Oameni care merită

Povestea unui om simplu

Eram la maternitate, îmi înmatriculam BBL la RAR-ul de bebei. Acte, ţâdule, plaivazuri, funcţionari trişti, foarte trişti, cu 25% mai trişti; căci ei nu se aflau la capătul lanţului trofic spitalicesc unde se primesc şpăgi ca să îţi înveţi nevasta cum e cu laptele de la sân, de exemplu.

Se apropie de mine un tătic de la ţară de vreo 45 de ani a cărui soţie era în salon cu nievastă-mea, şi el cu aceleaşi treburi pe la înmatriculări. Complet depăşit de situaţie, exact ca mine; cu o privire tâmpă pe faţă, exact ca mine; bâlbâit, mai tare ca mine; şi foarte ungur, spre deosebire de mine. Şi mă întreabă în ro-ngureşte că după ce ia adeverinţa de la spital unde merge cu ea? Mi-am zis că iară funcţionez ca un magnet de retarzi! Plm, zic, că şi când lucram la fabrica de cărămidă din Sibiu ca muncitor necalificat (alte postări pe această temă vor urma) se îndrăgostise de mine un copchil sărac cu duhul, şi numai nu mai scăpam de el deloc.

– La primărie, zic eu, că acolo se înmatriculează bebeii.
– Şi unde e primăria? întreabă el.
– Nu sunteţi din Cluj? zic.
– Îs din Huedin, zice el.
– Păi haidaţi cu mine la Primărie, că şi eu sunt cu aceeaşi problemă, i-am zis oftând. După toate problemele mele trebuia acum să-i urmăresc şi lui formularele şi actele, că doară n-aveam altceva mai bun de făcut!

S-a uitat la mine recunoscător, cu o privire de câine ud.

Stăm şi aşteptăm să termine doamna tristă de la spital cu oamenii din faţa noastră.

– Şi… primul copil? întreb, că deja devenea jenant să stăm aşa, el înfipt în cotul meu de frică să nu mă piardă, eu jenat de apropierea asta oarecum gay.
– Nu, că am mai avut unul.
– Cum adică aţi mai avut unul? întreb.
– Păi o murit.
– Cum o murit?!?! mă şochez eu.
– În accident, zice el. Accident de maşină.

Respira greu când vorbea, se vedea că nu era stăpân pe socializat cu oamenii şi nu vorbea în româneşte adesea.

– Ce accident, Doamne iartă-mă! nu mă rabd eu, că nu ştiam amu cum să ies din jenă.
– Am avut un accident lângă Huedin, zice el. A murit taică-meu, frate-meu şi fiul meu. Eu am stat în comă 7 săptămâni, aici la Neuro.
– 7 săptămâni! Da’ ce s-a întâmplat?
– Unul o depăşit pe linie dublă continuă un autobuz, eu eram la volanul maşinii noastre. Eu sunt şofer profesionist, se destăinuie el. Am condus TIR, tractor, maşini, orice are volan pe lumea asta. Şi mergeam regulamentar, şi ne-o omorât celălalt. Şi el o scăpat fără nici măcar o zgârietură! Şi acolo o murit şi copilul meu, avea 6 ani.
– Şi… o făcut măcar puşcărie ăla? îl întreb, de parcă asta ar fi schimbat ceva.
– Nu, nici măcar o zi. Că eu după comă am mai stat vreun an în spital, şi am făcut vreo 5 ani tratament la Neuro. Şi nu am avut timp şi nici nu am avut pe nimeni să se ocupe să-l dau în judecată, şi a primit… cum îi zice… pedeapsa…
– Cu suspendare?
– Da, cu suspendare, zice.

Tac. Io, logoreicul, nu prea mai găseam cuvinte.

– M-o distrus, continuă el. Am rămas cu frică de maşină, nu am mai condus nici măcar un kilometru de atunci. Nu mai am încredere în nimeni, mi se pare că toţi vor să-mi facă rău. Mi-e frică de străzi, de clădiri, de copaci. Vin de la Huedin cu ocazia în fiecare săptămână la Neuro să fac tratament, şi tot timpul îmi e frică!
– Ştiu că e greu… zic. Şi eu ştiu pe cineva, de la o chestie similară a slăbit 20 kg in trei luni.
– La mine e invers, zice. De fiecare dată când am probleme, mănânc, nu mă pot opri. Aveam 70 kg, eram ca dvs, îmi zice. Şi acum am 120 kile.
– Şi amu ce lucraţi?
– Sunt pensionat de boală, am 5 milioane pensie, zice.

