Oameni care merită

Un Om

Am tot stat şi m-am gândit dacă să scriu asta, că veţi zice că am devenit o lichea sentimentală de când mi-o plâns pruncu’ la mine în braţe când am fost cu el la vaccin.

Tanti Jeni a fost colegă cu mama, da’ amu e pensionară. Este o doamnă foarte plăcută şi foarte mică. Şi foarte cumsecade, şi mega foarte plăcută, toată viaţa ei a zâmbit cald. Locuieşte în Vasile Aaron, cartierul muncitoresc al Sibiului. Prin zonă locuiesc şi părinţii gropăreşti.

Tanti Jeni stă într-un apartament cu două camere, confort trei.

Tanti Jeni nu are familie.

Avea, odată.

Dar mai demult, venind de la serviciu mai devreme, şi-o prins soţul în pat cu alta. No, scandal, inima rănită etc.

Tanti Jeni e tare. A divorţat, s-a recuperat, a continuat să meargă la serviciu, mai ales că fetiţa ei de 8 ani rămăsese cu ea, şi avea toate motivele să meargă înainte.

Bărbatul celei cu care o înşelase fostul ei soţ era în pârnaie la vremea aceea. Şi când a ieşit de la zu haus, s-a dus direct în faţa blocului unde locuia tanti Jeni. A aflat care e fata lui tanti Jeni, a răpit-o, a dus-o în cimitir şi i-a făcut chestii pentru care oamenii mari ar trebui castraţi şi apoi împuşcaţi. După care i-a şi sucit gâtul. Asta ca să se răzbune pe fostul bărbat al lui tanti Jeni.

Tanti Jeni e tare. Nu a doborât-o nimic până acum, aşa că şi-a înghiţit durerea (niciodată nu voi şti cum a reuşit), şi a continuat să-şi vadă de zilele ei.

După o vreme, mama lui tanti Jeni a făcut cancer. A vândut tot de la ţară pe mai nimic, a adus-o la ea în apartamentul ăla cât garsoniera mea. A mers cu ea la doctor luni şi ani de zile.

După încă o vreme, tanti Jeni a făcut şi ea cancer. A mers cu mama ei la spital, una într-o secţie, ea în cealaltă. Două bolnave. Şi-a pierdut părul cu ocazia asta.

Cînd au ieşit amândouă din spital, ea, mai înzdrăvenită, şi-a făcut un calcul, a mers la bancă, a luat nişte bani împrumut, nu mulţi, că mai avea şi ea ceva pus deoparte. Şi-a renovat apartamentul. Nu lux, ci decent. A plătit totul înapoi, corect, până la ultimul leuţ. Din pensia ei din care trăiau două femei, că pensia mamei – pensie de agricultor, ceva sub un milion.

După o vreme, mama lui tanti Jeni a murit. După cum zicea Sadoveanu: “în ţara noastră, înmormântările costă mai mult decât nunţile”.

După altă vreme, cancerul lui tanti Jeni a recidivat. Rău de tot. Tanti Jeni nu mai avea bani, dar şi-a făcut în continuare rutina la doctor, cum a putut.

În perioada asta, mama gropărească s-a operat la genunchi, gonartroză sau coxartroză (le tot încurc). Tanti Jeni i-a troznit o supă, în ciuda protestelor mamei, şi, şontâc-şontâc, cu cancerul în oase, s-a dus la spital la mama, s-o hrănească, că tata numai păpăradă ştie găti; şi şi pe aia o arde de tigaie.

Anul ăsta, Groparu s-a însurat. Pentru că o iubeşte pe mama, tanti Jeni mi-a trimis prin mamaşa un mic cadou de nuntă, un plic cu cîteva sute de lei înăuntru. Am dat din cap ca un cal nărăvaş când mama mi l-a arătat, dar m-am înmuiat când mi-a spus că tanti Jeni mă roagă frumos să nu fiu catâr.

Şi amu, tanti Jeni este în ultima fază, se pare, cu metastaze rele, da’ rele de tot. Şi doctorul zicea că sunt slabe şanse să prindă 2011. Că îi face sora medicală transfuzii acasă, aşa de rău e. Şi e singură, numai cu câteva prietene care mai vin pe la ea.

