi-am dat bocanci noi?
- Ba da! Da’ mă gândeam că dacă oricum e noroi afară, e păcat să-i stric pe ăia noi… aşa că azi, numai azi, am venit cu ăştia vechi!
- Hmmm, cugetă Ionuţ din Floreşti.

După o lună, muncitorul vine iară:
- Dom’ şef, vă rog frumos, nu îmi schimbaţi bocancii?
- Da’ ce-ai păţit cu ei?
- Apăi nimic! S-or rupt! Singuri!
- Mă, ăştia nu sunt bocancii de data trecută?
- Nu, să trăiţi! Io nu fac din astea!
- Mă, sigur?
- Jur pe… excavatorul meu! Pe cupa lui şi pe schimbătorul de viteze, mă jur pe Raed  Arafat!
- Hmmm! Ţine aici un bon, mergi la magazie şi ia-ţi o pereche nouă, că dacă te prind americanii îţi vor instaura democraţia în cartea de muncă.

Mai trece ceva vreme. Iară vine.

După ceva vreme, iară vine.

După oarece vreme, muncitorul îl întreabă:
- Dom’ şăf, când mereţi azi acasă… nu mă puteţi lăsa la mine în sat?
- Ba da, zice dom’ şăf. Ba da, că nu fac un ocol mare.

Pleacă la drum, discută şi vorbesc. Ajung în satul cu pricina (ceva Apahida sau Săvădisla) şi, când ajung în faţa casei muncitorului, ăsta îi spune:
- Am ajuns, dom’ şăf, mulţumesc! Ne vedem mâine!

Şi coboară din maşină şi se îndreaptă către o bancă unde era nişte lume aşezată la bârfa de seară – ca la ţară, în Apahida şi Săvădisla.

Lumea era foarte pestriţă: oameni şi femei, copii.

Ionuţ din Floreşti se uită la ei cu foarte luare aminte, şi face faţa aia cu ochii cât farfuriile!

Tot, deci tot satul - oameni şi femei, copii, văcar, profesor, primar, popă, doctor, beţivul satului, crâjmar, veterinar, clopotar, gropar, şeful cimitirului, secretara de la primărie, baba vrăjitoare – deci întreg satul purta bocanci de la Bechtel.

La 2 fără un sfert, Gropărelu’ se hotărăşte că e cazul să facă nişte vocalize.

Pe la 2 şi ceva, adoarme.

Pe la 7 fără zece, sună vecinu’ Ionuţ din Floreşti: hai! Că azi e luni, mergem la muncă!

O oră mai târziu, intram la cooperativă.

9 ore mai târziu, ieşeam de la cooperativă să mă reunesc cu nievasta. Nievasta zice: io merg la masaj! Tu fugi să-i cauţi lu’ ăsta micu cizmuliţe!

Plec într-un raid prin oraş ca nemţii în Rusia, ca o mămică mânioasă; probăm o tonă de cizmuliţe, îndrum alte mămici mânioase către alte magazine dacă le trebuie creme de prunci ieftine, trusouri de botez etc.

Ne reunim cu nievasta. La un semafor, un cetăţean cu Matiz îşi înfige Matizul în posteriorul nostru (noi pusesem frână să permitem unui pensionar actor grăbit să treacă pe semaforul care deja pâlpâia a roşu). Schimbăm telefoane, ne transmitem salutări părinţilor. Scandal de la Gropărel speriat, liniştit cu greu Gropărel speriat.

Ajungem acasă. Locul de parcare ocupat de un nesimţit (e a doua oară, cred că urmează nişte mâini în guler şi capuri în guri).

Parcăm 14 kilometri mai departe, iau Gropărelul adormit în braţe şi umblăm prin viscol, ger, jandarmi. Intrăm în scară.

Unde miroase a fum de ţigară, că la mine în scară se fumează în scară.

Transmit nişte salutări părinţilor fumătorului pasional, îi promit nişte mâini în guler şi capuri în guri.

O jumătate de oră mai târziu, adormeam ca un bursuc, pe protestele paşnice transmise în direct la televiziuni neaflilate politic gen TVR1, Realitatea şi Antena nuştiucare.

E pur şi simplu o zi normală de luni în România.

