Sorella: Io aş vrea ceva cu iz de pădure, fragi şi izvoare cristaline. Da. Un nume care să aibe atât rezonanţă high-tech, cât şi clasică; un nume de cosmonaut rus, sau de personaj de comedie de Shakespeare. Da. Sau un nume de politician care a schimbat în bine destinul omenirii; eventual de savant care a descoperit un leac minune anti-cancer. Un nume din mitologia nordică nu este nici el de lepădat; sau un prenume de dac, din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Totuşi, să aibă şi inflexiuni mediteraneene. Dap. Un nume mediteranean! Nu aş spune nu nici unui nume de personaj de film sau actor american din anii ’50; sau unui nume latin. Numele latine sunt chiar frumoase, chiar dacă acum jumătate din pruncii români poartă numele Mario Fernando.

Cumnatul: Dacă se naşte pe 20 aprilie, jur pe sfânta cruce că îi pun numele Adolf! Că oricum io îl înmatriculez la primărie, că nevastă-mea e în chinurile post-facerii.

Urmarea: sorella s-a chinuit cât a putut ea să-l nască pe ăla micu mai devreme, şi a şi reuşit pe 10 aprilie.

True story.

Şi unul din nepoţeii viitoarei doamne Groparu, când s-o prins că nu e mare lucru de capul meu şi că nu apreciez pozitiv maşinile de plastic trântite la mine în bostan, mi-o cerut telefonul meu, să se joace pe el. Io, pe lângă jocurile stupide de inteligenţă de pe telefon, mai am câteva cu maşini, care nu necesită un IQ mai mare de cel al unui fotbalist. Sau de triadă Boc/Geoană/Crin (asta ca să vadă cititorii că sunt în stare să fac şi analiză politică).

Şi după ce îmi apasă tastele cu furie, ca pe păduchii dintre deşte, îmi zbiară:

- Gropare! Ţi-am bătut recordul!
- Na,… brava!
- Da. Mersi. Hai şi trece-mi numele în telefon, că ţi-am bătut recordul.
- Dă-l încoa. Deci Denis…
- Da, dar vezi că trebe să scrii Deenis.
- E, cum Deenis? Nu te cheamă Denis? Sau Dennis, cu doi de “n”?

Pruncul e din generaţia telenovelistică Armando-Lucas-Fernando, şi nu îl cheamă Ion, sau Gheorghe, ca pe tac-su.

- Nu, e cu doi e “e”! E Deenis!
- Cum să fie cu doi de “e”, mă! mă revolt eu, şi pe bună dreptate.
- Păi da, se bagă mamă-sa  cu lămuririle. Da, că tac-su… na, când s-a născut,de fericire, s-a puşcat cu coniac înainte de a merge la Naşteri, să-l treacă în registrul Stării Civile; şi când o ajuns la funcţionară, nu mai ştia bine dacă e cu doi de “n” sau cu doi de “e”, şi l-a pus cu doi de “e”: Deenis. Da, Deenis! DEENIS!!!!

PS: Mi-am amintit de Deenis asară, când definitivam lista de invitaţi la nuntă; şi trebuie să ştiţi că io sunt pe ultima sută de metri cu pregătirile, deci stau foarte prost cu timpul; şi deci nu am avut timp să scriu nimic de Ţiganiadă; mai ales că am de primit poze din vreo 4 surse; şi Ţiganiazii mei amu sunt în recuperare; şi eu  nu prea poci scrie treaz de Ţiganiadă, şi uite aşa se dă o luptă în mine între datorie şi iubire, cum nu vă puteţi imagina!

Dar se pare că Dumnezeu a avut alt plan cu Gropăroaia, ilustra mamă (care de fapt e-o doamnă!) a subsemnatului; fincă de voie, de nevoie, mi-or făcut-o ăştia membră PCR în organizaţia întreprinderii, că aşa era pe vremea aia.

Şi mama Groparelui, apsolventă de română-rusă, deci care oarecum le cam citea şi scria şi frumos zicea, avea misiunea ca la şedinţele de partid  să citească mereu nuş ce dări de seamă pe care ea le redacta, c-aşa era pe vremea aia.

