Să explic niţel acum cititoarelor de sex feminin de ce este important ieşitul la bere pentru orice mascul (dragi cititori de sex masculin, lecţia asta facem recapitulare). Aşadar, o bere este foarte importantă pentru masculi pentru că atunci apucăm şi noi:
- să vorbim despre maşini, curve sau Crin Antonescu – dar cred că mă repet
- să râdem la nişte bancuri care l-ar face să roşească până şi pe cel mai tatuat vieţaş de la penitenciarul Rahova
- să îl bârfim pe fotbal
- să analizăm tehnicile de supravieţuire de pe Discovery (bă, Bear Grylls ăla e nebun, tu ai văzut când o mâncat măduvă de zebră din rahat de leu?)
- să facem bancuri grosiere cu chelneriţa (cheamă badigardul, nu-i mai suport pe ăia de la masa 5!)
- să abordăm tematica monturilor la răpitor în sezonul rece
- să vorbim despre serviciu, bani şi bonuri de masă
- să sporovăim despre orice chestie care nu are absolut nici un fel de relevanţă pentru noi numai de dragul de a rosti cuvinte (care în ultima etapă a serii devin nişte vocale luuungi de tot)
+ ar mai fi de zis, da’ nu mai ştiu cum e la bere pentru că nu am mai fost de anu’ trecut.

De ce ies bărbaţii la bere dacă se ajunge la asemenea discuţii sterile? Vă spun un secret: bărbaţii ies la bere pentru că au aşa un trai perfect cu voi, încât trebuie musai să îl pună într-o antiteză cu ceva – pentru a avea termeni de comparaţie. Mai este valabilă şi varianta cu bărbaţii beau de fericire că sunt cu voi.

Oricum, deschideţi cărţile, femei şi masculi deopotrivă, postarea asta se referă de fapt la un mascul care a venit acasă praf, după ce a golit multe-multe-multe doze la un asemenea beer summit.

După ce a deschis uşa cu capul, fireşte, nu a dorit să se să nu se culce în pat cu nevastă-sa. Asta pentru că nevestele au un simţ special cu ajutorul căruia îşi dau seama imediat dacă bărbatul a băut peste măsură (unii îi spun “miros” acestui simţ misterios; eu îi spun “instinct”).

Pentru că nu vroia să se pună în pat cu soţia, a ales varianta laşului: s-a pus în patul copilului. Care copil dormea frumos la 4 dimineaţa şi care, simţind mişcare în pat, s-a întors imediat cu capul către tăticul lui şi a continuat să doarmă. Care tătic s-a pus şi el cu faţa către prunc şi a adormit aşa, lin, uitîndu-se la ce copil frumos are el.

De la respiraţia tatălui, care dădea direct în guriţa şi năsucul copilului, pruncul s-a trezit a doua zi dimineaţă pradă unei beţii straşnice.

Şi nu, nu despre mine e vorba: eu nu încap în pătuţul Gropărelului decît tranşat; plus că dacă eşti tranşat nu ai cum să scrii postări pe blog – asta ştie orişicine.

1. Nu mai trimiteţi mailuri pe care să nu le recitiţi de un miliard şi catraliard de ori!
2. Când încercaţi să vă lipiţi de un prof care să vă îndrume lucrarea de licenţă, nu mai trimiteţi mailuri pe care să nu le recitiţi de un miliard şi catraliard de ori!
3. Nu mai folosiţi adrese de e-mail cu _crazy, _sexy, _69 etc. WTF!
4. Semne de punctuaţie: dacă nu ştii, întreabă un blogger.
5. Saluţi, dai un enter, scrii, dai un enter, te semnezi. Aşa se e-mailează în sec. XXI. Errrr… şi-n sec. XX. De fapt, mereu.
6. Şi când mai trimiţi un mail, VEZI SĂ NU-L TRIMIŢI ÎNTREG GRUPULUI DE YAHOO!!!

Aceşti  părinţi extrem de deranjant de stresaţi îşi petreceau toată ziua pe Facebook, pe forumuri şi în discuţii despre copii, pentru că aveau întrebări. Iar când spaima albastră le provoca spasme respiratorii, dădeau fuguţa la cabinetul unui pediatru celebru de la noi din oraş, pe care îl întrebau de toate cu o mimică încrâncenată de oameni chitiţi să nu facă niciun compromis de la sănătatea, viitorul şi fericirea viitorului contribuabil.

