Eram în pauza de masă, aşa că am frânat instant şi m-am pus la coadă. 5 minute mai târziu, eram mândrul posesor al unui falafel gigant ca o din aia de cal; din care am şi început să pasc în timp ce mă îndreptam către piaţa Urinii Unirii.

În timp ce îmbucam, mi-am adus aminte că am citit pe net că nu e frumos să haleşti pe stradă, ca un boschetar blogger fomist. Aşa că m-am pus pe o bancă lângă statuia lui Matia Corvin şi am continuat să ronţăi – ca şi când nimic nu se întâmplase.

Nişte procleţi de porumbei au simţit imediat oportunitatea unei gustări; şi au început să-şi ceară dreptul atacîndu-mă în picaj ca avioanele Stuka, mai întâi timid, apoi din ce în ce mai agresivi. Despre porumbei eu ştiu două chestii: că atunci când nu fac treaba mare pe statui, fac treaba mare pe oameni. Întrucât eu fac parte, deocamdată, din această a doua categorie care atrage noroacele (ca un însuşi magnet de caca), am pornit în pas alert către bancomatul pe care vroiam să-l sărăcesc.

În bancă, nenea gardianul badigard s-a uitat lung la mine cum, cu şaorma falafel într-o mână şi cu cealaltă tastînd PIN-uri greşite şi încasînd monezi, am lăsat dâre de grăsime pe bancomat. Când am terminat, badigardul gardian s-a apucat de lustruit tastele. Cu mâneca de la veston şi cu puţintică ură.

Ieşind triumfător din bancă, mă pun la semafor. În dreapta mea văd pe cineva cunoscut; dar nu puteam să încropesc o conversaţie, deoarece mestecam şaorma aia falafel. Delicat, m-am tras un pic mai în spate, să nu mă observe.

Taman atunci venea înspre zebră un domn din cale-afară de bine îmbrăcat; care a rămas uimit cum înfulecam eu şaorma aia falafel în centrul Clujului (ştiu asta pentru că s-a holbat la mine ca la un african din zonă de conflict). Taman atunci, un cartofior prăjit s-a prăbuşit din şaormă pe asfalt. Scârbit de atâta nesimţire, domnul s-a uitat în altă parte.

Am ezitat preţ de o secundă; suficient pentru ca o domnişoară veselă să calce pe cartofiorul meu prăbuşit. Eu, pentru că ţin la curăţenia oraşului nostru fără primar, iau şerveţelele cu care îmi ştergeam gura şi dau să ridic cartofiorul de jos. Domnişoara, trezindu-se gâdilată de o mână cu grăsime pe la gleznele sale mici, a ţipat uşurel de emoţie. Toată gaşca de pietoni s-a uitat la mine ca la un fetişist molestator de glezne: mai ales domnul bine îmbrăcat şi persoana cunoscută, care şi-a dat seama că o evit pentru că-s un blogger înfumurat.

Am scăpat fără să fiu linşat mormăind o scuză cu gura plină. Am ridicat cartofiorul cu şerveţelele şi l-am aruncat, cu tot cu ele,  în coşul de gunoi din vecinătate.

Acum nu mai aveam cu ce să-mi tamponez gura de sosurile din şaorma. În consecinţă, ca să nu îmi curgă ketchup pe la colţurile gurii ca-n Twilight, am decis să mă lepăd de ultimele îmbucături de şaorma.

Aruncînd şaorma la coş, am observat că mă observase un boschetar pe care nu-l observasem. Căruia i-aş fi putut oferi ultimele îmbucături, dacă nu aş fi fost aşa de zgârcit.

Am plecat de acolo în viteză: locul ăla îmi aducea ghinion. Apoi am început să regret că am renunţat la şerveţelele cu care culesesem de pe jos cartofiorul: îmi curgea nasul ca o ţeavă spartă, iar batistă ioc.

Aşa că mi-am petrecut restul pauzei de masă trăgîndu-mi mucişorii cu zgomot prin tot centrul Clujului, apoi la bancă, la magazinul de păpuci şi la alte semafoare, dar şi evitînd cu abilitate cunoscuţii de pe corso, mă-nţelegi.

Deci grijă mare cu şaormele (falafel).

Avionul de Cluj pleca la 21:20 parcă; şi noi, adică Hădenescul şi eu, plecînd pe la 8 din oraş, ne gândeam că mintenaş suntem în aeroport.

Big mistake.

Ajungem pe la 21 fără vreo 20 de minute în Henri Coandă. Coborâm din taxi şi o luăm la sănătoasa aşa, mai ardeleneşte (tot ziceam no… no! la fiecare salt), şi ajungem la check in. Unde un nene şi o tanti taromistă ne preiau buletinul şi rostesc ca nişte inchizitori:

- Check in-ul pentru Cluj s-a închis.

Cuvintele s-au rostogolit în eter ca nişte bătăi grave de clopot într-o zi ploioasă de înmormântare cu foarte multe ciori foarte negre ca un crematoriu. Am rămas muţi de parcă tocmai văzusem un om decapitat de tren!

- Nu se poate!
- …
- Păi… chiar nu ne mai puteţi lua?
- Nu, ne pare rău.