Îi ofer o ţigară, că ieşisem de la spital.

– Nu fumez, zice, mulţumesc.

Terminăm la primărie, i-am verificat cererea de eliberare a certificatului de naştere, am intervenit pe la tanti aceea de la certificate, şi ea cu 25% mai tristă, că parcă un pic a strigat la noul meu prieten. Ieşim.

– Mo, îi zic.

Îm putea fi tată, dar mi-am permis să-l iau la per tu.

– Amu ce copil ai?
– O fetiţă, zice el.
– No… îi zic. Aia-i bucurie! Hai că or trecut problemele!
– Nu e aşa, domnu’, zice. Că am vorbit şi cu nevastă-mea. Ne este şi frică să ne bucurăm! Că şi ea numai la asta se tot gândeşte, că dacă păţeşte şi ea ceva? Că deja am pierdut  un copil, şi numai la asta ne gândim, că dacă păţeşte şi ea ceva?
– Mo, nu mă las eu.

Îl opresc şi mă uit în ochii lui.

– Trebuie să vă reveniţi, îi zic. Mereţi la terapie amândoi, luaţi-vă inima-n piept şi nu vă lăsaţi! Că de-amu nu mai mere, sunteţi părinţi. Şi nu vă mai permiteţi să aveţi probleme din astea. Ştii de ce? Pentru că sunteţi părinţi. Şi pentru că problemele astea vor trece la fiica voastră. Şi voi nu vreţi ca fiica voastră să purceadă în viaţă cu probleme, nu? Oricum viaţa e grea, merită să îşi înceapă viaţa cu problemele părinţilor în cârcă? Nu merită, aşa-i?
_ …
– Deci musai. Bine? Faceţi pe dracu-n patru şi reveniţi-vă, că merită. Sunt sigur că e o fetiţă foarte scumpă şi trebuie să vă bucuraţi de ea. Amândoi. OK?

M-am gândit după un minut la muntele de responsabilităţi ce urma să se prăbuşească în capul meu, proaspăt tătic. Apoi la un poster motivaţional pe care îl văzusem în maternitate: I used to complain about not having the shoes I wanted until I saw somebody with no legs. Apoi la faptul că să nu mai fiu bou, să nu mai judec aşa oamenii, din prima.

Apoi muntele de responsabilităţi mi s-a părut, dintr-o dată, mult mai mic.

50 lovituri, dă-i și tu!

Cât să fumezi să-ţi fie numai bine

Colegu’ Nârţoagă zis Pârţoagă are rendez-vous cu un tailandez. Să discute nuş ce afaceri cu chirii şi alte şele.

– Ia o ţigare, zice Nârţoagă zis Pârţoagă către cetăţeanul din ţara cu papa thai.
– Nu fumez, zice cetăţeanul din ţara cu papa thai şi masaj de-ţi face pielea găinii şi alte chestii măciucă.
– Ete fleosc, zice Nârţoagă zis Pârţoagă! Eşti tailandez, voi toţi fumaţi.
– Abia m-am lăsat,  zice cetăţeanul.
– De câtă vreme? se arată neîncrezător Nârţoagă.
– De un an… un an şi ceva.
– Şi de ce te-ai lăsat?
– Am avut o bunică, fuma. Şi a murit acum un an.
– Naşpa, Dumnezău s-o ierte, sau s-o ierte zeul ăla al vostru cu trompă de elefant, sau ce idoli ăţi avé voi p-acolo, prin ţara aia a voastră cu plăji faine. De ce-o murit? Inima?
– Nu, zice tailandezu’. Cancer.
– Da, nasol cu canceru’ la plămâni.
– Nu, nu la plămâni a făcut.
– Nu? Da’ la ce? La gât?
– Nu. La ceva organ intern, da’ nu avea legătură cu fumatul, l-a făcut că aşa îi era scris ei.
– Câţi ani avea?
– 97, zice tailandezu’.
– Şi cât fuma pe zi? nu se lasă Pârţoagă.