Medicii văd multe, şi cei cu adevărat experţi sunt greu de urnit din calmul lor profesional. Aşa că nenea doctorul le-a răspuns speriaţilor la toate întrebările, i-a ghidat prin apele tulburi ale creşterii copilului pe baza preceptelor educaţionale şi biologice moderne şi sănătoase. Da, e OK să plângă cu sughiţuri fără niciun motiv aparent; da, e în regulă să-şi dea cu capul de pătuţ în mod repetat; nu, dacă-i daţi ciorăpei roz în picioare nu va ajunge homosexual.

Şi pentru că tirul întrebărilor nu mai contenea, ca la “Vrei să fii miliardar”, pediatrul s-a hotărât să-i trimită la un medic mult mai bun, un domn profesor universitar cu cabinetul chiar aici, lângă el! Şi el le va răspunde cu mult drag, pentru că are o experienţă vastă cu asemenea probleme.

Când au auzit de domnul profesor medic, părinţii s-au emoţionat şi i-au mulţumit fierbinte, cu lacrimi în ochi, şi au ieşit degrabă din cabinet. Şi au ajuns în faţa cabinetului domnului profesor univesitar medic, şi acolo au rămas sideraţi când au citit, mare, pe uşă: “Psihologie, psihoterapie, psihiatrie, orar zilnic 12-14″.

Text publicat în CJ24FUN.

Vineri după-masa, după ce toată familia gropărească dormise tot nu în ultimele trei-patru nopţi şi mergeam prin casă ricoşând din mobile, reuşim să: culcăm una bucată Gropărel, cu ursuleţul lui albastru la piept şi scâncind în somn de-ţi rupea sufletul; culcăm una bucată nievastă, iepureşte, alertă la orice sunet scos din laringe de Gropărel (ambii în dormitor); culcat Groparu în sufragerie, cu TV-ul pornit, să nu cadă prea adânc în moşia lui Moş Ene, să audă când Gropărelul zbiară şi să sară-n schemă.

Nu trec 20 de minute, şi pe la ora 4 (când e somnul mai somn) sună mobilul meu Sony Ericsson cel puturos. Groparu cască jumate de ochi: socru-său. Groparu respinge apelul, doarme mai departe pe burtică.

8 secunde mai târziu, telefonul sună iară. Groparu blastămă uşurel în gând (ceva legat de ceapă şi ridichi): tot socru-său. Groparu respinge din nou apelul. Mai zice şi ceva legat de pătrunjelu’ măsii de treabă, aţipeşte la loc. Pleoapele lipite cu super glue, salivă curgând pe pernă.

Sună telefonul fix! Care l-ar tresări şi pe Tutankamon, care e foarte mort, aşa de strident ţiuie telefonul fix. Face ca o sirenă de război.

Groparu e căpos: se ridică, scoate telefonul din priză.

Revine somnambul în canapeaua din sufragerie, mulţumit că a salvat somnul familiei (care, din dormitor, nu dădea nici un semn de reveneală: Gropărelul era drogat de paracetamoale, nievasta distrusă de somnul făcut ferfeniţă de peste noapte).

Groparu se întinde pe canapea, şi când să viseze iarăşi şi din nou, ghiciţi! Exact, sună din nou mobilul.

Groparu oftează. Nu mai zice nimic legumicol, şi răspunde:

- Alo!
- Alo! Groparu! Bă!
- Da, zic. Ce suni la ora asta, tată socrule?
- Bă!

Deci vocea stresată şi alarmată, de parcă vestea TVA-ul de 448%.

- Vezi că se sufocă nievastă-ta!
- Ha? zic io.
- Da! Că o sunat-o pe soacră-ta, că e jos, la intrare în bloc, şi o făcut astm, şi te tot sună, şi tu dormi şi nu auzi telefonul, şi ea se sufocă! Şi Gropărelul e sus în dormitor, şi trebuie să mănânce! Şi plânge, şi tu nu-l auzi! Şi trebuie chemată salvarea! Şi am sunat la maică-ta să cheme salvarea! Şi ea se sufocă la intrarea în bloc!
- Ce? Cum?

Ca să vă daţi puţin seama de potriveala naibii: nievasta răcită, da? Da. Io zombie de la nesomn, mă gândesc instant că o ieşit cu ăsta micu’ la plimbarea de seară, dar nu m-o mai trezit să-l cobor pe scări până la cărucior (are 11 kile, şi io îl car mai uşor decât nievastă-mea cu alea 47 de kile ale ei, că-i numa’ o ţâră) ca să-mi salveze somnul; nievasta – răcită, deci claro nu respira bine, deci astm! Afară – cald, miezul zilei, 40 de grade. Deci sufocant. Plus că – telefonul era pe vibraţii, nu pe sonor, şi nici nu ne merge cum trebuie interfonul, că dă gherle, deci slabe şanse s-o fi auzit dacă mă suna.

