Ei.

La Câmpia Turzii, un paraşutist de profesie trebuia să facă ultimul lui salt cu paraşuta. Avea deja vreo 40 de ani şi trebuia să iasă la pensia lui specială, că doară nu era nebun să tot sară cu paraşuta şi la 63 de primăveri! Ce, voi nu v-aţi pensiona la 40 de ani pentru 8-9-11.000 lei dac-aţi putea?

Gata cu visatul, reveniţi cu picioarele pe pământul terestru.

Şi se suie omul în AN-ul ăla care trebuia să-i suie în ‘naltul ceriului, în imensul ocean de azur, acolo unde numai stelele, aştrii şi paraşutele – da’ nu alea de hotel, nota bene! – se aventurează. Şi sare, cade în cădere, şi trage de maţele paraşutei din dotare, să nu facă buf de pământuri, să-şi admire maţele cu ce i-or mai rămas din ochi! Paraşuta – cuminte, se dăşchide.

Şi coboară nenea, gândindu-se la destinul lui de paraşutist, până ajunge la doi paşi de pământ. După care începe să caute un loc de aturdizare, sau cum i-o spune când aterizezi lângă Câmpia Turdei.

Şi vede că curenţii îl poartă direct către un câmp cultivat. Pe câmp – o leliţă care îşi plivea bananierii, sau Dumnezo ştie ce-şi cultiva turdenii p-acolo.

- Femeieeee! strigă vajnicul Icar.
- Ha? zice fomeia.
- Fă-te! Că cad! Şi nu vreau să dau păste tinie!
-Ba fă-tie tu! zice lelea. Ce! Că toată ziua numa’ aterizaţi şi aturdizaţi! Că ui ce ceapă mi-aţi făcut! Că de crumpene nici nu am ce mai zice! Porodicile îs tătie varză, şi varza e pe nicări! Şi nici nu mai am nici cărălabi, nici pintrinjel, nici zeler!

Şi omul nu a mai avut unde se feri, că cu turdencele din Câmpia nu te pui când eşti în aer; şi o picat ca chetroiu. Şi şi-o rupt un picior! Şi dupa aia nu o mai putut sări veci cu paraşuta. Decât cu aia de hotel, dar io nu mă pot pronunţa cu privire la acest aspect, căci povestea pe care-am aflat-o pentru azi se opreşte aici.

Şi domnişoara de la ajenţie le zice: uite, avem oferte în: Grecia – nu ne place, zice cocălarul, acolo-s prea mulţi greci; Spania – ce, vrei să mă întâlnesc cu jumate sat acolo? Italia – ntz, nu or făcut o figură prea faină la Mondial, io nu mă duc în ţări d-elea!

- Africa? supralicitează el. Pe Africa aveţi ceva? Că acolo o fost campionatu’!
- Sigur, zice tanti. Avem Egipt…
- Nununu, nu m-ai înţeles, mă-nţelegi? Africa!
- Păi,.. da, Egiptul e în Africa!
- Egiptul e în Africa?

Şi palma sa se trozni peste fălcuţa-i perplexă, trosc făcu!

- EGIPTUL E-N AFRICA? N-auzi, tu! îi zice la pitzipoanca lui cu gene de-un kilometru. Auzi, tu, că Egiptul e-n Africa… tu ştiai asta?

PS 1: o colegă zice către alta “taci, tu, că io numa’ ieri am aflat că Africa de Sud e ţară, tu! Că io credeam că e numa’ o regiune în Africa…”
PS 2: când le-am povestit prima fază din postarea asta unor colegi, am zis “Africa-i în Egipt” la modul cel mai obsesiv compulsiv repetitiv cu putinţă, până am fost corectat de hăhăituri.

Al dracu’ continent!

Odată s-o dus până în Italia cu: un Suzuki Samurai băgat într-un Fiat Ducato – in Suzuki ala dormeam eu, că m-o lăsat pe drum în Ingolstadt, la un prekin sas plecat; în spate o remorcă pe care se lăfăia un VW Transporter, pe care se lăfăia un Fiat Punto. Şi cu ele s-o dus până în sudul Italiei.