O gaşcă de tineri basarabeni, aflaţi la o tabără de evanghelizare cu prilejul sărbătorilor pe rit vechi la o pensiune din Râşnov, se apucă de troznit: “petrecerea tinerilor din Republica Moldova a fost stropita din belsug cu alcool, inca de la sosire. Gazdele au observat ca portabgajele masinilor cu care au veit erau ticsite cu bautura” – normal, doar nu au venit până în România să bea limonadă şi sucuri cu extract de ghimbir şi castravete (nu, greşelile din citat nu îmi aparţin).

La un moment dat, în miezul sindrofiei, se aude o bufnitură; iar un angajat al pensiunii iese să vadă ce s-a întâmplat şi o vede pe tânăra aproape goală (dacă nu era acest mic detaliu, evenimentul nu ajungea în veci ştire) căzută la pământ/zăpadă. Angajatul cheamă Poliţia, care începe imediat “cercetările”: ce ţigări a beut fata, ce beuturi a fumat, de ce n-a stat.

Punem pariu că prima măsură a poliţiştilor va fi să o amendeze pe tânără pentru că nu purta buletinul de identitate asupra ei?

La un moment dat fac o observaţie de foarte mult bun simţ:

- Tu nievastă, da’ tu ai observat că în toate filmele americane pe mafioţi îi cheamă pe toţi la fel?
- Cum adică îi cheamă pe toţi la fel?
- Păi în toate filmele americane îs aceleaşi nume tot timpul!
- Cum aşa?
- Păi în fiecare film e unul pe care-l cheamă Don Vitti. Sau Don Vito. Apoi mai e unul pe care-l cheamă Sonny. Şi tot timpul există un uriaş pe care-l cheamă Little Joe!
- True, true, zice.

Ne uităm în continuare.

- Da’ şi-n România e la fel, zice nievasta.
- Cum la fel?
- Păi uite-te şi tu la TV! zice ea.
- ???
- Păi nu-s tot aceiaşi? Patriciu, SOV, Ponta, Geoană, Băsescu, Năstase, Apostu, Crin, Udrea, clanul Butoane, clanul Clămparu, Bercea Mondial…

Aşa este!

- …clanul Sportivilor, Voiculescu, Becali, Ovidiu Tender, Zoso, Cabral, Petreanu…

La staţia de rechini, vine un taxi cu o doamnă înăuntru. Crezînd că doamna coboară, întreb:
- Liber?
- Unde mergi? mă întreabă.
- Floreşti! zic.
- Te duc eu!
- Bun, zic, mirosindu-l că e requin. Cât?
- 10 lei, zice el.
- Hai să merem, zic eu.
- Nu, zice, că mai aştept să-mi umplu maşina.
- Şefu! îi zic. Atunci îţi dau 8 lei (o cursă de Floreşti e 3-4 lei), numa’ să plecăm. Îţi plătesc eu locul ăla pe care-l aştepţi, da’ hai să merem că mă grăbesc.

Şefu nu se rabdă şi mai ia o doamnă pe care mi-o aruncă în spate, în Logan. Pornim.

După care începe tot drumul să-mi facă capul calendar cu ce serviciu mi-o făcut el mie, că m-o dus cu 8 lei; taxiul, zice el, mi-ar fi luat dublu.

Ca în certurile conjugale, aleg să tac.

Pe drum, înainte să se înscrie spre Polus, opreşte să se uite la autostopişti: “să văd dacă nu am ceva cunoscuţi pe aici, să-i duc la Săvădisla”, guiţă şeful. Autostopiştii evită cu graţie, şeful insistă, îi claxonează, autostopiştii ezită, Groparu începe să se irite:
- Şefu! Păi ce facem, nu am vorbit că nu mai iei pe nimeni? Acuma musai să ne înghesuim în spate?

Pentru cei care nu mă cunoaşte: io am 1.85 m şi mereu am probleme cu întinsul copanelor în maşini şi Logane. Plm!

Şeful rânjeşte în retrovizoare, încurcat, şi porneşte.
- E loc de trei persoane în spate la Logan, nu se lasă el.
- Dvs. aţi stat vreodată trei persoane în spate la Logan? întreb.

Io eram năcăjit că plăteam dublul cursei de Floreşti, şi că, pe lângă asta, şefu’ vroia să mă înghesuie ca pe evrei.