Nu-i părea rău, că se vedea pe ei că au alte chestii mai importante de făcut! Pufnim uşurel.

- Vă rugăm… musai să ajungem la Cluj în seara asta!
- Nu se mai poate, zice nenea, butonînd de zor. Uite… (continuă de parcă vorbea cu sine), nu mă lasă sistemul, s-a închis!
- Trebuie să se poată, zicem noi într-un duet al disperării.
- Staţi să sun la şefa, să văd dacă-mi dă şi ea permisiune specială.

Io mă apuc să-mi ronţăi un capăt de unghie cu pleoapele. Hădean se dădea pe telefon, de zici că nu se decidea viitorul nostru în secunda aceea, că tocmai răspundea invitaţiei casei regale din România care-l invitase să le gătească de Crăciun, şi el le răspundea că pentru ăia 60.000 de euro pe care-i au în buget pentru 2 zile n-au decât să-şi angajeze pe tanti Lenuţa de la cantina Haşdeu!

Faza era că amândoi trebuiam să ajungem la lansarea iPhone 4S la Cluj din seara aia; după, Hădean trebuia să o serbeze pe ilustra sa Hădeancă (să trăiască, La Mulţi Ani!), iar dimineaţa avea de mers la Oradea; iar eu a doua zi trebuia să merg la muncă, iar imediat după serviciu eram vorbitor la 11even, şi nu puteam merge cu aceleaşi haine cu care fusesem la Bucureşti, că zicea lumea că eu am o singură cămaşă mai curată de evenimente (când eu de fapt am două).

- Să ne apucăm să sunăm şi noi pe cine cunoaştem? îi întreb pe taromişti, oarecum ameninţător.
- Puteţi suna pe oricine, asta nu schimbă nimic!
- Haideţi, zicem, vă rugăm, vedeţi ce puteţi face. Deci MUSAI să ajungem în Cluj în seara asta! Amândoi!

Trec vreo 8 minute preţioase.

- Am un singur loc, zice nenea taromist. Va trebui să decideţi care dintre dvs. pleacă. Poate aveţi noroc şi mai facem rost de un loc.

Amu… alege-ţi, Adame, nievasta! Eram două urgenţe, ambele foarte urgente. Ne uităm lung unul la altul, Groparu la Hădean, Hădean la Groparu, de parcă eram naugragiaţi pe o insulă pustie şi trebuia să stabilim care pe care găteşte primul (nu, lactatele nu erau o opţiune). Stăm şi ne cântărim gândurile.

Ne hotărâm să plece bucătarul. Ca să fim români până la capăt, dacă eu nu reuşeam, urma să renunţe la zbor şi să mergem împreună a doua zi sau în noaptea aia cu ceva, ca să nu mă plictisesc pe drum atâta amar de ore (la disperare, gândurile care-ţi vin nu sunt chiar cele de Oscar).

Era 21:00. Avionul zbura la 21:20. Bucătarul decolează către securitate.

- Aşa-i că nu mai sunt şanse să se elibereze ceva? întreb taromiştii.
- Nu ştiu, zice tanti de la ghişeul taromist; că io am fost în concediu până ieri, eu nu mă pricep la nimic. Dar azi e joi seara, toţi pleacă în provincie.

Superb, îmi zic. Dacă e să ai ghinion, ai cu vagonul. Asta e, oi scoate-o io cumva la capăt. Doară nu e primul avion pe care-l pierd!

La ce Dumnezo mai stau eu aici? îmi mai zic. Ar trebui să sar într-un taxi şi să fug la gară; sau să mă apuc să sun prin Bucureşti, să găsesc un suflet de creştin să mă găzduiască o noapte, să nu mai arunc cu banii în hoteluri.

Se face 21:10. Tot nimic. Asta e, îmi zic. Dorm io în ceva canal, cu aurolacii, doară n-a fi prima oară!

Se face 21:15. Doamna de la ghişeu zbiară ca la Bingo:

- Am un loc! Am un loc!

Sar ca gaia, în 0,4 milisecunde deja îmi scosesem buletinul. Doamna taroamă tastează cu furie, eu trepidez lângă ea ca cutremur japonez. Aş fi sărit să o pup peste tejghea, dar văzusem nişte neni cu Kalashnikoave pe umăr de la paza aeroportului prin zonă şi chiar n-aş fi vrut să-i cunosc mai intim.

- Fugiţi! Haideţi că eu ţin avionul la sol până ajungeţi!!!
- Mulţumesc frumos! Doamne-ajută! îi strig.

Şi o rup la fugă, fug cum nu mai fugise nimeni prin aeroporturi de la Aurel Vlaicu încoace.

Apoi mă opresc brusc şi o întreb:

- Se poate, vă rog, un loc la geam?

Nu se mai putea.

Dar în aeronavă am stat drept lângă Kelemen Hunor, care citea Cancan. Şi pe care l-am rugat de două ori să-mi pună hainele în compartimentul de deasupra. Aud? Care alt blogger şi-a tras garderobier deputat senator de la putere ungur?

Cu o factură.

Mie-mi place foarte mult să duc facturi la clienţi. Dar mai mult îmi place să şi primesc banii.

După aceea, cel mai mult îmi place să-i cheltui.

În fine.

Mergeam la client cu o factură.