Fincă era vorba de un drum de ceva mii de kilometri, şi-o luat cu el pe unul din cei mai urâţi prieteni ai săi: pe Romano. Aşa-l cheamă pe el. Romano este într-adevăr foarte, foarte urât (io nu prea râd de felul în care arată oamenii; dar în cazul lui Romano şi al lui Boc fac o excepţie; apropos, cică ţinta principală a lui Boc este să aducă economia la dimensiunile sale proprii – ăsta o fost un banc nereuşit, marca Groparu).

Aşa. Şi mă lasă pe mine în Ingolstadt, unde m-am petrecut cu Adilă, prekinu meu din copilărie, un weekend întreg, şi am văzut tot felu’ de castele bavareze.

Cumnatu-meu şi-a continuat drumul spre Italia.

Şi, când cobora Alpii, l-au lăsat frânele. Că se tot cobora în linie dreaptă, şi maşina aia sireaca o intrat în grevă. Şi cumnatu-meu o zis către Romano: bă, e groasă! O sa încerc să opresc deşi suntem pe autostradă, da’ cu frână de motor.

Romano o cam început să cam schimbe culori, ca un cameleon într-un curcubeu de lumină. Şi cumnatu-meu, care e şi mai hâtru, el, aşa, o început cu bancuri de-ale lui – că ce şi cui lasă moştenire, că ce bine că o să moară amândoi în Italia, că ui ce climă faină or să aibe la mormânt; şi că prietenia lor o să fie cimentată de alăturarea celor două morminte. Romano, fiind urât, nu zicea nimic: numa’ se tot foia de colo-colo, şi transpira.

Italienii – fiind copchii deştepţi – aveau benzi de circulaţie de urgenţă, făcute special pentru ăştia pe care îi lasă frânele. Şi cumnatu-meu, în cele din urmă, ocheşte o asemenea bandă, intră pe ea, banda începe uşor să urce, atelajul lor se opreşte, cumnatu-meu trage frâna de mână, şi încep să aştepte până se răcesc frânele.

După nici 23 de secunde, cumnatu-meu îşi dă seama de ce Romano, urâtul, tăcuse tot drumul lor şi se foise: de emoţie, se cam kkse pe domnia sa nemţească.

În urma contractului, şăful ăla mare trăzneşte o şedinţă fulger cu amploaiaţii. În care le spune că urmează o perioadă în care vor avea mai mult de lucru, dar preconizează că se vor mări salariile cu un 5-15%, pentru că după semnarea contractului deja compania se afla pe cai mari, I see great opportunity in the future of this company, blabla. Lumea – fericită, fincă românii, spre deosebire de alte naţii, se bucură exagerat de mult când aud de măriri de salariu.

La finalul şedinţei, şăful ăla mare îi întreabă:

- Şi acum… care dintre voi aţi lucrat vreodată cu vreun soft de prelucrare video?

Tăcere.

În România nu e o idee prea bună să ceri oamenilor la o şedinţă să sară să discute, mai ales dacă nu ai olteni în echipă, că numa ăia sar să iasă în evidenţă. Ca ficior cu tată oltean sper că aveţi bunul simţ să nu contestaţi asta, fincă vorbesc în cunoştinţă de cauză (neamurile lui mă întreabă lunar la telefon: “şi? te-or promovat ăia?”)

- Eu, zice un programeci, eu.
- Ce experienţă?
- Mi-am făcut singur filmul cu nunta mea. Am dat drag and drop filmuletelor într-o aplicatie, am dat Compress, şi apoi am dat Compile.
- Bun, zice şeful. E bun.

Ia o pauză, şi se înarmează cu un zâmbet:

- De azi eşti noul nostru expert pe domeniul video, al editării video şi al softurilor de prelucrare video.

După ce mă ţăpisem amarnic la Casa Ardeleană cu o zi mai devreme cu nişte chiftele din zgârciuri, m-am dus şi eu să pap o tură de zamă de formol cu organe chinezeşti şi zeamă verde de chinez cu curry şi pui. Mă refer, of cors, la aspectul vizual, că de bunicică e destul de OK papa. Că nu are foarte multe în comun cu ce se papă în patria lor cu ochii mijiţi – asta, desigur, reprezintă o cu totul altă poveste.

Şi stau la rând, hămesit, cu o gură ca aia a lu’ Julia Roberts! În faţa mea – ceva seminţie de arab, nu vurbit vorte bine romunejte.