În momentul ăla, celelalte două tovarăşe de drum nu se rabdă.
- Domnu’, nu vă supăraţi… zice una. Da’ sunteţi aşa, pretenţios…
- Nu de asta e vorba, doamnă dragă, îi zic. E vorba de înţelegerea pe care-am avut-o.
- Păi toţi trebuie să ajungem acasă, zice.
- Dacă îmi spunea de la început că mai ia oameni, nu vă mai încurcam.
- Apăi dacă aveţi bani, trebuia să luaţi taxiu’…
- Păi da, am bani! Că muncesc de-mi sar ochii, zic.
- Păi şi noi nu muncim? se bagă ailantă, cu jar sub limbă. Şi io am copil la facultate şi n-am bani să-i dau!
- Doamnă dragă! îi zic. Cum adică să-i daţi bani? Io am lucrat toată facultatea, în anul întâi aveam două locuri de muncă (true story).
- Da, şi eraţi la cu taxă, zice.
- Nu, eram la buget, că nu prea erau locuri cu taxă în ’97. Şi nici ai mei nu sunt bogaţi, şi am avut cele mai grele examene şi numai eu ştiu cum le-am luat, că stăteam la cămin şi mă mai şi gospodăream, să nu-s din Cluj să-mi facă mama de mâncare.
- Păi şi ce, nouă ne este uşor? behăie toţi, într-o coaliţie satanică.
- Nimănui nu-i uşor, zic. La tăţi ni-i greu. Dar dvs. sau alţii ca dvs. ajung acasă şi poate se relaxează după o zi grea. Eu mă arunc la calculator şi mai trag 2-3 ore de muncă, şi n-am chef să ajung acasă nervos şi înghesuit.

După serviciu, eu muncesc la trust.

- Că ce, noi nu muncim când ajungem acasă? sar gospodinele. Mâncare, spălat…
- La alea o ajut şi io pe nievastă-mea, zic. Vorbesc de ce e de făcut după aia. Că io nu stau să mă uit la “Pariu cu viaţa” şi “Ploaia de stele”!

Se lăsă o tăcere nasoală în Logan. Erau oameni simpli, şi eu mă lăsasem un pic dus de nervi; plus că nu-mi şade bine să livrez aroganţe în Logane. Da’ bă, cum pana mea, student clujean la locuri cu taxă şi să primească bani de la părinţi? Şi, mai mult, să fiu înghesuit pe banii mei?

- Asta e, mai zic. Banii se fac greu, emit eu crunta filozofie. Dar eu muncesc mult şi nu mă plâng că mi-e greu!

Ajung la destinaţie, cobor din maşină, îi dau omului banii şi le urez tuturor “sănătate şi prosperitate” (mai ales doamnei cu copilul întreţinut) – într-o tăcere suspectă. Pun pariu că tot iadul s-a dezlănţuit la gura lor după ce am plecat, că-s o vinitură cu aere de prinţ Duda care nici măcar maşină nu am (chestie perfect adevărată).

Înainte de a intra în casă, intru în generosul magazin Profi din Floreşti, să iau ceva de haleală. La raionul de carne de pui încep să mă holbez şi să calculez.

- Vă servesc cu nişte pulpe? întreabă vânzătoarea, când m-a văzut cum umflam ochii la vitrină.
- Da, zic, da’ nu din astea dezosate, vă rog. Astea îs prea scumpe.

Azi ţara noastră împlineşte o vârstă frumoasă, iar noi, copiii ei, încă îi furăm bani din buzunare pe care-i fumăm şi îi bem şi îi spargem cu lăutarii. Poate ar trebui să ne curăţăm bine lentilele de la ochelari şi să ne uităm bine în jur ca să ne dăm seama cât de multe avem. Uneori suntem orbi şi vedem totul prea întortocheat, de aceea e bine să mai schimbi din când în când oftalmologul.

Medicul de ochi la care am apelat este Sam cel român, care se laudă că este mai român decât mulţi dintre noi. Astăzi va apărea la ProTV într-un material maraton despre patria în care trăiţi. Independent de protevism, am intuit că are treburi de spus şi l-am rugat să ne spună câte ceva şi nouă. A ieşit un interviu fluviu de o oră şi un pic (pe care vă rog frumos să mă scuzaţi că nu l-am editat mai inteligent, m-am chinuit 3 ore cu el, iar peste 6 ore plec la Snow Camp şi încă nu mi-e gata bagajul). Interviu pe care vi-l recomand cu căldură să-l vizionaţi.