- Cine-o pus-o să coboare fără să-mi zică nimic! mă răstesc la socru-meu.
- Bă! DESCHIDE-I UŞA, CĂ NE-O SUNAT CĂ SE SUFOCĂ!!!!!!!!!!!!

Fug la intrare, deschid uşa: nimeni.

- Nu-i nimeni! zbier.
- E la intrarea în scară!!!!!!!!

Reuşesc să-mi adun bruma de conştiinţă care rămăsese pe fundul paharului şi deschid uşa dormitorului: nievasta dormea ruptă, iar pe Gropărelu’ puteai tăia lemne.

- Îs amândoi aici! zic. Dorm ca faraonii!
- Cum să fie, mă, că acum am vorbit cu ea la telefon şi se sufocă!
- Ţi-o dau la telefon! zic io, să-l camlez.

O trezesc, îi dau telefonul.

Ăsta micu se trezeşte, începe să zbiere ca José Carreras pe scenă la operete.

Nievasta somnoroasă bălmăjeşte nişte consoane într-o limbă gen etruscă sau idiş sau urdu, nu-mi amintesc prea bine.

Pe mine mă sună maică-mea. Gropăroaia.

- Alo?
- Alo, Groparu? O supravieţuit nevastă-ta? O ajuns ambulanţa?
- Ce?
- M-or sunat cuscrii! V-am trimis ambulanţa, s-o salveze pe nievasta!
- Ce? Cum?
- Vine acuma ambulanţa să vă salveze!

Fuck. Fuck-fuck! Îi închid la mamaşa, sun la 112. Gropărelu’ urla că nu-l bagă nimeni în seamă, şi că era bolnăvior.

- Alo, bună ziua… ambulanţa, vă rog… mulţumesc… alo, ambulanţa? Anulaţi, vă rog, comanda către Floreşti… da, ştiu că aţi primit comenzi şi din Sibiu, şi din Satu Mare, da’ s-or crizat cuscrii între ei nu ştiu din ce cauză… e în regulă, nu se sufocă nievastă-mea… nu mă credeţi? Staţi să v-o dau la telefon!

Nievasta o sunase înapoi pe soacră-mea pe fix, că mobilul era ocupat. Soacră-mea, biata de ea, plângea cu sughiţuri. Apropii mobilul meu de urechea nevestii, la telefonul fix se face radiofonie, sau microfonie, sau gsm-ofobie, sau cum îi spune când se aude cu paraziţi la telefonul fix pentru că sună un mobil lângă. Şi nievasta începe să vorbească concomitent cu soacră-mea – care, repet, hohotea – şi cu tanti de la ambulanţă, care nu pricepea de ce se aude microfonie şi de ce plânge soacră-mea în fundal şi de ce urlă Gropărelul şi de ce nievastă-mea vorbeşte în etruscă sau idiş sau urdu (nu-mi amintesc prea bine).

Ca la casa de nebuni furioşi.

Într-un final, ambulanţa se potoleşte, se anulează comanda. Soacra se potoleşte şi ea după care fuge la biserică să se roage pentru noi, să câştigăm la Bingo pe Antena şi să fim sănătoşi. Gropărelul este luat în braţe, schimbat, hrănit, adăpat, gâdilat.

Viaţa reintră în normal.

Aflăm şi noi ce se întâmplase: o pizdă o sunase pe soacră-mea cu număr ascuns şi îi spusese la telefon “mă sufoc! mă sufoc! haha, mă sufoc.”

Soacră-mea o zbierat: fată, tu eşti?

Pizda aia: da! da! Sunt jos, la intrare în scară, nu am cheie să urc! Şi mă sufoc! Că nu-mi răspunde nimeni!

Soacră-mea: unde-i Groparu?

Pizda: nu răspunde!

Soacră-mea: unde-i copilu’?

Pizda: în cameră! (ce dracu să îi spună altceva?)

În momentul ăla, soacră-mea l-o chemat pe socru-meu, şi amândoi m-or sunat pe mine, io n-am răspuns. Apoi i-or sunat pe ai mei, şi împreună or sunat la ambulanţă. Apoi m-or sunat pe mine din nou – pe mobil, pe fix, până am răspuns.

După ce am răspuns, o început nebunia pe care am descris-o mai sus.