- ¤%&/()*¤= aveţ?
- Ce s-avem? întreabă domnişoara de tejghea chinezească.
- #¤%&/ de mare! repetă Achmed.
- Ce de mare? iar nu pricepe.
- Legume de mare!
- Nu, nu avem fructe de mare, zice domnişoara.

Nota 10 pentru domnişoara de tejghea chinezească că nu o izbucnit în hohote, că ne-ar fi împroşcat pe toţi cu scuipat de la râs. Io, unu’, am râs aşa, mai chinezeşte, în interior, fără salivă; ca după un haiku. Da, ca după un haiku.

Şi, cum-necum, aşa cum şade bine bărbatului, prekinul meu pune de o dârla-dârla cu una. Una care lucra în Cluj (el nu era din Cluj). Şi, cum-necum, îşi îmbârligă prietena de care urma oricum să se despartă că trebuie să plece la Cluj, în delegaţie, în schimb de experienţă.

(bărbaţii sunt foarte laşi când e vorba de despărţire; ca să se despartă, trebuie să bea foarte mult să îşi facă curaj, fincă aşa îi învaţă pe masculi tăticii lor, că dacă nu eşti beat şi încerci să îi dai păpucii şi ea începe să plângă tu de înmoi, te răzgândeşti şi continui relaţia aia de-a pixu; “uite-te la mine, fiule!” ne zic taţii noştri! “uite-te la mine! şi acuma îmi pare rău că nu am băut mai mult în tinereţe, ca să scap de maică-ta cum trebe! dar nu am făcut-o… ah, dac-aş mai fi odată tînăr!” – aşa ne zic nouă taţii noştri).

Paragraful de mai sus nu are nici o legătură cu subectul prezentei postări, el are scop pur informativ.

Şi cei doi dedică două nopţi superbe străduindu-se să boţească cearşafurile cât mai temeinic. Şi după două nopţi el pleacă acasă, nerăbdător să se laude la prekini cu o manevră pe care tipa îl învăţase, “şurubul din Insulele Mauritius”.

Nu trec 2 zile, şi apar semnele: da, da, ca şi în postarea anterioară. Nişte buburuze rozalii la început, acolo; apoi roşiatice; apoi vineţiu-maro unele, chiar verzi – altele. Şi prietenul fuge repejor la dermatolog.

Care dermatolog, după ce-l chinuie cu o ţepuşă de 22 cm înroşită în foc şi plumb topit turnat în ureche şi sfârtecat carnea de pe el cu cleşte înroşit în foc şi vreo 9 săptămâni de tratament cu antibiotice mai uşurele, gen penicilină, ridică din umeri: plm! ghinion, ştiinţa modernă nu te poate vindeca:

- Am două veşti, una bună şi una naşpa. Cu care vrei să încep?
- Cu aia bună, spune prekinul, după o scurtă ezitare.
- Ţi-am identificat ce ai: e o boală tropicală, un bacil bacterian veneric specific Insulelor Mauritius, surâde doctorul, incântat de descoperire.
- Şi vestea naşpa?
- Habar n-am de cum să te mai tratez. Asta e.

Final: prietenul meu şi-a dedicat vreo 3 săptămâni documentându-se pe Internet şi comandându-şi nuş ce medicament minune anti-virusul-din-Insulele-Mauritius, pentru care insule se roagă să fie măturate de primul tsunami mai acătării care ori să şteargă naibii virusul din nomenclator, ori să-l împrăştie pe faţa pământului, să-l facă măcar la fel de omniprezent ca hidrogenul – să nu sufere numai el. Şi da, a scăpat. Dar de atunci nu mai sunt io cel mai bun prekin al lui, ci o chestie mică, de cauciuc, cu arome de tăt felul.

Şi da, a primit confirmarea că tipa fusese înaintea lui cu un băştinaş din Insule. Care nuş ce făcea p-acilea, crecă studia, şi crecă medicină – nuş dacă venerică sau nu.

Deci două gajici merg în Obsession, la discotecă, dragă, într-o sâmbătă, “să dansează, să să relaxează” – că femeile, întru sfântă relaxare, nu pescuiesc ca bărbaţii, deci avantaj noi. Plus că nici nu obişnuiesc să se uite pe Viasat History, tot ca masculii întru relaxare, să vadă dacă şi-n documentarul ăla despre WWII tot Aliaţii înving!