Fluieram liniştit o arie celebră de pe KissTV şi păşeam, destul de Zen, prin centrul Clujului.

Trec prin piaţa Mihai Viteazu. Mă uit cum pavajul din jurul statuii marelui voievod cu toporişcă în mână arată ca o gură de bunică spartă de parodontoză.

În fine.

Observ cu plăcere că fântîna arteziană dintre posteriorul calului marelui voievod şi cinematograful Florin Piersic merge!

Eu mă bucur când văd că se fac chestii frumoase în Cluj-Napoca. Gen fântâni care merg.

În fine.

Trec pe lângă fântână şi casc uşurel gura de plăcere. Mie tot timpul mi-a plăcut apa, îmi dă aşa o senzaţie plăcută, pelagică, hidraulică de-a dreptul.

În fine.

Din senin se iscă o rafală puternică de vânt.

Jumate din piscina arteziană aterizează pe pantalonii mei. Mă smiorcăie iremediabil în jurul părţii denumite anatomic “şliţ”.

Calm ca un ardelean: îmi scot telefonul şi mi-l storc.

Mă uit: arăt de parcă am vărsat un PET de şuşu pe mine. Şi eu purtam pantaloni din ăia pe care se vede imediat umezeala.

Îmi continui plimbarea, evit cu eleganţă privirile insistente ale oamenilor.

Ajung la client.

Mă întreabă disperat ce s-a întâmplat. Îi explic.

Se uită la mine zâmbind neîncrezător.

În fine…

Ajung la casier, scot 20 de cocostârci. Îi plantez pe tejghea, scot buletinul meu jerpelit, îmi lăţesc zâmbetul pe faţă (asta ca să nu vadă banca că mă doare de la sexul pe care-l performează cu mine ca la duşurile puşcăriei) şi decretez:

- Bună ziua, rata!
- Sigur, zice nenea.

Pune lăbuţa pe buletin, butonează la calc.

- Numai 20 euro? întreabă.
- Păi da, zic. Numa.

Anul trecut, după cum mă lăudasem, am achitat anticipat nişte bănuţi la unul din credite. A, şi am beut şi alocaţia lu’ ăsta micu’ – da’ asta-i altă poveste.

- Că am rambursat deja anticipat o parte din credit, explic.
- Aha, zice foncţionerul.

Butonează.

- A, apropos, ştiţi ultima înjurătură de criză din domeniul bancar? zice el.
- Nu, zic io. Nu sunt familiar cu înjurăturile din domeniul bancar. Sunt familiar numai cu cele împotriva sistemului bancar! şi îi zâmbesc prietenos.

Nenea se uită la mine, şi-mi zice înjurătura:

- Prelua-mi-ai ratele!

Io împingeam la cărucior şi îngrijeam de Gropărel, nievasta trecea printre rafturi şi le răsturna în cărucior cu furie: hârtie igienică în 14 straturi cu foiţă de aur, maieu de bebel din bumbac egiptean ecologic, fudulii de marsupial în ulei de măsline din Tierra del Fuego, aripioare de marsuin cu condimente mongoleze, ceapă de Turda.

La un moment dat, lângă raionul de ciocolăţi, trecem pe lângă o mamă care se conversa cu pruncul ei, aşa cum numai mamele românce ştiu:

- Uită-te la tine ce prost eşti! Nimic nu faci bine! Semeni cu tac-tu! Niciodată nu mă asculţi! Parcă vorbesc turceşte cu tine! De ce nu vrei să înţelegi ce-ţi spun! Se vede că te-o învăţat bunică-ta numa’ prostii! Nu îţi iau ciocolată, ai mâncat şi săptămâna trecută! Vrei să mergem iară la dentist? Nu avem bani! Nu mai băga deştiu în gură când vorbesc cu tine! Stai drept, că nu eşti la gârlă! Nu te mai juca cu peştele congelat! Nu îţi mai iau jucării! Vorbesc io cu Iepuraşul să nu-ţi aducă nimic! Nu-ţi mai roade unghiile! Nu te pune pe jos, că te murdăreşti! Nu mai pune mâna pe toate prostiile! Uită-te pe unde mergi! Nu-ţi mai târâi picioarele! Nu pleca de lângă mine! Nu te sterge pe haine! De ce nu ţi-ai făcut păpucii azi-dimineaţă? Nu te mai holba la lume! Poartă-te frumos!

Şi iar:

- Poartă-te frumos! Nu te mai holba la lume! De ce nu ţi-ai făcut păpucii azi-dimineaţă? Nu te sterge pe haine! Nu pleca de lângă mine! Nu-ţi mai târâi picioarele! Uită-te pe unde mergi! Nu mai pune mâna pe toate prostiile! Nu te pune pe jos, că te murdăreşti! Nu-ţi mai roade unghiile! Vorbesc io cu Iepuraşul să nu-ţi aducă nimic! Nu îţi mai iau jucării! Nu te mai juca cu peştele congelat! Stai drept, că nu eşti la gârlă! Nu mai băga deştiu în gură când vorbesc cu tine! Nu avem bani! Vrei să mergem iară la dentist? Nu îţi iau ciocolată, ai mâncat şi săptămâna trecută! Se vede că te-o învăţat bunică-ta numa’ prostii! De ce nu vrei să înţelegi ce-ţi spun! Parcă vorbesc turceşte cu tine! Niciodată nu mă asculţi! Semeni cu tac-tu! Nimic nu faci bine! Uită-te la tine ce prost eşti!