În timp ce nievasta o calma pe soacră-mea, la final de piesă de teatru absurd, pizda o sunat înapoi şi o zis că o fost o păcăleală.

Amu urmează: plângere la Poliţie ca să ne deconspire numele pizdei. După care probabil cine ştie, că tre’ să discutăm cu ceva avocado.

No. Ce fel de cretin idiot face asemenea bancuri?

(paranteză: ăia care declară că îşi doresc şi mântuirea şi poartă haine negre deja le au pe toate astea)

Revenim.

Un asemenea nene a reuşit să-şi tragă o mega-super-ueber casă undeva pe lângă Cluuuj, vorba aia: la 3,2 km de centru. Deci casă mai mult uriaşă decât mare, luminoasă şi cu termopane-termopane, cu tot ce-şi putea dori Elvis, Obama sau Ţânţăreanu: pomi fructiferi rari şi ierburi de soi în grădină, gresie scumpă şi faianţă adusă din Italia, doi lei de ciment la poartă, uşă cu telecomandă la garaj, lemn masiv în bucătăria pe care tronează fluturaşe de la toate pizzeriile din oraş, uşă de sticlă la baie, oglinzi cât peretele, ce mai! Tot ce i-o putut lui naşte mintea că poate ar da bine să aibă, fără să se uite la bani (io sunt un pic invidios pe omul ăsta, sincer să fiu). Ceva de genul acestei case din Certeze, Satu Mare:

Românul, dacă nu dă cu flit semenilor săi, nu este din cale-afară de vesel; aşa că şi-a chemat tot purcoiul de neamuri, rude şi familie să sărbătorească alături de el inaugurarea casei, să se bucure cu el, sau mai degrabă să se bucure el de invidia din ochii lor!

Şi o venit la el acasă purcoi de neamuri, rude şi familie, şi or ascultat toată povestea casei: aici am un cireş japonez, dincoace o floare iraniană; în casă am mahon adus din nişte insule, şi scaunele sunt din bambus de Bali! Şi dincoace camera copilului e amenajată cu turcoaz de lagună cipriotă, uite, vă place turcoazul de lagună cipriotă?

La final, omul nostru îşi termină vizita pe terasa casei. Terasa era cât jumate Africa; deci mega terasă, cu mega privelişte.

Rudele se sfătuiesc între ele. Discută, se uită chiorâş.

- No! zice omul nostru, radiind bucurie ca Fukushima plutoniu. Vă place casa mea?
- Nu ne place ca nu ai inchis balconul ăsta mare! ziseră neamurile, toate într-un glas.

Fază pe bune.

Adică nu chiar interviu, ci proba eliminatorie înainte de interviu. Purcoi de candidaţi împărţiţi pe mai multe zile, tot tacâmu’.

Adică nu chiar purcoi, că or fost mai puţini.

Dar într-una din zile vine şi ultimul candidat. Se pune la un calculator, începe să tasteze cu furie. Ca vulturul bătea din aripi pe tastatură! Ca vulturul.

Termină de scris, îşi listează ce o lucrat (listarea fiind ea însăşi probă de interviu; aţi fi surprinşi câţi candidaţi nu ştiu să printeze o foaie de hârtie) şi înmânează documentul HR manageriţei, care aştepta răbdătoare. La revedere, sănătate! Şi dă să iasă din firmă.

Adică nu chiar să iasă, că o făcut stânga-mprejur şi s-o îndreptat către HR Manageriţă:

- Îmi spuneţi şi mie, de fapt, ce presupune jobul pentru care tocmai am dat probă?

HR manageriţa începe s-o scalde. Că nu prea ştia ea prea bine, săraca, cu ce se mănâncă postul, că nu ai cum să ştii atâta amar de poezie pederost, ce, eşti Gugălu’?

Candidatul se uită la ea cu ochi necruţători:

- Deci io la aşa o firmă neserioasă nu are rost să lucrez.

Şi o ieşit şi s-o tot dus.

La început era mega greu, mai ales iarna, că scularea se dă la 6 fără 10, şi eu o singură chestie iubesc pe sfânta lume mai mult decât somnul, şi anume un al doilea somn după primul somn, somn căruia să te predai până nu mai poţi sta în pat că te doare carnea de cât ai stat, şi tu tot faci pe dracu-n patru şi tot mai dormi vreo 5-6 ore după ce te-ai trezit.

No.

Nu aş fi scris despre aventura mea bazinească numai ca să mă laud că uite ce sportiv sunt eu, cu o mână înot şi cu cealaltă îmi beau coniacul de dimineaţă şi cu cealaltă mână sting cu bere, Doamne-ajută, gata-i postul, liber la preacurvit cu beutură.