Şi una dintre ele agaţă un Gogu cu bicepşi. Dar un sensibil şi un intelectual: că se lansează dragii de ei în discuţii academice despre maşini, cai putere, Zara; mall, KFC, tricoul lui cu puta madre traficante, scris cu sclipici; verii din Italia; păpuşă, hai să-ţi iau un cocktail de curacao, şi de ce nu te-aş săruta oleacă!

Şi cei doi înfierbântaţi, aşa cum s-a dovedit, ambii erau un cuplu de pupăcioşi, şi foamea de gura celuilalt era mare! Deci foarte mare. Şi mult sărut a văzut canapeaua respectivă în noaptea aceea magică, că muşcau unul din altul ca din prăjitură!

Şi pe la vreo 4 dimineaţa, urmează momentul ăla sensibil: hai la mine-acasă să ascultăm nişte muzică, să ne uităm la un film, zice el. Nu, că nu vin, zice ea. Hai, tu, zice el. Nu. Da’ nu-ţi fac nimic! Că nu, că nu vin, zice ea. No, nu şi nu! Şi după vreo oră de parlamentări, masculul acceptă că totuşi nu e chiar aşa de irezistibil, şi pleacă acasică cu mâna în buzunarul rupt al pantalonilor.

Toare bune şi frumoase, domnişoara noastră doarme pe săturatelea duminică, se trezeşte fericită, îşi updatează profilul pe Hi5, se uită la Cronica Cârcotaşilor, vorbeşte 100 minute cu prietenele la telefon, că mai avea puţin şi îi expira creditul, şi ea păcat. Şi se pregăteşte de mers la serviciu a doua zi.

Şi a doua zi, când merge să se uite în oglindă, oroare! Deci mega oroare: era plină de bubuliţe vineţii la gură! Şi şi roşiatice, şi alte asemenea culori sincere, dar puternice. Şi se dă cu fond de ten de 4 cm, de-i arăta faţa ca un transportor blindat, să îşi acopere colecţia; dar a doua zi, marţea, deja era plină pe tot boticul ei de zgrăbunţe d-astea! Şi se duce, în disperare de cauză, fuga-fuguţa, la medicul dermatolog – cu mască pe botic se duce, de zici că parcă avea gripă caviară porcină! Şi doctorul îi prelevează probe, şi le analizează. Şi o sună la telefon după încă o zi, că dermatologii sunt prieteni buni cu fetele care se duc în Obsession:

- Tu, zice, e groasă, da’ e lungă!
- Vai, dom’ doctor!
- Da. Şi şi păroasă!
- Deci ce ne facem, dom’ doctor!
- Păi ce să ne facem! zice doctorul. Ce să ne facem! Că uite ce păţeşti dacă bagi de toate în gură!
- Păi, dom’ doctor, nu am făcut nimic… decât nişte pupici…. nevinovaţi…
- Ce pupici, tu, ce pupici, că ai ditamai infecţia la meclă! Ditamai!
- Păi… şi cum facem să reparăm boticul? întreabă domnişoara.
- Păi de unde să ştiu eu cum să îţi reparăm boticul, că bacteriile pe care ţi le-am găsit în secreţiile supuroase de la gura ta trăiesc numai pe oameni care nu mai sunt vii!

Mai departe, povestioara (aşa cum am auzit-o eu) tinde să pice în mit urban: două zile mai târziu, un cocălar cu tricou mulat pe care scria puta madre trafficante a fost prins de Poliţie cu trei cadavre de tinere destul de moarte la el în apartament. În Cluuuuj.

In Spania, famelia noastră trebe sa fie naşi – din informaţiile mele – a 7-a oară. Ei fac colecţie de fini. Tot e bine: alţii fac colecţie de dinţi de aur sau cartele de telefon.

Aeroportul ghe la Cluuuj.

- Paşapoartele micuţelor, zice Garcea de frontieră.
- Nu au, zice tatăl, sigur pe sine. Stai cuminte, le zice fetelor, imediat ajungem în Spania!
- Bun, paşapoartele dvs. în care sunt trecute micuţele.
- Păi nu avem decât numai buletinele, că suntem în UE, şi ajunge buletinul.
- Bun, nu puteţi pleca cu ele, cu fetiţele! zice Garcea de frontieră.
- Avem certificatele lor de naştere! zice tatăl, zice mama, în acelaşi glas subţire.
- Degeaba, dacă nu sunt trecute în paşaport nu puteţi trece, şi dvs nu aveţi paşaport.
- Dom’ne! Dom’ne! Stai puţin să ne-nţelegem. Dom’ne!
- Pare rău, vă rog să eliberaţi gazonul.

