Am cunoscut-o pe Hanna la 11even, unde i-am smuls public promisiunea că se va lăsa intervievată pentru site-ul gropăresc (ce era să zică şi ea în gura mare, în faţa publicului, că nu putea zbiera “nici nu mă gândesc! eşti un impostor!!!”). Am tot amânat întâlnirea – ba pleca ea la Bucureşti să lanseze cartea pe orbită, ba trebuia să fiu eu dădacă – dar într-un final glorios am reuşit să ne întâlnim şi să rememorăm unele din etapele experienţei sale între oamenii care mâncau alţi oameni. Normal, am discutat şi despre sexuleţ.

Îmi cer scuze pentru calitatea nu foarte bună a sunetului, la cafeneaua Capricio de la Central maître d’-ul a făcut nişte ochi de viezure când i-am cerut voie să filmez la el în birt (nu, bă, nu îţi filmez bodega ca să îţi fac reclamă proastă!), dar nu a vrut în ruptul capului să dea mai încet muzica de fundal. Nu e vina lui, e vina mea că nu ne-am luat şi ne-am cărat, pentru că – slavă Domnului! – bodegi avem o tonă în Cluj; fabrici Nokia nu prea mai avem, dar aceasta, nu-i aşa? este o cu totul altă chestiune.

Revenind la Hanna, cartea sa este foarte faină, un “must read“, iar la 11even i-am spus că vreau neaparat să o cumpăr ca să vadă şi nievastă-mea că, dacă Hanna a putut trăi cu un trib întreg de sălbatici, atunci şi ea poate trăi cu un (1) sălbatic de mine. Că tot nu vrea ea să înveţe, c-aşa-s femeile, niciodată mulţumite, este, nu-i aşa? o cu totul altă chestiune.

Vă las pradă interviului pe tot parcursul sărbătorilor de iarnă. Şi, dacă vedeţi undeva cartea, pe la Bamboo sau în vreun mall, cheltuiţi nişte bani şi citiţi-o; pentru că tă. rită. Merită!

Vă doresc încă o dată sărbători fericite! Eu cu familia, după ce mi-am reînnoit RCA-ul pe interneţi, fără efort, dau o fugă scurtă-scurtă la origini. Adică în zona României cu cea mai bună brânză de pe planetă.

Şi, într-o bună seară, care numai bună nu se arătă pentru el, se duse cu colegii într-o crâjmotecă să bea şi el o bere. O bere, că medicii ăştia doctori nu beau ca marinarii ruşi; pentru că niciodată nu se ştie când îl cheamă ăştia la spital înapoi ca să vasectomizeze o lobotomie urgentă, că medicul de gardă e deja până-n gât între intestine de accidentat.

Şi, revenind el pe jos către casă singur-singurel prin inima Clujului, a trecut pe lângă o gaşcă de beţivani penali, care mai erau şi agresivi. Şi care, pe motiv de “ce, bă, eşti jmeker?”, i-au aplicat o corecţie finalizată artistic cu nişte degajări şi centrări de adidaşi în carnea lui de zici că era mingea oficială de pe Naţional Arena; toate asortate cu pumni în ţesuturi moi, că aşa fac bărbaţii adevăraţi (ram-papa-pam, ram-papa-pam). Şi, pentru că în Cluj nu prea vezi Poliţie în centru noaptea, beţivanii s-au cărat, clătinîndu-se de fericire că l-au învăţat ei minte pe jmekerul ăla.

Rezidenţii de la Urgenţe sunt oameni duri; aşa că tânărul medic doftor şi-a revenit în câteva zile, iar după câteva săptămâni era ca nou. Dar noaptea aceea nu putea trece fără să lase nişte traume: de atunci, orice beţiv ajungea la Unitatea de Primire Urgenţe pe tura tânărului rezident primea din prima, indiferent dacă avea nevoie sau nu, o sondă în penis.

True story.

În primul rând, bunicul lui Iosif din Turda a ajuns la Stalingrad, unde era operator de branduri (Brandt, marca mortierelor nemţeşti) în ciuda frigului năpraznic; că aşa un ger era acolo, că o excursie pe Jupiter în pielea goală ar fi fost ca un fel de sejur pe o plajă tropicală.

Fiijnd ger, mureau oştenii pe capete; care se vedea că nu mai mişcă în tranşeu era rapid şi eficient deschiloţat de colegii de birou, să aibe soldaţii nemorţi încă cu ce-şi acoperi pielea rebegită de frig. Dacă mortul protesta, nimic nu-l potolea mai degrabă decât un pat de puşcă aplicat cu sârg peste nas; sau o lopată Linneman peste urechi.