Postarea asta am scris-o nu ca să strâng fonduri, că te pişi pe ei bani. Am scris-o ca să nu mai aud pe nimeni în jurul meu că se plânge că ce grea e viaţa în România.

Update: Tanti Jeni s-a dus acolo sus ieri, 24 februarie 2011. Doctorii nu ii dădusera mai mult de cateva săptămâni, dar ea a luptat ca la Termopile şi a mai trăit 3 luni, deşi ajunsese la două morfine pe zi: mânca, apoi regurgita ce mâncase, apoi mâncă iară. Şi nu se lăsa! Dumneze s-o ierte.

68 lovituri, dă-i și tu!

Povestea unui om simplu

Eram la maternitate, îmi înmatriculam BBL la RAR-ul de bebei. Acte, ţâdule, plaivazuri, funcţionari trişti, foarte trişti, cu 25% mai trişti; căci ei nu se aflau la capătul lanţului trofic spitalicesc unde se primesc şpăgi ca să îţi înveţi nevasta cum e cu laptele de la sân, de exemplu.

Se apropie de mine un tătic de la ţară de vreo 45 de ani a cărui soţie era în salon cu nievastă-mea, şi el cu aceleaşi treburi pe la înmatriculări. Complet depăşit de situaţie, exact ca mine; cu o privire tâmpă pe faţă, exact ca mine; bâlbâit, mai tare ca mine; şi foarte ungur, spre deosebire de mine. Şi mă întreabă în ro-ngureşte că după ce ia adeverinţa de la spital unde merge cu ea? Mi-am zis că iară funcţionez ca un magnet de retarzi! Plm, zic, că şi când lucram la fabrica de cărămidă din Sibiu ca muncitor necalificat (alte postări pe această temă vor urma) se îndrăgostise de mine un copchil sărac cu duhul, şi numai nu mai scăpam de el deloc.

– La primărie, zic eu, că acolo se înmatriculează bebeii.
– Şi unde e primăria? întreabă el.
– Nu sunteţi din Cluj? zic.
– Îs din Huedin, zice el.
– Păi haidaţi cu mine la Primărie, că şi eu sunt cu aceeaşi problemă, i-am zis oftând. După toate problemele mele trebuia acum să-i urmăresc şi lui formularele şi actele, că doară n-aveam altceva mai bun de făcut!

S-a uitat la mine recunoscător, cu o privire de câine ud.

Stăm şi aşteptăm să termine doamna tristă de la spital cu oamenii din faţa noastră.

– Şi… primul copil? întreb, că deja devenea jenant să stăm aşa, el înfipt în cotul meu de frică să nu mă piardă, eu jenat de apropierea asta oarecum gay.
– Nu, că am mai avut unul.
– Cum adică aţi mai avut unul? întreb.
– Păi o murit.
– Cum o murit?!?! mă şochez eu.
– În accident, zice el. Accident de maşină.

Respira greu când vorbea, se vedea că nu era stăpân pe socializat cu oamenii şi nu vorbea în româneşte adesea.

– Ce accident, Doamne iartă-mă! nu mă rabd eu, că nu ştiam amu cum să ies din jenă.
– Am avut un accident lângă Huedin, zice el. A murit taică-meu, frate-meu şi fiul meu. Eu am stat în comă 7 săptămâni, aici la Neuro.
– 7 săptămâni! Da’ ce s-a întâmplat?
– Unul o depăşit pe linie dublă continuă un autobuz, eu eram la volanul maşinii noastre. Eu sunt şofer profesionist, se destăinuie el. Am condus TIR, tractor, maşini, orice are volan pe lumea asta. Şi mergeam regulamentar, şi ne-o omorât celălalt. Şi el o scăpat fără nici măcar o zgârietură! Şi acolo o murit şi copilul meu, avea 6 ani.
– Şi… o făcut măcar puşcărie ăla? îl întreb, de parcă asta ar fi schimbat ceva.
– Nu, nici măcar o zi. Că eu după comă am mai stat vreun an în spital, şi am făcut vreo 5 ani tratament la Neuro. Şi nu am avut timp şi nici nu am avut pe nimeni să se ocupe să-l dau în judecată, şi a primit… cum îi zice… pedeapsa…
– Cu suspendare?
– Da, cu suspendare, zice.