Şi odată, mama nu a mai putut să ducă această misiune la îndeplinire: murise un unchi de-al meu, Dumnezău să-l hodinească! Asta e, morţii cu morţii, viii cu viile. Şi mama, vizibil afectată, declară, în plen:

- Tovarăşi, în seara aceasta îmi este imposibil să citesc darea de seamă.
- Tovarăşă, s-a repezit ca arsă chitra de secretară de partid; nu se poate!
- Tovarăşă secretar de partid, CC al PCR, motive personale mă împiedică să dau citire documentului! Vă rog să aprobaţi remiterea documentului unui alt vorbitor.
- Aceste motive personale menţionate de dumneavoastră denotă lipsa dumneavoastră de devotament pentru victoria finală a cauzei comunismului împotriva capitalismului imperialist de tip anglo-american! Subminează economia naţională!!! Arată clar o pactizare cu duşmanii chiaburi ai regimului nostru multilateral dezvoltat!!!
- Tovarăşă secretar de partid, ieri mi-am înmormântat un frate, a murit la 40 de ani!
- Tovarăşă, i-o retează, fermă pe poziţii, chitra de secretară de partid. Tovarăşă! Motivele personale nu vă împiedică să vă desfăşuraţi activitatea în cadrul şedinţelor PCR! Ce să mai zic EU, atunci, de probleme personale? Ha? Ce să mai zic EU? Că tot ieri am aflat şi EU că fiu-miu a picat la facultate…!

Şi trece ilustra mea gropărime pe lângă cinema-ul multiplex din zonă. Şi zic: mă! oare aici se difuzează ultimul hype cinematografic al momentului? Şi mă duc la domnişoruca aia de la ghişeu.

- Săr’na, zic, nu la dumneavoastră rulează “Eu cand vreau să fluier, fluier?”
- Nu, zice domnişoruca. Nu la noi.

Lom o pauză, io nu vreau să mă car până nu aflu, ea nu are voie să-mi zică. Dar eu sunt mai căpos decât pietrile însele! Aşa că tac şi mă uit la ea întrebător şi zâmbăreţ, şi mă scarpin pe nas până îi cedează nervii capului.

Domnişoruca se uită primprejur, să nu o vază duşmanii.

- La Polus, şopteşte, şi degrabă se îmbujorează de emoţie, toată-toată.
- Aha, zic. No,… mulţumesc, la veredere! şi purced în treaba mea.

În mall e ca şi în viaţă: unica menire a colegilor de muncă e aceea de a trage cu urechea, de a te săpa şi a te înjunghia pe la spate; şi de a-ţi distruge cu bocancul dantura cadavrului tău arzând pe care ţi-l îngroapă în pădure la miez de noapte, să nu te mai poată identifica nici mumă-ta, nici eprubeta care te-a născut. Şi aşa cum şade bine unei muieri care mai degrabă moare decât să se abţină, colega domnişorucii o auzit discuţia, “din greşeală”. Şi cu coada ochiului o văd cum se apleacă către domnişorucă, şi cu coada urechii o aud cum o-ntreabă şoptit:

- Tu,… care-i faza cu “Eu cand vreau să fluier, fluier” ăsta?

Avea cam 23 de ani, eu vreo 27, ea era foarte corpolentă, şi era şi foarte saşie: un ochi era alb de-a dreptu’. Probabil de-aia era singura care avea chef să discute cu mine, fincă nu o băga nici un alt mascul de la masă în seamă. În altă ordine de idei, iertaţi-mă, nu am văzut niciodată franţuzoaică frumoasă. Nu am văzut!

- Ahahahahahaha, râde ea.
- Tu râzi, dar aşa e. E aceeaşi reţetă de 2000 de ani. De la daci vine ea, îi mai zic.

Io nu-s foarte fluent în franceză, dar eram pasional. La brânză şi sex am fost mereu pasional, d-aia susţin că pasiunea, nu mărimea contează (cine comentează că nu e aşa primeşte ban IP pe loc! că învăţaţi femeile prostii).