Fiind ger, nu prea aveai ce mânca; decât o raţie de vreo 8 grame de pâine pe care trebuia să o împarţi cu colegul nedegerat. Aşa că oamenii au recurs la tot felul de artificii care i-ar fi făcut pe vietnamezi să roşească de invidie: halit câini, pisici, şobolani şi (italienii mai ales) ciori ca la KFC. Ca pe covrigei le mâncau, crontz-crontz.

Într-o bună zi de foame, ger şi viscol, bunicul a văzut, în no man’s land, un cal sfârtecat de obuze (fapt ce îi şi provocase decesul său cabalin). Lihnit de foame ca un student basarabean din vremea mea şi ignorînd cu bună ştiinţă protestele vehemente ale colegilor de batalion, bunicul s-a hotărât să înfrunte lunetiştii sovietici şi să mestece nişte vrăbiuţă de Murgu. Drept pentru care s-a şi deplasat prin târâre către leşul congelat ca un file de Pangassius.

Ajuns la leş, şi-a scos furculiţa şi cuţitul, şi-a pus şerveţelul la gât şi început să se înfrupte din cotlet. Ar fi mers şi un vin roşu sec cu porţia de caballo mare, dar nu era cazul să strâmbe din năsuc.

Şi de aici începe povestea.

Un nenorocit de lunetist stahanovist sovietic, în loc să se predea, şi-a smuls jumate din obraz lipindu-şi arma de pielea feţei şi expediind un glonţ aţă în bunicul care molfăia la antricoate de armăsar; glonţul – fiindcă bunicul era norocos – l-a lovit în antebraţ, apoi în pulpa piciorului (care s-a şi umflat apoi ca un cârnat). Dacă n-ar fi avut noroc, ar fi primit plumbul direct în dovleac, dar aşa e când ai noroc. Sau în burţi l-ar fi lovit, şi atunci ar fi sângerat un pic înainte de a suna la soneria lui Sf. Petre.

Deranjat brutal de la masă, bunicul a picat lat. Îl aştepta o moarte sinceră, prin îngheţ, iar camarazii lui deja îşi împărţeau izmenele, ţigările şi bocancii lui, din tranşee. Dar bunicul era un norocos.

Ein salut für ein norocos opa, bitte. Danke schön, bă Muso’

Atâta de norocos, că un brancardier inconştient şi-a riscat viaţa şi a sărit în no man’s land, de unde l-a târât ca pe un sac de cartofi împuşcat până în tranşee. Norocul lor că nu i-a mai nimerit nici un glonţ, altfel, cum v-am zis, şi-ar fi donat hainele primului centru de colectare secăn.

Nu numai că l-a scos din poligonul de lunetişti, ci l-a şi cărat până la infirmerie. Infirmerie care – aţi ghicit – era un cort cu un soi de sobă la mijloc, vai şi-amar. În jurul sobei temperatura se ridica până pe la minus 800 de grade; dar la margine, ajungea pe la paişpe miliarde sub zero.

Acuma în cortul infirmieratic aveai două opţiuni: ori te puneau la margine, şi congelai într-o oră; ori lângă sobă, unde congelai în 3-4. Unde credeţi că l-au pus pe bunicul norocos? Exact, lângă sobă. Dar şi înspre uşă – fapt esenţial în povestea noastră, veţi vedea imediat de ce.

Şi a stat bunicul acolo toată noaptea, şi a încercat să nu moară şi a reuşit. Alt noroc.

Dimineaţa, pentru că deja la Stalingrad era cam la spartul chefului, nemţii au intrat în cortul infirmieratic şi au început să care răniţii. Ăla-i mort, scheisse, ăsta-i viu da’ moare curând, scheisse; uite aici una bucată de bunic norocos foarte viu, pe ăsta-l luăm cu noi. Dacă nu era lângă intrare, ar mai fi rămas o vreme prin Soviete – până la revenirea lui Hristos pe pământ; căci alţii din cort au fost mai puţin băftoşi.

Şi l-au încărcat direct într-un avion din ăla de transport, că era norocos, şi l-au dus din infernul de la Stalingrad. Vreo alte câteva zeci şi sute de mii de militari s-au decis că e mai bine să rămână acolo, ca să se poată lăuda nepoţii lor la bere cu “băăă, bunicu-meu o murit la Stalingrad, băăă!” (după cum bine aţi ghicit, Iosif nu are asemnea noroc).