Pruncul se uită o dată la maică-sa. Avea nişte ochi drăceşti în cap!

- Tu mamă… tu vrei năcaz?

Am crezut că mor de râs.

2. Nunta Nadiei cu Ganistră. Greuceanu, naşul lor, deschide ostilităţile la aperitivele reci: “Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta.” Face o pauză. “Că a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea, în numele Tatălui şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh!” Se uită în jur, panicat, lumea consternată: “AMIN!” Se apucă naşu să baloteze, în privirile reci ale celorlalţi.

Noi – pe jos, clar. Vacă! Că semeni cu tată-to!!!! Că cu el semeni!!!!

3. Nunta mea. Panicat, că-l ameninţasem înainte, Greuceanu fuga-fuguţa la DJ: “Bă! Domnu’ Marcel! Vă rog io spuneţi “Tatăl nostru” la microfon!!!!”

Şi se scapă.

4. Botezul Gropărelului. 50 de oameni, oaspeţi, prekini. Iau microfonul: “Dragi oameni, oaspeţi, prekini! Vă mulţumim că vă aflaţi alături de noi în aceste momente în care Gropărelul s-a lepădat de Satana, măcar verbal, că şi tac-su o făcut la fel, da’ tot dijaba. Îl rog pe naşul Greuceanu să zică rugăciunea, să putem tăbărî pe aperitivele reci!” Şi îi dau microfonul.

Greuceanu se uită la mine, panicat: privirea lui – laser, frate. Ia microfonul, îi tremură niţel vocea. Anunţă: “Bună ziua, îmi pare bine să mă aflu aici cu voi; dar ca să fim o gaşcă multietnică, pluriculturală, îl rog pe naşul maghiar să vă spună rugăciunea cea sfântă!” (noi avem două perechi de naşi, unii români sadea, alţii unguri cumsecade). Şi îi ţâpă microfonul naşului ungur!

Naşul maghiar o dă pe glumă: eu nu ştiu decât în maghiară! Nu e bai, naşule, zic io, zi pe limba lui Arany Janos. Naşul maghiar se uită la mine, panicat: privirea lui – laser, frate.

Nu ştia nici el.

Păgâni, maică, păgâni.

În faţa mahazânului – cocălăraşi. Când ajung lângă ei, unul aruncă mucul de ţigare pe jos, ca la el în sufragerie.

Intru in magazin, iau tot felul. La ieşire, unul din membrii aceleiaşi găşti încerca să nimerească coşul cu un PET de 0.5 de Adria, ca la baschet. Când mă vede, se fâstâceşte şi lasă sticla jos şi face pe niznaiu’, că doară nu se făcea să o arunce cu lume de faţă!

- Nu mai bine o pui la coş, frumos? mă mănâncă pe mine undeva.
- Nu! zice el, şi se hăhăie, împreună cu ceilalţi cocălăraşi.
- Hai, zic, că mai devreme aţi aruncat şi un muc de ţigare pe jos. Hai să o pui la coş.

Fac nişte paşi înspre ei, care stau în cerc. Cel mai mare îmi ajungea pe la subraţ, unde nu miroase frumos pe la domni dacă nu se dau cu odorizante, fie ele şi de maşină. Cercul se sparge. Eu zâmbesc ca prostu’.

- Hai, pune-o la coş, te rog eu frumos, zic.

Se uită toţi la mine, aşteaptă să-mi caut altă treabă. Dar eu avusesem o zi proastă. Ziua de luni coroborata cu botezul, stress, neamuri. Şi nu prea aveam chef de glume.

Cocălăraşul se lasă păgubaş şi porneşte leeeeeeent, argheleneşte, către coş. Eu, care îl văd că face paşi, o iau voiniceşte din loc, dar îmi adaptez viteza de locomoţie la velocitatea lui de moluscă.

E cam penibil.

Eu fac cam 4 paşi de un metru pe secundă când merg normal, dar acum mă târăsc melceşte cu cocălăraşul în dreptul meu. Cocălăraşul ajunge la coşul de gunoi, dar nu se lasă: pune sticloanţa de plastic pe coş, nu înăuntru.

Oftez. Gâţii mă-tii, îmi spun în barbă.

Sticla, într-un echilibru precar, dă să cadă. Cum eu nu schiţez nici un gest, că-s zgârcit la gesturi, cocălăraşul pune mânuţa pe sticlă, o prinde şi o introduce, într-un final de efort intelectual, direct în coş.

- Mersi frumos, zic eu. Sară faină!

Mă car fără să mă mai uit înapoi. Poate mi-o făcut ceva semn de fachiu, şi nu vroiam să fiu pus într-o situaţie nasoală de shaolin.

Nu de alta, dar de-abia trecuse o zi de la înmormântarea marelui poet.

Avea aceeaşi statură ca mama.