Şi aici intervine partea cea mai meseriaşă a postării.

– 200 de ţigări pe zi.
– ?????
– Un cartuş de ţigări. Un carton de ţigări pe zi. 10 pachete. 200 de ţigări!

41 lovituri, dă-i și tu!

O familie de tigani

Nu va zic cum am scăpat foarte razant de încă o tăiere de curent, că am şi crezut că le tai vinele. Dar venind pe drum de la Electrica să mă regrupez cu nişte colegi care păpau în oraş, am stat să-i aştept la colţ de stradă.

Moment în care au apărut ei.

El cu ceva Burn în mână, că cafeaua-i scumpă; ea cu doza de Holsten, ca o pirandă care se respectă; pruncii fiecare cu sucul si gustarea lui/ei.

Se opresc la un metru de mine, io nu mă feresc de ei, că n-am de ce.

Pruncul scoate din ambajaj nuş ce, vede coşul de gunoi la doi paşi; face cei doi paşi, aruncă ambalajul la coş.

Prunca (bag samă că deja era bună de măritat, dacă nu cumva prea bătrână) scoate şi ea ce avea din ambalaj, vede şi ea coşul de gunoi la doi paşi; face cei doi paşi, aruncă ambalajul la coş.

Ea, care mai avea doi gâţi de bere, îi dă groapă, vede şi ea coşul de gunoi la doi paşi; face cei doi paşi, aruncă doza  la coş.

Un nene vine pe trotuar, nu are loc sa treacă de familie. Se opreşte, ostentativ. Îmi zic în gând: “să vezi amu ce-i va scoate şi-i va băga!” Nenea zice ceva, io nu aud, că e cu spatele la mine. Ţiganu’ începe să zâmbească, piranda zice “Scuzeeee…!”, şi îl trage pe prunc, să aibe loc să treacă nenea. Nenea trece, întoarce capul să vadă dacă nu trece vreo maşină, zâmbea şi el, bag samă că făcuse o glumă cu ei.

No. Chestii din astea se petrec la Cluuuuuj.

56 lovituri, dă-i și tu!

Festivalul Bujorului – Gura Râului, 2010

No. Deci la Gura Râului are loc anual un festival rural tradiţional, numit Festivalul Bujorului. Iată mai jos un sibian cu bujorul lui de munte în mână! (în dreapta, că în stânga are, după cum se vede, un deţ de sare iodată import Ucraina, că merge bine cu pâinea de bun venit din Carrefour).

Io faţă de festivalele rurale din Sibiu păstrez o distanţă de siguranţă, că m-am fript. Dar am zis că merită să văd primirea festivă a oficialităţilor, mai ales că anul trecut la festival s-a nimerit Băsescu, hăhăhă, aşa a făcut el; dar anul ăsta, nemaifiind an erectoral, n-a mai venit, că s-a dus la inundaţi, să-i ameninţe că le scade cu 15%.

În schimb a venit prefectul Sibiului. Tocmai la timp ca să îmi întrerupă micul dejun. Mamă, nu poţi mânca mămăligă cu telemea de capră şi smântână şi păpăradă cu cârnaţ când e prefectul la 50 m de noi! s-a indignat mama. Şi le-am lăsat de izbelişte şi am ieşit în stradă să fac poze, suficient de mult timp încât să-mi ajungă bunătate de mic dejun la temperatura salatei de varză. Şit, mi-am zis.

Prefectul a venit cu un gip cu numere de MAI, că nu i se suportă în Logan, că ăla e pentru ţărani. Şi a ajuns cu 20 minute înaintea alaiului de primire, şi o vreme o frecat ţiparu; şi, aşteptându-i, a băgat supt nas dintr-o ploscă cu conţinut misterios, şi organizatorii nu or vrut să-i dea şi Groparelui să-şi degreseze micul dejun, deşi i-am rugat frumos.