Ci ca să vă zic că de multe ori îmi vine să-i întreb pe oamenii de acolo dacă nu-şi fac blog, că deja au tot ce-i trebuie unui blogger, începând cu ortografia impecabilă.

Şi pentru a vă mai zice că azi-dimineaţă am auzit o chestie care m-a umplut de nostalgie.

Eram în vestiar şi ne îmbrăcam toţi – vreo 4-5 flăcăi frumoşi, musculoşi şi bronzaţi, tineri şi epilaţi şi crocanţi. Tinerii ăştia – şi eu, pensionarul, că aşa înot eu, ca un pensionar pe caz de boală.

Şi, la un moment dat, unul rupe tăcerea şi începe să fluiere în timp ce se îmbrăca şi se scărpina undeva.

Ştiţi ce fluiera?

O melodie, mă.

Ştiţi voi ce melodie, mă?

Păi să vă zic: “Noul Bona, Bona Prima/Este mai alb, este mai străluitor!”

- Bă, tu nu te mai saturi de gioarsa asta de telefon al tău?
- Nu!

Tot timpul asumă o poză defensivă când vine vorba de telefonul lui.

- Bă, e mai bătrân ca mine, îl necăjesc eu.
- Şi ce-i dacă, se răsteşte el.

Cu vreo doi ani în urmă, de ziua lui, făcusem o chetă în corporaţie şi îi găsisem un telefon meseriaş la fidelizare, la operatorul portocaliu. Ne-a zis că suntem proşti şi că de banii ăia să-i luăm mai bine o sticlă de vin de soi, că el nu bea poşirci, şi oricum nu are de gând să renunţe la telefon.

- Bă, da’ e secolul 21! Touchscreenuri! GPS! Cameră foto de 8 megapixeli! Videoconferinţe, 3G! TELEFOANE SUBACVATICE, Twitter şi Facebook!
- Mi se rupe mie de subacvatisme, zice el. Telefonu-i ca să vorbeşti, nu să faci scuba cu el în Halkidiki.
- Şi nu ţi-i jenă să-l pui pe masă când ieşi la o bere în vreun birt?
- Nu!
- Îţi vibrează măcar?
- Nu! Şi nici nu-mi trăbă să-mi vibreze!
- Bă, tu nu eşti normal.
- …
- Cum dracu să umbli cu caloriferu’ ăsta negru de 10 ani de zile?
- …
- Cât te ţine bateria?
- Vreo 4-5 zile, zice.
- Las’ că-ţi prind io telefonul şi ţi-l bag în paharul cu suc, îi zic.
- Mi se pişcă. Mai am unul exact la fel.
- Ai două?:)))
- Da!
- Bă, da’ nu ţi-i, aşa… mare în buzunar?
- Nu e mare! E mai mic ca iPhone-ul, zice el.
- CEEEE? Ai şi iPhone?
- Am, dară.
- Păi şi ce faci cu el?
- Nimic. E acasă, în cutie. Neatins.
- Ce iPhone ai?
- De ăla… 3.
- Deci tu ai acasă iPhone 3 şi umbli cu antichitatea asta de consignaţie?
- Da!
- Ia pune-l aici să-i fac o poză. Că ăsta e obiect de muzeu, zic.
- Nu-l pun, că tu mi-l strici.
- Bă, tu eşti cu capu’? Îi fac o poză, să am ce pune pe blog, nu-i fac nimic! Poză, alfel nu mă crede lumea!

Iaca poza.

Mătuşa Luşca era cu nepotu-su. Că fie-sa umbla prin Franţa să facă avere, cu bărbatu. Nepotu – doi ani şi-o şchioapă.

Ha, ce băiet frumos, dă-l la unchiu Groparu să-l muşte de nas, să-l pişte de obraji! Ui ce rumen îi, se vede că stă la aer curat şi mănâncă lapte şi smântână de la ţară!

Ntz! zice mătuşa Luşca. Că-i dau numa’ iaurt franţuzăsc.

Ce iaurt? zic io. De care?

Franţuzăsc! zice mătuşa Luşca. Danone d-ăla.

Danone? zic io. Da’ dumneatale nu ai vacă? Nu faci iaurt? Şi lapte covăsât?

Ba da, zice. Da’ aşa o zis mumă-sa, să-i dau numa’ iaurt franţuzăsc. Că ea e în Franţa, şi acolo numa’ de ăla mănâncă.