Tac. Io, logoreicul, nu prea mai găseam cuvinte.

– M-o distrus, continuă el. Am rămas cu frică de maşină, nu am mai condus nici măcar un kilometru de atunci. Nu mai am încredere în nimeni, mi se pare că toţi vor să-mi facă rău. Mi-e frică de străzi, de clădiri, de copaci. Vin de la Huedin cu ocazia în fiecare săptămână la Neuro să fac tratament, şi tot timpul îmi e frică!
– Ştiu că e greu… zic. Şi eu ştiu pe cineva, de la o chestie similară a slăbit 20 kg in trei luni.
– La mine e invers, zice. De fiecare dată când am probleme, mănânc, nu mă pot opri. Aveam 70 kg, eram ca dvs, îmi zice. Şi acum am 120 kile.
– Şi amu ce lucraţi?
– Sunt pensionat de boală, am 5 milioane pensie, zice.

Îi ofer o ţigară, că ieşisem de la spital.

– Nu fumez, zice, mulţumesc.

Terminăm la primărie, i-am verificat cererea de eliberare a certificatului de naştere, am intervenit pe la tanti aceea de la certificate, şi ea cu 25% mai tristă, că parcă un pic a strigat la noul meu prieten. Ieşim.

– Mo, îi zic.

Îm putea fi tată, dar mi-am permis să-l iau la per tu.

– Amu ce copil ai?
– O fetiţă, zice el.
– No… îi zic. Aia-i bucurie! Hai că or trecut problemele!
– Nu e aşa, domnu’, zice. Că am vorbit şi cu nevastă-mea. Ne este şi frică să ne bucurăm! Că şi ea numai la asta se tot gândeşte, că dacă păţeşte şi ea ceva? Că deja am pierdut  un copil, şi numai la asta ne gândim, că dacă păţeşte şi ea ceva?
– Mo, nu mă las eu.

Îl opresc şi mă uit în ochii lui.

– Trebuie să vă reveniţi, îi zic. Mereţi la terapie amândoi, luaţi-vă inima-n piept şi nu vă lăsaţi! Că de-amu nu mai mere, sunteţi părinţi. Şi nu vă mai permiteţi să aveţi probleme din astea. Ştii de ce? Pentru că sunteţi părinţi. Şi pentru că problemele astea vor trece la fiica voastră. Şi voi nu vreţi ca fiica voastră să purceadă în viaţă cu probleme, nu? Oricum viaţa e grea, merită să îşi înceapă viaţa cu problemele părinţilor în cârcă? Nu merită, aşa-i?
_ …
– Deci musai. Bine? Faceţi pe dracu-n patru şi reveniţi-vă, că merită. Sunt sigur că e o fetiţă foarte scumpă şi trebuie să vă bucuraţi de ea. Amândoi. OK?

M-am gândit după un minut la muntele de responsabilităţi ce urma să se prăbuşească în capul meu, proaspăt tătic. Apoi la un poster motivaţional pe care îl văzusem în maternitate: I used to complain about not having the shoes I wanted until I saw somebody with no legs. Apoi la faptul că să nu mai fiu bou, să nu mai judec aşa oamenii, din prima.

Apoi muntele de responsabilităţi mi s-a părut, dintr-o dată, mult mai mic.

50 lovituri, dă-i și tu!

Cât să fumezi să-ţi fie numai bine

Colegu’ Nârţoagă zis Pârţoagă are rendez-vous cu un tailandez. Să discute nuş ce afaceri cu chirii şi alte şele.