Io cred că prefectul ar mai fi băgat, dar cred că îi era cam jenă de noi, că ne-am strâns acolo ca la inundaţii, şi ne uitam la el ca la Dumnezeu (cum ne uitam la el? ca la Dumnezeu!); şi când am văzut că nu mai poate bea, m-am hotărât să nu mă fac niciodată prefect.

În timpul ăsta, Ghiţă ne privea!

Într-un final, organizatorii or ajuns, cu alai; cu primarele din Gura Râului călare pe un cal mega fain (deşi mie mi s-ar fi părut mai haios să fie invers!). Prefectul a vrut la un moment dat să-l muşte de nas pe unul din participanţi, sau batâr de-o ureche, dar nu prea i-o ieşit.

Un cal avea o şa, şi varice de cal sub ea!

Vazând că nu s-a reuşit de prima dată, s-a mai încercat încă o dată mozolirea vreunui element facial.

La final, s-a făcut o poză de grup. Opservaţi că lentila Groparelui cam fixa plosca tradiţională, că ea exercita aşa, un magnetism mai aparte!

Totul s-a încheiat tradiţional: unui şofer oprit în coloană i-a pornit tradiţionala alarma la maşină, şoferul nu reuşea să oprească alarma, aşa că înjura tradiţional, o fătucă vorbea la mobilul tradiţional…

…sibienii i-au cântat prefectului tradiţionalul Captain Jack

…iar tradiţionalul Ghiţă – bine-nţeles – ne privea.

PS: o gajică în port tradiţional românesc e a mai faină şi mai sexy femeie de pe lumea asta, chiar dacă arată ca Iosif Boda; şi v-aş mai spune eu una-alta, da’ mă strânje verigheta.

PS2: Alte detalii mai filmate decât ale mele (io am rămas la grătare tradiţionale la noi în ogradă) se pot vedea aici.

23 lovituri, dă-i și tu!

2 veşti năpraznice

1. S-a re-redeschis B-Café. Arată mai sexy, se mişcă mai bine, are ţâţe mari şi poartă decolteu generos. E un site atât deştept, cât şi inteligent! Mai puţin partea cu interviul luat Groparelui care, după cum se ştie, e un nemernic. Şi interviul, şi omul, că bloggerul deja îl caută ucrainienii pentru nişte bani şi o insulă cu ceva gaze.

2. Una din cele trei petreceri anti-Valentine’s Day de la Cluj de care ştiu eu (anu’ asta bag samă că trebe să-i rupi gura la muiere şi/sau să te cam desparţi de el – daca esti muiere si ai gura rupta -,  după cum se prezintă lucrurile!) va fi hostată vineri seara în Le General, unde va cânta Mişu cu brigada lui artistică. Ni ce anunţ şi-or tras! Atâta numa’ că-l cam fură clienţii pe poster din birt fincă le place şi fincă vor să îi rupă gura la muiere şi/sau să se cam despartă de el (daca esti muiere cu gura rupta). Clic-clac pentru zum!

fuck-valentines

UPDATE URGENT! SAMBATA E CHEFUL! CA AM RECITIT! AM RECITIT ANUNTUL!!! DA!!! ma gandeam la ale mele.

10 lovituri, dă-i și tu!

Tu cum faci să-ţi vezi nou-născutul?

Ştiu, sunt la vârsta la care toţi prekinii mei au familii, copii, ba chiar şi ceva divorţuri la activ – în afară de cei prea alcoolici ca să fie băgaţi în seamă de fomei. Că io aşa am auzit, că există şi pretenţioase d-astea cărora nu le plac masculii mirosind a vin, şi nici nu vreau să mă gândesc ce vor face ele în viaţă, sireacele, că vor muri singure!

Deci poveşti despre prunci aud fest. Cât o cântărit la naştere, cât o dat şpagă la doctor, cât la anestezist; de ce nu e bine să laşi soacra să vie la tine să te ajute în primele zile după naştere, în schimb mama e binevenită; unde poţi găsi jucării chinezeşti mai eftine, şi de ce e bine să-i iei băieţelului păpuşă negresă – ca să nu ajungă nazist, plm!