Şi l-au adus cu avionul, dragi nepoţi de bunici stalingradezi, drept în spitalul din Brăila. Unde – stupoare! – trebuia să-şi cumpere el medicamente şi pansamente, de zici că era în anul 2011.

Şi care Brăila avea un bordel populat cu fete foarte cumsecade.

Care fumau.

Şi ştiţi ce învăţăminte a tras bunicul după toată tărăşenia asta? Şi o spune şi astăzi oricui, că e verde şi în putere?

Că pe lumea asta numai curvele fumează.

Două campanii lungi pe online şi multă vorbărie. Vreo 11 luni de bannere, discuţii, trackback-uri, menţiuni la fiecare summit cu onlineri. Speranţe, explicaţii, parăzi pe la TV şi radio sperând orbeşte că vreun magnat providenţial, cineva cu inimă mare şi buzunar şi mai mare ca al meu, al cititorilor şi al bloggerilor care s-au înhămat la plugul acesta numit Zolty mă vede sau mă aude şi va prelua din mâinile mele cartoful fierbinte numit Zolty. Pentru că mă simţeam ca o maimuţă pusă să conducă o rachetă NASA: eu ştiu despre construcţii cam cât ştiu despre construit găleţi sau scris în greaca veche.

Ca să fim foarte bine înţeleşi: meritul meu, singurul meu merit, este acela că am luat, la un moment dat, trompeta numită “blog” şi am strigat, prin ea, “Zolty!” Restul s-a petrecut aproape de la sine, iar la ora actuală casa lui Zolty este mai consolidată ca-n însăşi ziua construcţiei ei. DA!

Iar dacă meritul nu este al meu, daţi-mi voie să vă spun al cui este şi căror persoane trebuie să le mulţumim. Într-o ordine mai mult sau mai puţin cronologică, mulţumirile mele merg către:

- Ioana de la ArtVinum. Dacă nu era ea, să mă şcolească ce trebuie făcut din punct de vedere al operaţiunilor de construcţie, al actelor care trebuie completate, depuse şi obţinute, dacă nu aveam cu cine să mă consult legat de consolidare, dacă nu venea, în ciuda programului foarte încărcat, cu mine şi cu tatăl său la Zolty acasă pentru a vedea ce trebuie făcut, mai mult ca sigur că la ora aceasta campania de consolidare a lui Zolty ar fi rămas un simplu vis cibernetic. Un adevărat far care se aprinde în bezna nopţii. Mulţumesc frumos, Ioana!
- OlteanuCluj. Gândiţi-vă la un Groparu care începe, animat de cele mai bune intenţii, campania pentru Zolty, Groparu care se comportă ca un cărăbuş răsturnat pe spate şi care dă din picioare, sufocat. Apare OlteanuCluj: reaşează gândacul pe picioare, îi arată cum să zboare, plantează o MEGA donaţie, rezolvă tot ce ţine de materiale, transport, acoperă necesarul de orice, mai trage şi câte un drum la Zolty, discută cu meşterul, toate mai abitir ca geniul din lampa lui Aladdin. Tot ce ar fi trebuit să facă Groparu dacă nu s-ar fi cărat aiurea în Mallorca după începerea lucrărilor, ca un nesimţit ce este el.
- TOŢI cei peste 50 de donatori, inclusiv şi mai ales meseriaşii de la AlbaBlog, Cristian Gog şi mulţi alţii. Jos pălăria, aţi fost exemplari cu toţii. Nu aş fi crezut că în timp de criză lumea mai are bani şi disponibilitate să doneze sume substanţiale. Ăştia care spuneţi că românii sunt naşpa: sujeţ osu’, hihi!
- PepsiCoRomânia şi coloneii săi cei trei, Ana, Maria şi Matei: mulţumită lor, Zolty are acum bani de baterii noi la cărucior şi au rămas şi finanţe în plus pentru consolidare. Rock on, Pepsi! Refresh my city pls thx!
- Daniel Rus, care s-a implicat mai mult decât crede el că ştie. Daniel, eşti prea meseriaş! Mulţumesc încă o dată pentru tot ce ai făcut pentru Zolty, te pusic xoxo.
- Adulţii de la TVDeCe şi Marta de la cea mai potentă revistă de business din România, care mi-au permis ca în cadrul evenimentelor organizate de ei să aduc în discuţie şi să insist pe cazul lui Zolty. Doamne-ajută-vă! (TvDeCeii chiar şi-au creat, pentru prima dată în istoria blogului lor, un blogroll special pentru donatorii acestei campanii, deci meeeegaaaa!)
- Toţi celor care m-au ajutat cu promovarea campaniei pe la TV-uri şi radio. Mulţumesc frumos, Andreea de la TVR Cluj şi Marian de la Radio Cluj! Aşijderea Ziua de Cluj, CityNews şi alţii.
- Toţi bloggerii care şi-au pus banner cu Zolty, m-au sunat să-şi ofere ajutorul, m-au consiliat şi au venit cu idei, mai ales Aroneţ şi Habitat, toţi cei pe care i-am simţit alături de mine, Cosmin şi Dacul Liber, Zerocratu, meşterii izolării fără de care nu puteam isprăvi treaba anul trecut. Colegul Attila, care şi-a pus contul bancar la bătaie.