Urmează un dialog piperat, agitat. Încercări de înduplecări. Ce ţară de căcat, se exclamă în gura mare. Păi şi io ce să le spun la fini! Că imediat vă chem televiziunea pe cap, că ăsta-i abuz. Foarte bine, zice Garcea de frontieră, o să declarăm în direct că am prins o reţea de traficanţi de carne vie de prunce de imediat 5 şi imediat 2 ani. Că vă dau în gât că mi-aţi cerut şpagă! Că puteţi trece, dar vă înapoiază din aeroportul spaniol, tot dijaba. Că dom’ne, că-s fetele mele, sânge din sângele meu! Că nu se vede că fetiţele seamănă cu mine? se agită tatăl. Din fericire pentru ele, nu! mai zice Garcea de frontieră. Din fericire pentru ele, nu (mai zice Garcea de frontieră).

Şi o asemenea fetişcană de vro 50+ primeşte privilegiul exclusiv de a petrece cu Don Juan o vineri noaptea superbă, cu uitat la Dansez pentru tine, cină romantică cu spaghete de la ABC cu carne de conservă ungurească, ceapă turcească şi ketchup Tomi, şi vin producţie proprie – mai greu el la stomac, dar totuşi vin de vin. Căci dacă bei un pahar, eşti beat patru zile, şi ţi-e rău alte trei. “Motorină” i se mai zice unui astfel de vin, pour les connoisseurs.

Şi cei doi cedează în cele din urmă ispitei, ca alţi împăraţi romani şi curtezane înaintea lor; şi se apucă de mototolit cearşafurile şi de scorojit tencuiala de pe pereţi cu gama înaltă de zbierete inerente acestui proces (ale ei) şi de grohăituri baritonale, dar nu mai puţin pasionale şi scorojitoare (ale lui). Şi adorm fericiţi amândoi, îmbrăţişaţi până dimineaţa, ca doi adolescenţi. Ea cu capul pe burtica lui – un artefact impresionant, fie vorba între noi – el cu mâna în c… părul ei, afectuos.

Înainte de întâlnirea din seara aceea, doamna fusese la dentist, pentru că se lupta pe tăcute cu o parodontoză destul de severă, şi avusese o lucrare; şi nenea dentistul îi umblase puţintel cu freza prin gingii. Şi în noaptea aceea, ca orice alt homo sapiens de pe planetă, domnişoara noastră fetişcană de 50 de ani+ salivase în somn; şi saliva, păcătoasa, a ieşit amestecată cu puţintel sânge de la măseluţă. Şi s-a scurs pe burtica lui Don Juan la vale, şi de acolo pe cearşaful mototolit.

Dimineaţa, fetişcana noastră de 50 de ani+ s-a dus, aşa cum şade bine fetii, să tragă un duş să se facă fresh, iar Don Juan, aşa cum şade bine unui mascul, s-a pus pe butonat la TV, să nu piardă emisiunea de pescuit de pe N24. Şi, într-o reaşezare de poziţie, vede oroarea, adică harta însângerată! Şi pune repede mâna pe telefon, şi fuge repede în cealaltă cameră; căci, dragi doamne şi domnişoare, mascul care să facă sexuleţ cu o femeie şi care să nu se laude nimănui încă nu s-a inventat până acum, nici măcar în America (şi ăştia au zburat pe lună, deci vă daţi seama!).

- Grigore! Neaţa, bă ! Te caci pe dumneavoastră! gâfâie Don Juan cel tomnatic. Bă! BĂĂĂĂ! Asta de azi-noapte o fost virgină, mă! Da, mă! Io am fost primul bărbat din viaţa ei, mă! Io, mă! La vârsta noastră!

Deci poveşti despre prunci aud fest. Cât o cântărit la naştere, cât o dat şpagă la doctor, cât la anestezist; de ce nu e bine să laşi soacra să vie la tine să te ajute în primele zile după naştere, în schimb mama e binevenită; unde poţi găsi jucării chinezeşti mai eftine, şi de ce e bine să-i iei băieţelului păpuşă negresă – ca să nu ajungă nazist, plm!