Io sunt uşor impresionabil, mai ales în perioadele mele în care sunt mai puţin mârlan; şi cred cu tărie în societate, în puterea exemplului, în “omul care mi-a schimbat viaţa într-o dimineaţă ploioasă”, tăt felul. Şi mai cred şi că trebuie să ne ajutăm unii pe alţii.

Dintr-o ocheadă, îmi dau seama că tanti nu era vreo cerşetoare. Era îmbrăcată curat, se ţinea bine, şi nu era nici tuciurie ca ceilalţi căutători de profesie. Şi, deşi mă grăbeam, zăbovesc o secundă şi mă buzunăresc după portofel. Zic: îi dau 5 lei la femeie, cine ştie ce pensie are, sireaca!

Portofelul meu nu mai conţinea decât bancnote mai măricele, gen 10 şi 50 lei. Ezit un pic, că no, 10 lei îs, totuşi, 10 lei – dar partea luminoasă a personalităţii mele biruie, şi-mi şopteşte: bă, Gropare, cu 50 de bani nu se face primăvară! Dă-i, bă, 10 lei, ce-i aia, 2 euro şi un pic, kkmk. Da, tu, dar am datorii mari… protestez io, ui, ordonanţe de urgenţă cu contribuţii la CAS, penalizări, tăt felu…! N-are a face, zice conştiinţa. Du-te, fiul omului, şi împlineşte-i destinul, schimbă-i viaţa în această dimineaţă ploioasă! Doară şi ea trebuie să mănâncă!

Aşa că am scos 10 lei dintre labiile portofelului şi m-am îndreptat către ea cu banii în mănuţă. Ţine, tanti, zic, să fii sănătoasă! Numa’ bine, ia-ţi şi matale o cafea. S-a întors sătre mine – nu, nu greşisem, era chiar o femeie cum vezi prin parc, cu nepoţeii la plimbare; şi pur şi simplu i s-a înseninat faţa! Mulţumesc, să vă ajute Dumnezeu… să vă dea sănătate, şi bucurii…! Io o şterg repede, modest, îi zic un “numa’ bine, sănătate!”, şi mă arunc în maşină, fuga la muncă.

Avea la urechi cei mai mari cercei de aur văzuţi de mine vreodată.

Cu un leu, pe vremea cînd era permis ronţăitul seminţelor pe stadion, mi-aş fi tras o limbă cât un cozonac la meciurile CFR.

Cu un leu băgat în puşculiţă zilnic aş reuşi ca la final de an să fi economisit echivalentul unui salariu de doctor. Nu e de râs!

Cu un leu îţi cumperi o pungă de pufuleţi, şi-ţi mai şi rămân bani.

Cu un leu îţi cumperi 100 de bani!

Dar eu cel mai bine am folosit un leu în străinătate. Şi asta am descoperit în Amsterdam când, morţi de sete, ne-am oprit, eu şi Tibby, la o crâjmă de-o ţinea un australian. Şi am plătit 4 euro pe o bere la halbă, şi ne-am simţit oleacă nasol când nenea ne-a întrebat de unde suntem, şi noi nu i-am lăsat restul de la 10 euro bacşiş (eram la final de concediu, deci mai precauţi cu ţiţeiul). Ne-ar fi mers buhul prin lume că românii nu lasă ciubuc – ori eu nu puteam reveni cu spatele drept în patria mumă, în faţa telemelei de Sibiu şi a studentelor de la Costineşti, ştiind că le-am făcut de râs pe plan internaţional, mai ales că pe vremea aceea nu aveam brand de ţară.

Şi atunci am luat o hotărâre radicală pentru România. Am palmat cei doi euro primiţi ca rest, i-am strecurat, abil, în buzunarul de la portofel, şi am scos un leu.

Verde.

Şi-l întreb: nene cangur, pot să îţi las un ciubuc din bani româneşti? Te rog io frumos! Uite aici, sunt din plastic, nu poţi să îi rupi, nu poţi să-i sfâşii, nu se mototolesc, tragi cu dinţii de ei şi n-au nimic! Ce zici? Te rog eu frumos să-i accepţi!

Şi, cu un zâmbet sincer, i-am pus pe bar.

Parcă i-aş fi dat unui aborigen prima lui oglindă, pe la 1700! A luat cu evlavie bancnota, a lucrat-o un pic cu neîncredere, după care a început să râdă ca o adolescentă chineză timidă şi să tragă de leu în sus şi-n jos, să-l mototolească şi să-l iubească. L-am lăsat în plata Domnului şi m-am cărăbănit către Amstelul aburind de pe masă, dar n-am ajuns bine că m-a chemat înapoi. Şi a trebuit să-i zic tot: despre România, banii noştri, polimeri, Dracula, şcoala românească de chimie, centrala de la Cernavodă. Şi ne-am despărţit cei mai buni prieteni, el fericit de noua lui jucărie unică în Ţările de Jos, eu fericit că ne-am făcut promovare internaţională cu un leu.

Tu ce ai face cu un leu?

(P)

Când eram în studenţie, vine cu sorella din Jermanica în vizită neanunţată la Cluj, la mine, în cămin. Ne râdem, ne bucurăm, haha. Pleacă spre Jermanica prin Oradea.

În Oradea, opreşte la o benzinărie să bage gaz românesc, că era mai ieftin ca oriunde în Europa. Şi, la benzinărie, un alt cetăţean Fritz intră în vorbă cu el, în germană.