- Mă, zice Jeaneta.
- E, zice argheleanu’.
- Mă, repetă Jeaneta, ca să bag la cap: tu îmi spui asta mie, mă? Tu, mie, mă? Care-s franţuzoaică, mă? De la mama mea, mă? Care avem un soi de brânză pentru fiecare zi a anului?
- Da, zic eu.

Eu eram foarte calm şi persiflant, şi dacă eram în locul ei mi-aş fi înfipt falangele în beregata Groparelui, un insolent.

- Da, repet, uitându-mă la ochiul ei, ăla defect. Şi îţi pot dovedi!
- Olala, zice Jeaneta, şi grohăie ceva în franceză.
- Mâine, zic, la ora 1, ne întâlnim la statuia lui Matei Corvin. Te duc în piaţa Mihai Viteazu, unde am provider-ul meu personal de brânză, e din Poiana Sibiului, îl cheamă Ilie.  Vei gusta ce îţi oferă el. După care te invit să îţi dai cu părerea!

Pe Ilie îl dibuisem cu vreo doi ani mai înainte, după clopul de sibian. L-am testat: era chiar din Poiana Sibiului (il ştia pe fostul şofer al cursei Jina-Sebeş, şoferul fiind tatăl fostului meu coleg de bancă din liceu). Într-o vreme încerca să mă cupleze cu soru-sa, care era studentă la Cluj; dar a renunţat imediat când a aflat că familia mea de la Sibiu nu dispune de uăi (oi, aşa le zic sibienii).

- Ora 1, zice ea, Jeaneta.
- Ora 1, zic. Asta… dacă ai curaj să vii, îi zic.
- Ha! pufneşte ea. Haha! Hahahaha!!!

Noaptea a continuat cu chef până în zori. La ora 1, m-am înfiinţat la Matei Corvin, am aşteptat până la şi 25. Jeaneta nu a mai venit.

Învingătoare prin neprezentare – telemeaua de Sibiu.

In Spania, famelia noastră trebe sa fie naşi – din informaţiile mele – a 7-a oară. Ei fac colecţie de fini. Tot e bine: alţii fac colecţie de dinţi de aur sau cartele de telefon.

Aeroportul ghe la Cluuuj.

- Paşapoartele micuţelor, zice Garcea de frontieră.
- Nu au, zice tatăl, sigur pe sine. Stai cuminte, le zice fetelor, imediat ajungem în Spania!
- Bun, paşapoartele dvs. în care sunt trecute micuţele.
- Păi nu avem decât numai buletinele, că suntem în UE, şi ajunge buletinul.
- Bun, nu puteţi pleca cu ele, cu fetiţele! zice Garcea de frontieră.
- Avem certificatele lor de naştere! zice tatăl, zice mama, în acelaşi glas subţire.
- Degeaba, dacă nu sunt trecute în paşaport nu puteţi trece, şi dvs nu aveţi paşaport.
- Dom’ne! Dom’ne! Stai puţin să ne-nţelegem. Dom’ne!
- Pare rău, vă rog să eliberaţi gazonul.

Urmează un dialog piperat, agitat. Încercări de înduplecări. Ce ţară de căcat, se exclamă în gura mare. Păi şi io ce să le spun la fini! Că imediat vă chem televiziunea pe cap, că ăsta-i abuz. Foarte bine, zice Garcea de frontieră, o să declarăm în direct că am prins o reţea de traficanţi de carne vie de prunce de imediat 5 şi imediat 2 ani. Că vă dau în gât că mi-aţi cerut şpagă! Că puteţi trece, dar vă înapoiază din aeroportul spaniol, tot dijaba. Că dom’ne, că-s fetele mele, sânge din sângele meu! Că nu se vede că fetiţele seamănă cu mine? se agită tatăl. Din fericire pentru ele, nu! mai zice Garcea de frontieră. Din fericire pentru ele, nu (mai zice Garcea de frontieră).