Aha, zic. Şi cu laptele matale? Ce faci?

Păi… îl dau la porci. Sau îl fac iaurt şi îl dau la porci.

Aha, zic io. “Bravo, bine te-ai gândit”. Să trăiască nepotul, să fie sănătos şi mare şi frumos.

Dap. Să fie sănătos.

Din aceeaşi serie: aici.

2. Vin la muncă, pedalam la greu dinspre Floreşti, era dimineaţa, eram în întârziere. În faţa mea, în zona Polus, unul îl lasă pe altul să taie drumul, să intre la Praktiker. Pune frână, ăla din faţa lui pune frână, io pun frână, tanti din spatele meu pune frână. Ăla din spatele lui tanti nu pune frână, se bagă în ea, ea se bagă în mine. În ultimul se mai bagă unul care fuge de la locul accidentului. Tanti care s-o băgat în mine avea pruncă de 9 luni în maşină. Poliţie, socoteli.

3. Veneam de la giratoriul de la Cora în sus, către pod, să ies către Floreşti. În faţa mea, pe banda 1, stătea un Audi la ceas de seară, fără semnalizare, avarii, nimic. Încetinesc, trec pe banda 2. Din faţa Audi-ului ţâşneşte un cetăţean într-un Ford preistoric, să taie banda dublă continuă şi să facă U către Grigorescu. Mă înfig în portiera lui ca în unt!

- (cuvinte cu referire la părţi genitale)!!!! spune cetăţeanul care, aveam să-mi dau seama, era de o vârstă cu tata.
- (alte cuvinte cu referire la părţi genitale)!!!! spune Groparu. Tot tu comentezi?

Tragem maşinile pe mal. Ăla cu Audi se tirează în trombă.

- Ce mi-ai făcut, omule! lansează acuzaţiile cetăţeanul.
- Io??? Dumneatale ţi-ai făcut! parez cu iscusinţă.
- Păi nu ai văzut că semnalizez?
- Ce să văd! Că erai după câtamai locomotiva de Audi! Aşa te înscrii în trafic, intrînd direct pe banda a doua? De ce nu te asiguri?
- Păi m-am asigurat, da’ tu ai venit cu viteză!
- Dacă aveam viteză, săreau airbagurile la mine, şi amu-l cunoşteai pe Groparu matale! fac eu un spirit de glumă. Tocmai schimbasem benzile după ce am pus frînă, nu aveam mai mult de 30 la oră, alfel amu erai pe targă.
- Să-mi plăteşti reparaţia!
- Aha, zic eu. Adică matale te înscrii ca porcu în trafic, vrei să calci linia dublă continuă şi tot tu eşti cu gura ca trompeta. Hai să chemăm Poliţia, să îţi ia şi carnetu, să îţi ardă şi-o amendă! Vrei?

Scot telefonul.

- Fă-ţi maşina pe CASCO, zice el, şi hai, la revedere.
- Nu am CASCO, zic.
- DE CE N-AI CASCO? urlă el.
- Că io circul frumos cu maşina! zbier.
- Să-mi dai asigurarea să-mi fac portiera! Că îţi plătesc io bara faţă şi farul!
- Aha. Adică tu provoci accidentul, şi eu să plătesc în plus la RCA 3 ani de zile nevinovat!? Io nu fac din astea.
- Cum adică nu faci din astea? Păi ajută-mă!
- Păi simplu! Se cheamă fraudă la asigurări, şi faci puşcărie! Şi eu nu vreau să ajung la Gherla – din motive personale.

Aici, prietenii Groparelui care ştiu despre ce vorbesc vor mustăci.

- Vai, ce mi-ai făcut. Am nevasta bolnavă de cancer acasă!
- Şi io am prunc de 7 săptămâni! Şi o am şi pe soacră-mea la mine acasă!
- Unde găsesc io o uşă nouă?
- La dezmembrări…? încerc io să-l ajut.
- Nu găsesc! Că am stat 3 luni fără alternator de Ford Siesta!

Jur că aşa o zis, Ford Siesta.

- Tu eşti de vină! Tu!!! Io de 50 de ani am carnet, şi nu am făcut nici un accident!
- Omule, potoleşte-te! se bagă în discuţie oamenii de la spălătoria auto de lângă. Am văzut tot, mai bine înţelege-te cu băiatu’ (băiatu fiind eu), că de vine Poliţia rămâi şi fără carnet!
- E, zic io. Hai… dă-mi telefonul, să te sun mîine pentru amiabilă.
- Nu-mi ştiu numărul! zice. Îţi dau io bip.