– Ia o ţigare, zice Nârţoagă zis Pârţoagă către cetăţeanul din ţara cu papa thai.
– Nu fumez, zice cetăţeanul din ţara cu papa thai şi masaj de-ţi face pielea găinii şi alte chestii măciucă.
– Ete fleosc, zice Nârţoagă zis Pârţoagă! Eşti tailandez, voi toţi fumaţi.
– Abia m-am lăsat,  zice cetăţeanul.
– De câtă vreme? se arată neîncrezător Nârţoagă.
– De un an… un an şi ceva.
– Şi de ce te-ai lăsat?
– Am avut o bunică, fuma. Şi a murit acum un an.
– Naşpa, Dumnezău s-o ierte, sau s-o ierte zeul ăla al vostru cu trompă de elefant, sau ce idoli ăţi avé voi p-acolo, prin ţara aia a voastră cu plăji faine. De ce-o murit? Inima?
– Nu, zice tailandezu’. Cancer.
– Da, nasol cu canceru’ la plămâni.
– Nu, nu la plămâni a făcut.
– Nu? Da’ la ce? La gât?
– Nu. La ceva organ intern, da’ nu avea legătură cu fumatul, l-a făcut că aşa îi era scris ei.
– Câţi ani avea?
– 97, zice tailandezu’.
– Şi cât fuma pe zi? nu se lasă Pârţoagă.

Şi aici intervine partea cea mai meseriaşă a postării.

– 200 de ţigări pe zi.
– ?????
– Un cartuş de ţigări. Un carton de ţigări pe zi. 10 pachete. 200 de ţigări!

41 lovituri, dă-i și tu!

O familie de tigani

Nu va zic cum am scăpat foarte razant de încă o tăiere de curent, că am şi crezut că le tai vinele. Dar venind pe drum de la Electrica să mă regrupez cu nişte colegi care păpau în oraş, am stat să-i aştept la colţ de stradă.

Moment în care au apărut ei.

El cu ceva Burn în mână, că cafeaua-i scumpă; ea cu doza de Holsten, ca o pirandă care se respectă; pruncii fiecare cu sucul si gustarea lui/ei.

Se opresc la un metru de mine, io nu mă feresc de ei, că n-am de ce.

Pruncul scoate din ambajaj nuş ce, vede coşul de gunoi la doi paşi; face cei doi paşi, aruncă ambalajul la coş.

Prunca (bag samă că deja era bună de măritat, dacă nu cumva prea bătrână) scoate şi ea ce avea din ambalaj, vede şi ea coşul de gunoi la doi paşi; face cei doi paşi, aruncă ambalajul la coş.

Ea, care mai avea doi gâţi de bere, îi dă groapă, vede şi ea coşul de gunoi la doi paşi; face cei doi paşi, aruncă doza  la coş.

Un nene vine pe trotuar, nu are loc sa treacă de familie. Se opreşte, ostentativ. Îmi zic în gând: “să vezi amu ce-i va scoate şi-i va băga!” Nenea zice ceva, io nu aud, că e cu spatele la mine. Ţiganu’ începe să zâmbească, piranda zice “Scuzeeee…!”, şi îl trage pe prunc, să aibe loc să treacă nenea. Nenea trece, întoarce capul să vadă dacă nu trece vreo maşină, zâmbea şi el, bag samă că făcuse o glumă cu ei.

No. Chestii din astea se petrec la Cluuuuuj.

56 lovituri, dă-i și tu!

Festivalul Bujorului – Gura Râului, 2010

No. Deci la Gura Râului are loc anual un festival rural tradiţional, numit Festivalul Bujorului. Iată mai jos un sibian cu bujorul lui de munte în mână! (în dreapta, că în stânga are, după cum se vede, un deţ de sare iodată import Ucraina, că merge bine cu pâinea de bun venit din Carrefour).

Io faţă de festivalele rurale din Sibiu păstrez o distanţă de siguranţă, că m-am fript. Dar am zis că merită să văd primirea festivă a oficialităţilor, mai ales că anul trecut la festival s-a nimerit Băsescu, hăhăhă, aşa a făcut el; dar anul ăsta, nemaifiind an erectoral, n-a mai venit, că s-a dus la inundaţi, să-i ameninţe că le scade cu 15%.