Şi am lăsat poate cele mai multe mulţumiri la final, că mai am de adresat cam o tonă şi două jumătăţi: Sebastian Bârgău, câştigătorul premiului special EvenSys la ediţia de acest an a WebStock, cu sprijin de la Liviu Alexa (da, the Liviu Alexa despre care se vorbeşte atâta în ultima săptămână, şi care mai şi adoptă căţeluşi şi contribuie la cauze umanitare ca cea pentru Zolty; asta nu prea o ştiaţi, nu?), a reuşit să strângă extrem de mulţi bani pentru Zolty. Cam o tonă şi două jumătăţi. Vânzând judeţele României şi creînd un blogroll special pentru contribuitori, blogroll în care am avut plăcerea să văd multe nume cunoscute şi dragi mie (vă ştiţi voi care sunteţi, pezevenghilor!). Mai exact, următorii:

Hunedoara: Cristi Şerb aka Criserb
Arad: Adrian din Arad
Timiş: Ovi Sîrb
Caraş Severin: Ovidiu Dugulan
Mehedinţi: Dan
Gorj: Cosmin Chera
Dolj: Marius Ovidiu Călugăru aka Blogatu
Olt: Cristian China Birta aka Chinezu
Teleorman: Şerban aka Soacra
Argeş: Handmade Art
Dâmboviţa: Cristian China Birta aka Chinezu
Prahova: Bogdan Cojocaru
Ilfov: Asigurări de sănătate
Bucureşti: DinItalia.net
Giurgiu: Gabriel Oana
Călăraşi: Thao Pets
Ialomiţa: Auraş Mihai Geambaşu
Constanţa: Mihai Tănase
Tulcea: Asigurări de sănătate
Galaţi: Bushcraft
Brăila: Raluca Popa
Buzău: Cabral Ibacka
Vrancea: Etarget
Bacău: George Răzvan Stângaciu
Vaslui: Daniel URda
Iaşi: Ionuţ Oprea
Botoşani: DamaGe
Suceava: Cristian China Birta aka Chinezu
Neamţ: Lucian Mircu
Harghita: Ehc.ro
Covasna: Lucian Urcan
Braşov: DinItalia.net
Mureş: Xtensii.ro
Bistriţa Năsăud: Mihai Voiculescu
Cluj: Lorand Minyo
Maramureş: Cristina
Satu Mare: Alina Rad
Sălaj: Florin Moga
Bihor: The FUA
Alba: Dan Ciulea
Sibiu: Ruxandra Predescu
Vâlcea: Haoleu / Vaca

Dap. Poate ar fi bine să se ştie şi faptul că mulţi dintre cei care au cumpărat un judeţ au virat mai mult decât suta de lei promisă. Să fie primit!

Sunt convins că am uitat o groază de oameni, le mulţumesc aici: MULŢUMESC din suflet! Şi iertare că nu am putut ţine pasul cu fiecare vorbă bună, sprijin sau gest de bunăvoinţă.

Ce urmează? Păi uite ce urmează:

No… ne băgăm?

Secretara de la Litere este o femeie care mi-a marcat tinereţea şi studenţia. A mea şi a fiecărui student la Litere din generaţia mea. Doamna Norica Naşca a fost secretară mulţi, mulţi ani şi a tras şi a împins la trenul numit “Filologie” cu tot ce a avut domnia sa mai de preţ: cu sufletul.