Dar povestea de azi are parfum de credibilitate. Fincă o păţit-o Greuceanu’. A cărui Greuceană (co-autoarea de aici) tocmai născuse prima fetiţă. Şi ăsta, că e tătic de tătic, se dădea de ceasu’ morţii să meargă să-şi vadă copkila! Da’ cum? Că în maternitate nu intri decât dacă eşti Sfântul Duh, sau instrumentar de naştere.

Greuceanu duce lipsă de multe, dar mai puţin de minte – mai ales când e vorba de făcut ghiduşii. Şi fincă mama lui e doftor, după naştere, s-a dus glonţ în vizită la ea. “În vizită”. Sărumâna, mamă, te-am făcut bunicuţă, ce mai faci tu? Stai să mă duc la budă, zice proaspăta bunică, şi vorbim; meri, dară! zice Greuceanu, care instant i-a subtilizat mamei sale, doctor eminent din Sibiu, halatul şi stetoscopul, şi le-a băgat în sân, după care i-a strigat mamei sale care era în budă: mamă! m-o sunat de la spital, merg să-mi văd nevasta! Te sun când ies. Pa, pussy.

Fuga mare către spital, şi se îmbracă în stetoscop şi-n halatul de doctor în maşină; şi – ştiţi voi cum îs servietele alea de îs pline cu colecţie de cuţite, de încearcă ţiganii să ţi le vândă prin parcări? Le ştiţi? Aşa o servietă lucioasă avea şi el, că într-o vreme făcuse afaceri prin parcări, când încerca să vândă nişte cuţite. Scuipă peste adidaşi să le dea lustru, îşi greblează părul să pară savant german nebun, şi aşa, îmbrăcat în halat alb, stetoscop şi servietă de cuţite, cu adidaşii scuipaţi, se îndreaptă hotărât către maternitate.

- Heeey! Unde mergi? îl întreabă portarul-şpăgarul, aka Hidra din Lerna.
- Sunt medic doctor Greuceanu, îi aruncă ăsta din mers, cu privire de somon expus la Carrefour, privire rece şi echidistantă. Şi face o pauză strategică.
- Da, şi? întreabă portarul-şpăgarul, mai muiat, aşa.
- Am un caz. Aici.
- …poftiţi! zice portarul-şpăgarul. Da, poftiţi. Scuze, mai zice portarul-şpăgarul, urmărându-l cu privirea.

Olimpian, Greuceanu traversează pragul, cu ochii portarului în spatele cefei. Ia prima la dreapta, să scape de priviri portăreşti; şi întreabă un pacient (care născuse, bag samă):  unde e salonul 4? Ha??? Acolo? Bun! Trece prin spital ca Hitler prin Danemarca, nici nu catadicseşte să răspunză la salut – că-l salutau surorile medicale, că-şi scrijelise pe un carton cu carioca “ecuson medic doctor Greuceanu, ORL, Gine, Obstetrică, PLM”. Şi ajunge la prima uşă care se deschidea cu cartelă; şi sună la interfon: neaţa, sunt ecuson medic doctor Greuceanu, ORL, Gine, Obstetrică, PLM, am un caz aici pe secţie! Şi trece mai departe, şi mai trece de o uşă, şi de încă una, şi se face că se uită preocupat în servieta lui de cuţite când se intersecteză cu alt ecuson de medic plm, şi tot trece, şi ajunge, într-un final, la ultima poartă, unde sună insistent, şi îl cârâie la interfon o soră medicală comunistă şi grasă şi cu coc, ca aia din reclama la Unirea: cine-i acolo? Sunt ecuson medic doctor Greuceanu, ORL, Gine, Obstetrică, PLM! Şi ce doriţi? mai întreabă sora medicală grasă, din reclama la Unirea.

Vreau să-mi văd copilaşul şi nevasta! a răspuns, sincer, Greuceanu, ecuson medic doctor.

Şi uşa se deschise. Haidaţ, mai zise sora. Că nici un tătic nu vine să-şi vază copiii, că toţi se îmbată ca porcii, şi portarul o zis că-i lasă pe toţi să intre, numa’ să-i lase şi lui de-o cafea. Intraţi, d-na Greuceanu e acolo, în salonul 4.