Prima parte a interviului este despre cât de frumoasă şi oacheşă este România. A doua este despre bărbaţii români (dacă aveţi răbdare să priviţi tot interviul, probabil că va răscoli nişte orgolii).

Vă doresc vizionare plăcută, şi credeţi-mă: merită mai mult decât un film de Hollywood.

Hai România! La Mulţi Ani, unguroaicelor!

Se instalează în scaunul incomod, oftează cu speranţă. Trage şocul, îi dă o pedală-două. Mai trage odată aer adânc în piept.

Apoi îi dă cheie.

Motorul huruie, maşina se clatină, bateria – biata de ea – învârte cureaua aia, în zadar.

Încă o pedală-două, încă un contact.

Se întâmplă o minune: Dacia porneşte. Şoferul o turează la maxim: un nor negru şi înecăcios de fum învăluie dimineaţa. Un maidanez fuge panicat de sub maşină.

Şoferul coboară din maşină şi răsuflă uşurat. Îşi aprinde o ţigare cu mâinile încă tremurînde de emoţie. Apoi descuie cu grijă VW Caddy de firmă, parcat alături de Dacie, de unde transferă nişte pachete.

Din senin, Daciei îi moare motorul.

Şoferul se urcă înapoi, îi mai dă o cheie. Motorul porneşte din nou, tuşind rotocoale de tăciune pe eşapament.

Şoferul îşi strigă nevasta, la parter, şi îi spune, cu un aer grav, să-i aducă alea.

De la parter, nevasta îi dă CD playerul şi staţia radio prin geamul de la bucătărie. Şoferul intră în Dacie, unde le înşurubează pe amândouă.

Apoi porneşte radioul.

Motorul moare instantaneu.

Şoferul îi mai dă o cheie, motorul porneşte 8 secunde, moare din nou. Apoi refuză cu obstinaţie să mai pornească.

Şoferul scoate din portieră, de unde o pusese, şmechereşte, la îndemână, o şurubelniţă. Deschide capota. Curăţă jiglerul cu pasiune, ca pe un artifact rar, suflă în el ca-n fiolă.

Îi dă cheie din nou: maşina se ghemuie, se întinde, se clatină, tuşeşte, se chinuie, suferă.

Şoferul trece la bujii, le desface, le curăţă cu religiozitate pe fiecare.

Degeaba.

Şoferul spune Tatăl nostru în gând. Apoi îi mai dă o cheie.

Degeaba.

Şoferul înjură. Rău.

Şoferul îşi sună un prieten. Cu telefonul mobil la ureche, urmăreşte indicaţiile şi şurubăreşte ceva prin maţele motorului. E un frig incredibil afară; dar şoferul de Dacie nu mai simt frigul, inima îi bate cu putere, iar nişte vene negre umflate la tâmplă au rol de calorifer.

Nimic.

Şoferul îl cheamă pe vecinul de la 2. Amândoi se înnegresc pe mâini, ciocănesc în nişte piese, desfac nişte cabluri. Apoi îi dau la cheie cu furie.

Indignată, bateria moare.

Vecinul dispare şi revine cu nişte cabluri de curent pe care le montează la VW Caddy de firmă şi la Dacie. Şoferul porneşte VW Caddy de firmă, încet-încet bateria se încarcă.

Urmează apoi o serie lungă de încercări, de dat la cheie, de schimbat bujiile din nou, de demontat şi lustruit platinile, de ascultat electromotorul, de verificat amperajele şi voltajele şi ecarisajele.

Într-un final, descurajat, vecinul îl bate pe şofer pe umăr. Face un banc, şoferul nu râde. Vecinul ridică din umeri, îşi ia cablurile şi pleacă.

Şoferul mută la loc pachetele din Dacie în VW Caddy de firmă. Duce înapoi în casă CD player-ul. La fel procedează şi cu staţia.

Încuie Dacia, apoi îşi suie familia în VW Caddy de firmă şi pleacă în treaba lui.