- Hallo, guten morgen, schlaffen sie Deutsch, liebe ţuşauăr, din ce land vii, cu ce treabă prin România. Bă, nu ai cumva cash la tine?
- Am, dară. Da’ di ce?
- Păi ăştia, proştii, nu sunt în stare să îmi schimbe 500 mărci; şi nu am cum plăti benzina!
- Las’ că te ajut eu, sare cumnatu’, că el e aşa, săritor, imediat sare-n schemă.

Mere la sorella, care e mai româncă. Deci mai păţită.

- Tu, nievastă, dă-mi 500 mărci să-i schimb unui neamţ, sireacu, că nu are mărunţi la el!
- Ce! Nici nu mă gândesc! Că e ţapă! Îs sigură de asta!

Pe cumnatu-meu nu îl învaţă nimeni ce să facă cu viaţa lui, aşa că porneşte înapoi către neamţul lui, să-i schimbe banii.

Neamţul lui ia bancnotele din mâna lui cumnatu-meu, şi ca vântul şi ca gândul – aţi ghicit! – sare într-o maşină care îl aştepta cu motorul pornit, şi demarează în trombă! Şi-l lasă pe cumnatul gropăresc cu buza lui germană umflată.

Cumnatul meu e omul dracu’. Aşa că îşi ia picioarele la spinare, şi sare pe maşina hoaţă. Şi, măi copii, când îi arde o palmă la lunetă, sparge luneta cu palma! Dar cade jos la primul viraj, că nu era-n filme cu Jack Norris.

Ce a urmat: spitalizare, pierderea temporară a motricităţii mâinii din cauza cioburilor rămase în palmă, un lighean de sânge, declaraţii la Poliţie, ănjurături în toate limbile pe care le ştie cumnatu-meu (pisda masii dracul rămâne, de departe, favorita lui), deci de toate. Sora-mea abia l-o potolit, că el vroia să revină din Germania cu nişte prieteni de-ai lui tatuaţi, să bântuie benzinăriile din Oradea până dă de hoţi – că aşa o văzut el în A-team, odată.

Trec anii cum trec nouri lungi pe şesuri. Cumnatul revine în Romunica, să-i aducă Groparelui mobilă pentru noul cuib gropăresc al familiei proaspăt constituită, conform codiţiilor legale.

La plecare, trece pe la benzinăria Rompetrol de la ieşire din Floreşti, să bage gaz românesc, că era mai ieftin ca oriunde în Europa.

Şi, la benzinărie, apare un nenea cu faţă de cafea.

- Nu vă trebuie un telefon? şi flutură un BlackBerry furgăsit, la ceas de noapte, la geamul microbuzului.
- Ha! zice cumnatu-meu. Nu trebuie lamine. Io am telefon mai bun ca ăsta!
- Ce telefon? întreabă faţă-de-cafea.
- Uite! De la T-Mobile! şi cumnatul meu scoate jucăria lui GSM, şi i-o arată lui faţă-de-cafea, la 2 cm de nasul lui de cafea.

Să compare, omul, să nu mai vină cu oferte de telefoane slabe prin benzinării, ci să vadă un pic cam cum stă piaţa.

Înjur în gând.

- Faceţi bine? repet.
- Da. Auzi, Gropare…
- Da, mamă dragă…
- Auzi…
- Da, AUD!!!!!
- Să ştii… să ştii că suntem foarte supăraţi pe tine. Aşa să ştii.
- De ce, tu mamă?
- Că nu ne faci abonament! Şi nu ne iei telefon din ăla colorat!
- Tu, mamă… v-am mai spus, e vară, e sezon mort, şi când văd ce oferte au la Orange îmi vine să bufnesc în plâns! V-am zis să mai aşteptăm oţâră… plus că la ce vă trebuie vouă ecran color? Că poze nu faceţi, MMS-uri nu primiţi…
- Lasă tu! Că toată lumea are ecran color, numai noi nu! Şi toţi au 1000 de minute în reţea, numai noi avem numai minute naţionale de la Vodafon…
- Tu mamă… da’ voi vorbiţi pe fix mult, la ce vă trebuie minute în Orange?
- Da! Că nu am mai avut răbdare să ne duci tu cu vorba, şi ne-am cumpărat telefon!
- Ce??? Ce telefon?? Nu v-am zis că vă iau eu unul bun?
- Tu tot zici tăt felu’. Da’ noi nu mai avem răbdare!
- Şi ce telefon v-aţi luat?
- Cum, ce telefon? Mobil! zice mama, serioasă.

Mie, uneori, îmi vine să înghit telefonul. Cum ce telefon? Ăla mobil!

- De unde? zic.
- De la amanet! zice mama.
- DE LA AMANEEET??? Cu câââât! întreb.

Scrâşnesc din dinţi.

- Un milion jumate, zice mamaşa, vioaie.
- Un milion jumate! strig eu.
- Da. Ia stai… Gropăroiule, ia zi-mi ce scrie pe el…
- Un milion jumate! nu-mi revin eu. Un milion jumate pe un telefon secăn!
- Da, stai să îţi spun ce scrie pe el… scrie Siemens. Na! Zi-mi… e bun?