Pleaca programatorul din Romunica spre zări străine, sperând să mai codeze una-alta pentru firmă, să fie bine, să scoată România din criză, să aibe Boculeţul din ce plăti pensiile şi tăt felul. Şi aterizează în Helsinki.

Şi în Helsinki doreşte să ia un taxi, să plece spre hotel; mai ales că erau minus 400 grade Celsius afară, şi el nu prea avea de gând să îngheţe de frig prin capitale nordice, aşteptând ce ştiu io ce curse de autobuz.

Şi în taxi, prima surpriză: 5 nuşce pornirea. Nu e stress, zice programeciul; or fi ceva coroane finlandeze d-alea de-ale lor, si totul e sub control.

A doua surpriză: nota de plată nu era în coroane finlandeze, ci direct în euro. Şi nici nu era din cale-afară de mică: decât vreo 38 euro. Programeciul devine suspicios; dar plăteşte, asta e.

A treia surpriză: la hotel, programeciul nu se poate răbda, şi întrebă:

- Tu, domnucă… da’ cât costă un taxi de la aeroport până acilea? 38 de euro?
- Poi… cam pe-acolo, zice domnuca, cam 35-36 de coco.
- Futui, îşi spuse programeciul în sinea lui. Futui. M-o ţăpuit cu doi euro! Doi euro, futui. Eram sigur că iau ţapă dacă iau taxiul. Futui. Futui-futui!

Şi amândoi, după divorţ, şi-au văzut de viaţă recuplându-se în oraşul propriu. Cu cine s-a nimerit.

Şi după ce a trecut ceva vreme, el nu a mai putut. De regulă, după divorţuri d-astea, masculii sunt cei mai căcăcioşi; femeile, ale naibii, aşa de bine se ascund, de zici că le este mai bine singure, şi chiar le este!

Şi el îi scrie ei, înnebunit, după vreo 3 ani: Tu! îi zice. Io mă cac pe mine după tine, nu mai pot. Eşti lumina soarelui cerului vieţii mele! Fără tine nu sunt om, te aiurez nopţile, râd şi plâng după tine, tu! Tu, io, unu, m-am hotărât: vin la tine, la Cluj, să te cer. Am zis! Mă copkile, zice fata; nu stai tu mai bine pe curu’ tău? Nu şi nu, zice el, că io viu să te cer! Şi stau şi 2 zile în faţa apartamentului tău, în frig şi măzăriche, dacă trebe, până mă primeşti.

No – zice fata – haide, dară. Plm.

Şi vine.

Şi masculii, uneori, îs jmekeri; că ştiu că dacă le trebe o feliuţă de păsărică, nu te arunci ca prostu’ la nevăstuică, din prima. Intri în casă, mai o papa, mai un vin, mai un “hai să stăm un pic în pat!” şi alte alea. Şi numai apoi… deci… o iei în braţe, o mângâi pe păr şi pupici mici la început, serioşi mai apoi, că de! E fain să te joci de-a animalul cu două spinări, şi treaba trebe făcută cum trebe (noi, masculii, ştim trebile astea din clasa a doua).

Aşa că peţitorul nostru vine la fată acasă, de pe drum, de departe; pune inelul la îndemână, să-l aibe lângă el când va îngenunchea; şi cere frumos voie să tragă un duş, că era d-ăla curăţel. Şi apoi gătesc oamenii ceva împreună, după cum am zis, o sticlă de vin, ajung în pătuc, “să se uite la un film!” El, bag samă, plănuia că urmează să facă treaba aia care începe cu litera F, şi apoi îi va înmâna cutiuţa roşie, cu şaibă de aur cu diamant, cu genunchiul jos, ca un cavaler de Kakăsburg. Ea, oarecum, s-ar fi lăsat iubită, dar se tot gândea cum să îi refuze cererea frumuşel, fără să-l dărâme. El ştia că va fi refuzat, dar trebuia să încerce!

Şi urmează momentul adevărului. Un pupic ici-colo, o mânuţă în decolteu, un mozolit de urechiuşă dulce, o adulmecare de gâţi de domnişoară faină. Se mută atenţia la un pupat pe buric, se revine la pupat gâtlej de domnişoară, la adulmecat păr. Hmmmm. Ceva nu era cum trebe!

Şi dintr-o dată – pauză. Şi el înghite în sec:

- Ţi-ai schimbat mirosul!