Ne-am văzut a doua zi. Nu s-o răbdat până nu mi-o mai zis de patru ori că nu s-ar fi ajuns aici dacă IO aş fi circulat cu atenţie.

În faţa mahazânului – cocălăraşi. Când ajung lângă ei, unul aruncă mucul de ţigare pe jos, ca la el în sufragerie.

Intru in magazin, iau tot felul. La ieşire, unul din membrii aceleiaşi găşti încerca să nimerească coşul cu un PET de 0.5 de Adria, ca la baschet. Când mă vede, se fâstâceşte şi lasă sticla jos şi face pe niznaiu’, că doară nu se făcea să o arunce cu lume de faţă!

- Nu mai bine o pui la coş, frumos? mă mănâncă pe mine undeva.
- Nu! zice el, şi se hăhăie, împreună cu ceilalţi cocălăraşi.
- Hai, zic, că mai devreme aţi aruncat şi un muc de ţigare pe jos. Hai să o pui la coş.

Fac nişte paşi înspre ei, care stau în cerc. Cel mai mare îmi ajungea pe la subraţ, unde nu miroase frumos pe la domni dacă nu se dau cu odorizante, fie ele şi de maşină. Cercul se sparge. Eu zâmbesc ca prostu’.

- Hai, pune-o la coş, te rog eu frumos, zic.

Se uită toţi la mine, aşteaptă să-mi caut altă treabă. Dar eu avusesem o zi proastă. Ziua de luni coroborata cu botezul, stress, neamuri. Şi nu prea aveam chef de glume.

Cocălăraşul se lasă păgubaş şi porneşte leeeeeeent, argheleneşte, către coş. Eu, care îl văd că face paşi, o iau voiniceşte din loc, dar îmi adaptez viteza de locomoţie la velocitatea lui de moluscă.

E cam penibil.

Eu fac cam 4 paşi de un metru pe secundă când merg normal, dar acum mă târăsc melceşte cu cocălăraşul în dreptul meu. Cocălăraşul ajunge la coşul de gunoi, dar nu se lasă: pune sticloanţa de plastic pe coş, nu înăuntru.

Oftez. Gâţii mă-tii, îmi spun în barbă.

Sticla, într-un echilibru precar, dă să cadă. Cum eu nu schiţez nici un gest, că-s zgârcit la gesturi, cocălăraşul pune mânuţa pe sticlă, o prinde şi o introduce, într-un final de efort intelectual, direct în coş.

- Mersi frumos, zic eu. Sară faină!

Mă car fără să mă mai uit înapoi. Poate mi-o făcut ceva semn de fachiu, şi nu vroiam să fiu pus într-o situaţie nasoală de shaolin.

Nu de alta, dar de-abia trecuse o zi de la înmormântarea marelui poet.

Intră pe contrasens, că se grăbeau, şi mai şi merg vreo 50 de metri, că oricum era liber, nu venea nici o maşină din faţă. După care frezele de gogoşar îşi parchează caroseria în faţa cooperativei unde Groparu îşi rupe coatele şi uneori minţile, blocând şi sensul de mers, şi pe colejii care eventual doresc să iasă, să plece şi ei acasă, la mamele şi copilele lor.

Şi nu o parchează băieţii bine, ies din maşină grăbiţi să-şi rezolve probemele, că – jbeng! – dau nas în nas cu maşina Poliţiei, care venea regulamentar pe ştrase.

Poliţaiul opreşte şi face introducerile, cu fraza cea mai împământenită din vocabularul poliţailor – cel puţin la Cluuuj, atunci când te prind cu o boroboaţă:

- No, da’… unde vă grăbiţi?

După care trage pe stânga.

Urmarea: frezele de gogoşar dau fuga fuguţa să discute cu chipiul, se cocoşează la geamul maşinii cu girofar, aud replica “înţelegeţi şi dumneavoastră…”, după care numai scrâşnet de pix pe carnetul de amenzi. Bag samă că poliţaiul n-o înţeles, că aşa-s poliţaii.

Am vrut să merg la ei să-i întreb la care păr stilist îşi fac frezele, da’ am zis că deja sunt suficient de amărâţi ca să-i mai persiflez şi eu.

Şi domnişoara de la ajenţie le zice: uite, avem oferte în: Grecia – nu ne place, zice cocălarul, acolo-s prea mulţi greci; Spania – ce, vrei să mă întâlnesc cu jumate sat acolo? Italia – ntz, nu or făcut o figură prea faină la Mondial, io nu mă duc în ţări d-elea!