- Tu, ii zic, nici macar nu ai vazut ca m-am tuns! ii zic.
- Da’ stiu ca te-ai tuns, am citit pe blog, zise colega.

Deci mai aveam 2 zile până să mă însor, şi vreo 47 de chestii de rezolvat. Între ele – să-mi iau un costum de mire necocălar, fără prea multe sclipiciuri şi paiete. Negru – să mă pot şi mormânta în el, 2 în 1.

- TU ÎNCĂ N-AI COSTUM?!?!?!?!

O picat reţeaua Vodafon 3 zile şi s-or ars patru zeci de stâlpi de telefonie mobilă când mi-o urlat o dată mamaşa în telefon, cu glasul disperării.

- Mamă… acum nu mai e ca pe vremea voastră. Amu sunt 80 de magazine de costume în Cluj!
- 80? zice mamaşa. Mult, mult. Şi dintre astea… câte au marfă de calitate?
- Vreo 2… 3, zic.
- 2-3? Mult, mult! zice mamaşa.

Ei bine, da: aţi fi surprinşi să aflaţi câte magazine, în ciuda crizei care umblă ca proasta pe mapamond, într-adevăr au marfă! Nu avem model pt dvs, nu avem în spate alte modele, nu primim decât peste o lună, staţi puţin că vin imediat, Nuţi, ai făcut cafeaua?, vă putem ajuta cu ceva?, închidem în 3 minute, nu avem veston care să nu facă cute la burtă, nu, nu colaborăm cu nimeni care să vă facă tivul la pantaloni, aveţi nevoie de o mărime mai ciudată la costume, nu se mai fabrică costume cu doi nasturi la veston (!!!).

Până am ajuns la magazinul Central – un loc în inima Clujului. Unde m-o luat în primire o tanti pe la 45 de ani – încă verde. S-o uitat la mine, şi mi-o glăsuit:

- Ştiu io exact ce costum vă trebuie!
- Ghe mire, fac io pe deşteptu.
- Stai aşa!

Şi-mi aduce un umeraş cu o chestie neagră pe el. Io mă îmbrac, şi încep mofturile. Femeia se uită la mine, şi zice:

- Nu, nu ăsta. Stai aşa.

Deja mă tutuia.

- Ăsta-i, zice ea, şi îmi înmânează alt ţol. Amu să văd la ăsta ce vină îi mai bagi!

Îl iau pe mine. După tonul ei am înţeles că îmi şi pârleşte vro două dacă refuz costumul, şi mă scoate afară în şuturi; apoi mă dă cu catran şi fulgi de găină şi mă plimbă prin târg călare pe o prăjină.

- Nu aşaaaaa…. nu aşa! În primul rând ia şi pantalonii de la costum pe tine! Nu îi proba cu pantalonii de stradă, că îţi cade costumul rău. Aşa. Acum ia-ţi şi pantofii cu care mergi la nuntă. Buuun… Acuma stai să-ţi dau cămaşă, să probezi.
- Da’ am tricoul…
- Nu! Nu cu tricou. Probezi cu cămaşă! Tricoul îţi face cute la torace, d-aia nici un sacou nu ţi-i bun.

Se uită la mine cum îmi dezvelesc bustul meu de grec în criză.

- Cureauă ai?
- Păi nu o am,… că încă nu am cumpărat pantalonii, nu ştiu încă după ce gaică să îmi iau cureaua!
- Stai aşa.

Şi revine cu o curea de piele, pe care începe, ca o nevastă cu un soţ ‘andicapat, să mi-o treacă pe la mijloc, în timp ce eu mă uitam la ea prostit.

Şi atunci, în timp ce mă ajuta cu cureaua, era cât pe ci să se întâmple.

Era cât pe ci să mă atingă la ciucurel. Ca din greşeală.

- Staţi, mi-o pun eu, cureaua, staţi… şi mă smulg, ca proasta la pwlă.
- No? cum îţi vine? mă întreabă, în timp ce mă mângâia pe piept ca să-mi încheie nasturii de la cămaşă.
- Bine, foarte bine! gem eu.
- Stai să-ţi aduc o cămaşă mai potrivită, zice tanti, şi mă ia de gât cu un metru de croitorie apărut de nu ştiu unde, să-mi ia măsura; apoi mă mângâie pe ceafă!

Aproape mă apuc să mă bat cu ea; dar izbutesc să mă uit în oglindă. Costumul îmi vine ca turnat de Felix la Securitate – adică impecabil.

Ca norocu’.

- Gata! strig. Gata!
- Uite! Uite ce bine-ţi stă! şi îşi trece degetele prin părul meu de 1 cm, să mă pregătească; şi vine spre mine, parcă să se uite şi ea în oglindă să mă vadă din perspectiva mea, şi să se lipească oleacă de Groparu .
- Îl iau… îl iau! Cu tot cu curea! Cu tot! Gata!
- Stai să probăm cât să-ţi facem tivul la pantaloni…
- Nu trebe! Nu trebe! Mi-l fac io, mi-l lipesc cu silicon… gata! Gata!

Şi am fugit cu marfa sub braţ, mai orfan de ceva sute de lei. Că no, mi-o trebuit şi cureaua, şi n-am mai avut răbdare să stau să mă ajute să mi-o dau jos.