Ea tace. Trecuseră, oricum, trei ani de la ultima – ştiţi voi ce – dintre ei. Ea nu se putea mirosi, că nu îţi poţi mirosi propriul tău miros decât atunci când puţi! Şi era şi ea din aia curăţică. El repetă, cu durere în glas:

- Ţi-ai schimbat mirosul!!

Pauză stânjenitoare.

- Nu pot să cred, ţi-ai schimbat mirosul!!! spune masculul, aproape cu lacrimi în glas. Ţi-ai schimbat mirosul!!!!!

În seara aceea nu au mai făcut nimic, au dormit fiecare de celălalt capăt al patului, iar a doua zi el şi-a luat primul tren către oraşul lui, unde a şi plecat fără să mai ia vreodată legătura cu ea.

2. O combină amândoi pe sorella să-l ducă la cinema, să vadă nuş ce film d-al lor cu desene animale, ceva bambi-avatar-teletubbies-something. Sorella zice: merem! Da’ promiteţi că la întoarcere mă ajutaţi să fac curăţenie. Cum să nu, zic pruncii, clipind îndrăzneţ! Si la intoarcerea de la film, se aruncă amândoi pe canapea, şi încep să butoneze la telecomandă. Sorella explodează, şi începe să urle la ei – aşa ştiu femeile să le amintească delicat masculilor de promisiunile facute, şi ea îi antrenează p-ăştia de mici. Nepotu’ se uită mirat la ea, şi emite către frate-su: “asta nu e mama noastra! mama noastră nu urlă aşa!” – dezarmându-mi sora din atacul ei furibund datorita superiorităţii numerice a izbucnirilor in râs pe care le-a experimentat.

3. Mă sună sorella de sărbători: cum e, mergi la colindat, cum vă distraţi? Şi apoi, întrebarea de baraj: “Sărbătorile astea ai prekină?” “Cam… am, dară!” – zic io. “Aha!” zice sorella, înregistrând. “Bă!” îi zice apoi sor-mea lu’ nepotu’ ăla mai mare, de 8 ani: “Vezi că unchiu-to, Groparu, are prekină nouă!” “Pfuaaaaay!” izbucneşte nepotu’ ăl’ mare, deja confuz de cu câte fete m-o tot văzut. “Păi unchi-meu ăsta din România e mai rău ca frati-miu ăsta de 4 ani!”

PS: frate-su de 4 ani e un scump, şi toate fetele de la grădiniţă îl iubeşte. Asta ca să ştiţi şi voi că nu sunt singurul născut din spermatozoizi… ştiţi voi de care, la mine-n familie.

Intră o pitzi de Italia în agenţia de turism să-şi ieie bilet de Milano, dragă, de Milano. Păşeşte fandosit pe podea. Evită în ultimul moment să se împiedice de prag – piţipoancele ştiu că atrag căzăturile, aşa că păşesc prudent ca un detector cambodgian de mine anti-personal, călcând ezitant pe toacele sale precum un stârc cenuşiu (Ardea Cinerea) sau chiar ca un bâtlan (tot Ardea Cinerea, că e aceeaşi pasăre).

Îşi aşază fundulică pe scaun, şi decretează, privindu-şi unghiile cu motive florale: vreau să zbor. Da, în Itaaaalia. Si. Si. În decembrie, si. Da. Una persoană. Si. Si, Wizzair e perfetto. Da, cum să nu. No, senza bagaj de cală. Si. No.

Şi după ce-i termină de făcut toate nebuniile, agenta de ticketing îi spune:

- Va trebui să-mi daţi şi numele dvs., ca să vă pot face rezervarea pe Wizzair!
- Ma per che! se revoltă piţi. Per che! Că doară eu am mai zburat cu Wizzairu’, şi Wizzairu’ conosce cum mă cheamă pe mine!

Aşa. Deci un coleg şi prekin se afla pe dealul de la Belvedere şi urmărea jocurile de artificii de 1 Decembrie pe care primarul Apostu le pusese în scenă la Cluj – din banii lor.

Jbeng! Ptruuu! Fiiiiii!!!! Bu-bu-bu!!! Buuuuuuum!!! Buuuuuum!!!! BAAAAAANG!!!!! Ta-ta-ta-ta-taaa!!!!

La un moment dat, pruncă-sa din spate o întreabă pe mami:

- Mami, da’ ţine bate covoalele?