- Africa? supralicitează el. Pe Africa aveţi ceva? Că acolo o fost campionatu’!
- Sigur, zice tanti. Avem Egipt…
- Nununu, nu m-ai înţeles, mă-nţelegi? Africa!
- Păi,.. da, Egiptul e în Africa!
- Egiptul e în Africa?

Şi palma sa se trozni peste fălcuţa-i perplexă, trosc făcu!

- EGIPTUL E-N AFRICA? N-auzi, tu! îi zice la pitzipoanca lui cu gene de-un kilometru. Auzi, tu, că Egiptul e-n Africa… tu ştiai asta?

PS 1: o colegă zice către alta “taci, tu, că io numa’ ieri am aflat că Africa de Sud e ţară, tu! Că io credeam că e numa’ o regiune în Africa…”
PS 2: când le-am povestit prima fază din postarea asta unor colegi, am zis “Africa-i în Egipt” la modul cel mai obsesiv compulsiv repetitiv cu putinţă, până am fost corectat de hăhăituri.

Al dracu’ continent!

Şi unul din nepoţeii viitoarei doamne Groparu, când s-o prins că nu e mare lucru de capul meu şi că nu apreciez pozitiv maşinile de plastic trântite la mine în bostan, mi-o cerut telefonul meu, să se joace pe el. Io, pe lângă jocurile stupide de inteligenţă de pe telefon, mai am câteva cu maşini, care nu necesită un IQ mai mare de cel al unui fotbalist. Sau de triadă Boc/Geoană/Crin (asta ca să vadă cititorii că sunt în stare să fac şi analiză politică).

Şi după ce îmi apasă tastele cu furie, ca pe păduchii dintre deşte, îmi zbiară:

- Gropare! Ţi-am bătut recordul!
- Na,… brava!
- Da. Mersi. Hai şi trece-mi numele în telefon, că ţi-am bătut recordul.
- Dă-l încoa. Deci Denis…
- Da, dar vezi că trebe să scrii Deenis.
- E, cum Deenis? Nu te cheamă Denis? Sau Dennis, cu doi de “n”?

Pruncul e din generaţia telenovelistică Armando-Lucas-Fernando, şi nu îl cheamă Ion, sau Gheorghe, ca pe tac-su.

- Nu, e cu doi e “e”! E Deenis!
- Cum să fie cu doi de “e”, mă! mă revolt eu, şi pe bună dreptate.
- Păi da, se bagă mamă-sa  cu lămuririle. Da, că tac-su… na, când s-a născut,de fericire, s-a puşcat cu coniac înainte de a merge la Naşteri, să-l treacă în registrul Stării Civile; şi când o ajuns la funcţionară, nu mai ştia bine dacă e cu doi de “n” sau cu doi de “e”, şi l-a pus cu doi de “e”: Deenis. Da, Deenis! DEENIS!!!!

PS: Mi-am amintit de Deenis asară, când definitivam lista de invitaţi la nuntă; şi trebuie să ştiţi că io sunt pe ultima sută de metri cu pregătirile, deci stau foarte prost cu timpul; şi deci nu am avut timp să scriu nimic de Ţiganiadă; mai ales că am de primit poze din vreo 4 surse; şi Ţiganiazii mei amu sunt în recuperare; şi eu  nu prea poci scrie treaz de Ţiganiadă, şi uite aşa se dă o luptă în mine între datorie şi iubire, cum nu vă puteţi imagina!

Este şofer şi ştie politică şi fotbal, şi îţi spune el care e treaba cu femeile astea, dom’le, că e ca cu schiurile, trebuie să te mai apleci ca să poţi să i-o rădici.

Este cel mai mare expert în reparat maşinile, îţi spune cum se repară orice motor, nu-ţi lua, mă, benzinar, că nu ţi se rentează, apropos, mi-ai văzut BMW-ul ăla secon’? L-am luat de la un pensionar din Germania.

Stai, mă, că nu mai merge treaba ca înainte în Italia.

Ne-au furat arbitrii, dom’le, s-a văzut clar, d-aia nu ne-am calificat!

Toată Eropa ne urăşte şi ne fură, că dacă nu ne-ar fura am ajunge ca Germania în 3 ani.

A! Şi dacă îmi fac o firmă de securitate şi pază, sigur va fi Pre-Menstrual Syndrome Security, că nici dracu’ nu-ţi mai intră în ogradă. Ascultă tu la mine, că nu ţi-a părea rău, ba, mi-ăi şi mulţumi într-o zi.