- Să vii să-mi spui cum o fost! o mai strigat după mine.

Tot timpul când merem acasă ne auzim poveşti despre mine când eram mic şi mi-am semnat singur carnetul, să nu se vadă 4-le ăla la matematică; sau când am rupt gardul vecinului pe o distanţă de vreo 5 metri ca să am acces mai facil la corcoduşele lui; sau despre alte momente cu care eu mă mândresc mai puţin spre deloc.

- Da, repetă mamaşa. Că nu găseam lapte să-ţi dăm! Şi erau cozi de numa’-numa’ la lapte! Şi tu ai fost hulpav, şi toată mă secai de lapte, că nu ştiam ce să mai fac, că făceai ca TGV-ul, aşa făceai, dacă nu aveai de mâncare. Şi pe vremea aia, ca să ai lapte la sân, erau tot felul de mituri urbane, pe care nu ştiam să le verificăm, că nu aveam interneţi, ca-n ziua de azi!
- …
- Da, da. Erau unii care spuneau că trebuie să te plimbi ca să ai lapte, şi umblam de nebună prin oraş, doar-doar făceam lapte; şi alţii ziceau ca sucul de mere şi morcovi face minuni, şi băgam în mine la sucuri de nu mai încăpea nimic altceva!
- …
- Da. Şi unii mi-or zis că berea stimulează lactaţia. Şi mă trezeam noaptea la 2 sau la 5, când ţi se făcea ţie foame şi începeai să zbieri ca o frână de tramvai, şi beam la bere, măi copile… atâta bere beam… şi era frig în casă, şi eu beam bere rece, rece, cu spumă… atâta bere am mai băut… aiaiai!
- Ai băut bere când mă alăptai pe mine? Ai băut multă-multă bere???
- Multă?? Hectolitri pe zi beam…

M-am aplecat asupra mamei şi am îmbrăţişat-o cu drag, apoi am fugit la budă, să nu mi se vadă lacrimile de recunoştinţă!

C&A a venit şi în Romunica, că aici miroase a afaceri. Şi în prima zi de deschidere a magazinului, C&A oferea ditamai discountul: -20% din orice produs!

Şi eu, ca orice ficior grijuliu, îmi zic: eu îmi pot purta în continuare kimeşile mele din 1994; şi tricourile din acelaşi an cu cartea lui Orwell; si ciorapii, uneori spălaţi; dar muierii, musai, da’ musai! i-om lua helancă nouă, să-i arăt iupirea mea eternă. Şi îi iau helancă nouă din C&A, cu doar – doar! 70 lei, că fără reducere era vro sută.

După doar 24 de ore, descopăr o pată pe helancă. Urâţică ea, pata.

Aşa că mă întorc să o returnez. Veneam de la Timişoara, cu Visul în maşinucă; şi la ceas de noapte facem ditamai ocolul, prin centrul frumosului oraş, să rezolvăm problema.

Şi returnăm helanca, fapt ce ne întârzie cu vro 2 ore; şi revenim fiecare la sine acasică, eu dau cadoul, primesc în schimb iubire eternă, sunt cel mai cool dătător de helănci pentru muierea mea, ce mai, mi-aş face şi statuie, da’ n-am autorizaţie de la primărie.

Trec zilele şi lunile ca nouri lungi pe şesuri. Şi mă ia săptămâna trecută muierea în primire:

- Mă! Tu cât ai dat pe helanca aia?

Haiti! îmi zic. Amu mă probează! Să vadă dacă am bun simpţ şi spun cât costă cadoul!

- Da’ de ce vreai să ştii? parez eu, cu iscusinţă.
- D-aia! zice ea. Cât?
- Mult, zic eu, foarte mult.
- Cât? Zi. Nu-ţi fie frică.
- Mult, zic eu. Câteva zeci de lei.
- Multe? Multe zeci? insistă ea. Zi! Multe?

Femeile, la dirigenţie, or fost învăţate că musai să insişti pe la masculi dacă vor ceva, că masculii îs programaţi genetic să nu ţină la pisiceală.

- Da, tu, zic, da, da, multe, foarte multe, că dacă nu era discount ar fi costat 100 lei, tu, 100 lei, bani pentru care eu muncesc! 100 lei, şi afară ui ce criză bântuie!
- Aha, zice ea, interesant, 100 lei. Foarte interesant.

Urmează o pauză care nu promitea nimic bun.

- Ce e chiar aşa de interesant? mă râcâie pe mine să întreb.
- Nimic, zice. Nimic.

Altă pauză. Noi, masculii, tot la dirigenţie, am aflat că nu trebe să mai zici nimic uneori, că nu se rabdă, ele, şi explodează.

- La noi o venit o fată în internship, cu un blazer (n.n. helancă) exact ca a mea, cedează ea, într-un final.
- Exact-exact? Da’ exact?
- Dap.
- Originală, de la C&A?
- Exact ca a mea, originală, de la C&A. Da’ ea o dat pe ea numai 35 lei, nou-nouţă, că o luat-o de la un vânzător din cămin. Da, avea şi etichetă când o cumpărat-o, deci era nouă, nu mai e nevoie să mă întrebi.