În schimb a venit prefectul Sibiului. Tocmai la timp ca să îmi întrerupă micul dejun. Mamă, nu poţi mânca mămăligă cu telemea de capră şi smântână şi păpăradă cu cârnaţ când e prefectul la 50 m de noi! s-a indignat mama. Şi le-am lăsat de izbelişte şi am ieşit în stradă să fac poze, suficient de mult timp încât să-mi ajungă bunătate de mic dejun la temperatura salatei de varză. Şit, mi-am zis.

Prefectul a venit cu un gip cu numere de MAI, că nu i se suportă în Logan, că ăla e pentru ţărani. Şi a ajuns cu 20 minute înaintea alaiului de primire, şi o vreme o frecat ţiparu; şi, aşteptându-i, a băgat supt nas dintr-o ploscă cu conţinut misterios, şi organizatorii nu or vrut să-i dea şi Groparelui să-şi degreseze micul dejun, deşi i-am rugat frumos.

Io cred că prefectul ar mai fi băgat, dar cred că îi era cam jenă de noi, că ne-am strâns acolo ca la inundaţii, şi ne uitam la el ca la Dumnezeu (cum ne uitam la el? ca la Dumnezeu!); şi când am văzut că nu mai poate bea, m-am hotărât să nu mă fac niciodată prefect.

În timpul ăsta, Ghiţă ne privea!

Într-un final, organizatorii or ajuns, cu alai; cu primarele din Gura Râului călare pe un cal mega fain (deşi mie mi s-ar fi părut mai haios să fie invers!). Prefectul a vrut la un moment dat să-l muşte de nas pe unul din participanţi, sau batâr de-o ureche, dar nu prea i-o ieşit.

Un cal avea o şa, şi varice de cal sub ea!

Vazând că nu s-a reuşit de prima dată, s-a mai încercat încă o dată mozolirea vreunui element facial.

La final, s-a făcut o poză de grup. Opservaţi că lentila Groparelui cam fixa plosca tradiţională, că ea exercita aşa, un magnetism mai aparte!

Totul s-a încheiat tradiţional: unui şofer oprit în coloană i-a pornit tradiţionala alarma la maşină, şoferul nu reuşea să oprească alarma, aşa că înjura tradiţional, o fătucă vorbea la mobilul tradiţional…

…sibienii i-au cântat prefectului tradiţionalul Captain Jack

…iar tradiţionalul Ghiţă – bine-nţeles – ne privea.

PS: o gajică în port tradiţional românesc e a mai faină şi mai sexy femeie de pe lumea asta, chiar dacă arată ca Iosif Boda; şi v-aş mai spune eu una-alta, da’ mă strânje verigheta.

PS2: Alte detalii mai filmate decât ale mele (io am rămas la grătare tradiţionale la noi în ogradă) se pot vedea aici.

23 lovituri, dă-i și tu!

2 veşti năpraznice

1. S-a re-redeschis B-Café. Arată mai sexy, se mişcă mai bine, are ţâţe mari şi poartă decolteu generos. E un site atât deştept, cât şi inteligent! Mai puţin partea cu interviul luat Groparelui care, după cum se ştie, e un nemernic. Şi interviul, şi omul, că bloggerul deja îl caută ucrainienii pentru nişte bani şi o insulă cu ceva gaze.

2. Una din cele trei petreceri anti-Valentine’s Day de la Cluj de care ştiu eu (anu’ asta bag samă că trebe să-i rupi gura la muiere şi/sau să te cam desparţi de el – daca esti muiere si ai gura rupta -,  după cum se prezintă lucrurile!) va fi hostată vineri seara în Le General, unde va cânta Mişu cu brigada lui artistică. Ni ce anunţ şi-or tras! Atâta numa’ că-l cam fură clienţii pe poster din birt fincă le place şi fincă vor să îi rupă gura la muiere şi/sau să se cam despartă de el (daca esti muiere cu gura rupta). Clic-clac pentru zum!

fuck-valentines

UPDATE URGENT! SAMBATA E CHEFUL! CA AM RECITIT! AM RECITIT ANUNTUL!!! DA!!! ma gandeam la ale mele.

10 lovituri, dă-i și tu!