Dar povestea de azi are parfum de credibilitate. Fincă o păţit-o Greuceanu’. A cărui Greuceană (co-autoarea de aici) tocmai născuse prima fetiţă. Şi ăsta, că e tătic de tătic, se dădea de ceasu’ morţii să meargă să-şi vadă copkila! Da’ cum? Că în maternitate nu intri decât dacă eşti Sfântul Duh, sau instrumentar de naştere.

Greuceanu duce lipsă de multe, dar mai puţin de minte – mai ales când e vorba de făcut ghiduşii. Şi fincă mama lui e doftor, după naştere, s-a dus glonţ în vizită la ea. “În vizită”. Sărumâna, mamă, te-am făcut bunicuţă, ce mai faci tu? Stai să mă duc la budă, zice proaspăta bunică, şi vorbim; meri, dară! zice Greuceanu, care instant i-a subtilizat mamei sale, doctor eminent din Sibiu, halatul şi stetoscopul, şi le-a băgat în sân, după care i-a strigat mamei sale care era în budă: mamă! m-o sunat de la spital, merg să-mi văd nevasta! Te sun când ies. Pa, pussy.

Fuga mare către spital, şi se îmbracă în stetoscop şi-n halatul de doctor în maşină; şi – ştiţi voi cum îs servietele alea de îs pline cu colecţie de cuţite, de încearcă ţiganii să ţi le vândă prin parcări? Le ştiţi? Aşa o servietă lucioasă avea şi el, că într-o vreme făcuse afaceri prin parcări, când încerca să vândă nişte cuţite. Scuipă peste adidaşi să le dea lustru, îşi greblează părul să pară savant german nebun, şi aşa, îmbrăcat în halat alb, stetoscop şi servietă de cuţite, cu adidaşii scuipaţi, se îndreaptă hotărât către maternitate.

– Heeey! Unde mergi? îl întreabă portarul-şpăgarul, aka Hidra din Lerna.
– Sunt medic doctor Greuceanu, îi aruncă ăsta din mers, cu privire de somon expus la Carrefour, privire rece şi echidistantă. Şi face o pauză strategică.
– Da, şi? întreabă portarul-şpăgarul, mai muiat, aşa.
– Am un caz. Aici.
– …poftiţi! zice portarul-şpăgarul. Da, poftiţi. Scuze, mai zice portarul-şpăgarul, urmărându-l cu privirea.

Olimpian, Greuceanu traversează pragul, cu ochii portarului în spatele cefei. Ia prima la dreapta, să scape de priviri portăreşti; şi întreabă un pacient (care născuse, bag samă):  unde e salonul 4? Ha??? Acolo? Bun! Trece prin spital ca Hitler prin Danemarca, nici nu catadicseşte să răspunză la salut – că-l salutau surorile medicale, că-şi scrijelise pe un carton cu carioca “ecuson medic doctor Greuceanu, ORL, Gine, Obstetrică, PLM”. Şi ajunge la prima uşă care se deschidea cu cartelă; şi sună la interfon: neaţa, sunt ecuson medic doctor Greuceanu, ORL, Gine, Obstetrică, PLM, am un caz aici pe secţie! Şi trece mai departe, şi mai trece de o uşă, şi de încă una, şi se face că se uită preocupat în servieta lui de cuţite când se intersecteză cu alt ecuson de medic plm, şi tot trece, şi ajunge, într-un final, la ultima poartă, unde sună insistent, şi îl cârâie la interfon o soră medicală comunistă şi grasă şi cu coc, ca aia din reclama la Unirea: cine-i acolo? Sunt ecuson medic doctor Greuceanu, ORL, Gine, Obstetrică, PLM! Şi ce doriţi? mai întreabă sora medicală grasă, din reclama la Unirea.

Vreau să-mi văd copilaşul şi nevasta! a răspuns, sincer, Greuceanu, ecuson medic doctor.

Şi uşa se deschise. Haidaţ, mai zise sora. Că nici un tătic nu vine să-şi vază copiii, că toţi se îmbată ca porcii, şi portarul o zis că-i lasă pe toţi să intre, numa’ să-i lase şi lui de-o cafea. Intraţi, d-na Greuceanu e acolo, în salonul 4.

23 lovituri, dă-i și tu!