Probabil că nu ştiţi cum este la secretariatele facultăţilor: deşi ai orele de program cu publicul afişate la vedere, cei mai mulţi oameni îţi calcă pragul în afara acestora. Să vă mai zic ceva: din cei care au treabă la secretariat, 90% vin cu probleme uşor neregulamentare. Care încălcau orice regulă de funcţionare a facultăţii. Exmatriculări, transfer de credite, transferuri de la alte facultăţi. Re-re-re-examinări la profesori la care se pica cu graţie. O notă trecută greşit. Examene reprogramate, afişe. Sunt student străin, ajutaţi-mă! Un loc de cazare pentru nepoata de la Galaţi. O suplimentare a burselor. Mie de ce mi s-a calculat greşit media? Contestaţii peste contestaţii, petiţii, cereri. De ce secţia maghiară are mai puţine burse? De ce secţia mghiară are mai multe burse? Locuri cu taxă. M-au cazat la etajul 10 în căminul 16, doamna Naşca! Am revenit dintr-o bursă, mi-aş dori echivalarea studiilor. Ştiu că nu puşcă cu ce au făcut colegii mei, dar nu mă interesează, vă fac plângere la rectorat! Vine Marguerite Yourcenar, cine se ocupă de protocol? Mi s-au calculat greşit creditele, vă dau în judecată!

O întreprindere de 3000 de studenţi (atâţia erau când am absolvit eu) înseamnă o întreprindere cu 3000 de probleme. Toate se prăbuşeau pe singur cap: cel al doamnei Naşca. De cele mai multe ori, în afara orelor de program. Adăugaţi şi cei câteva sute de profesori, toţi în căutarea unui mic favor. Aşa este în România.

Am stat cu dumneaei vreo 4 ani făcând burse şi cazări ca reprezentant al studenţilor în consiliul profesoral. Începeam pe la 8-9, plecam pe la 11-12 din facultate şi zâmbea: azi plec devreme. Nu o dată o prindea ora 2-3 pe la birou, asudând la tastatura Pentium-ului 1. Dimineaţa la 8 era înapoi pe baricade. Mereu în formă maximă, uneori răcită de nu mai putea, nu se lăsa. Dacă pleca dumneaei se putea închide facultatea.

“Doamna Naşca? Am venit în Cluj, nu am unde sta…” “Haideţi la mine, vă ţin o noapte!” “Doamna Naşca, îmi pot lăsa 40 de oale, dicţionare, cărţi, salteaua şi 100 de saci cu bulendre la dvs. peste vară, că nu am cu ce le duce în Sibiu?” “Sigur, rezolvăm!” “Doamna Naşca, mă duc să iau ceva de mâncare…” “Ia de aici bani! Voi sunteţi studenţi!” Şi mâncam cu ea parizer unguresc feliat, cu pateu şi pâine, în biroul unde în timpul zilei treceau prorectori şi decani, obraze subţiri şi cărturari cu mai multe cărţi publicate decât citesc unii oameni într-o viaţă. Terminam, strângeam şi ne reapucam de burse. Uneori beam Cappy de gref, băutura ei favorită.

Mulţi dintre cei care îi treceau pragul veneau porniţi pe ideea că lucrurile se rezolvă numai dacă urli din toţi plămânii. Înmulţiţi atitudinea asta cu 3000 de oameni şi cu mai mulţi ani de serviciu. Adică cu foarte multe zile. Şi mai spuneţi-mi persoana care să facă acest lucru fără să îşi piardă minţile. Intram în biroul dumneaei, o vedeam încruntată, în spatele unei platoşe impenetrabile. În faţa ei – o mie de oameni arţăgoşi, grăbiţi, nervoşi. Mă vedea şi-mi zâmbea: bună, Radu, ce mai faci?

În consilii, dacă aveam ceva problemă de pus pe tapet (şi, slavă Domnului, am încercat să ne reprezentăm colegii cât mai bine cu putinţă, cerând excepţii peste excepţii de la regulamentele universitare sau luptându-ne cu profesorii de modă veche care mai degrabă ar fi vrut să vadă studenţii loviţi de maşină decât altcumva), ne sfătuiam de multe ori cu dumneaei. Nu faceţi aşa, ne spunea, mai bine vorbiţi cu profesorul X în particular, că ştiţi că este mai dificil. OK, încercaţi să puneţi problema în consiliu, dar vi se va spune asta sau asta. Pregătiţi-vă! Uite aici regulamentul, uite ce se poate face!

Am organizat trei baluri ale bobocilor în facultate. Fără să ştie nimeni, ne mai lista sau xeroxa câte o fiţuică (pe vremea aceea, consumabilele costau cât un rinichi). Se regăsea mereu la mijloc, între orgolii, scandaluri, lupte pentru scaun. Nu se cobora la nivelul luptelor intestine, nu lua partea nimănui. Mergea după regulamente. Cea mai răspândită sintagmă în Litere: “vorbeşte cu doamna Naşca şi vezi ce zice!”.

Probabil că vor fi foşti colegi de la Litere care nu sunt întrutotul de acord cu cele de mai sus. Le recomand cu prietenie să se abţină de la gânduri negativiste şi să se gândească de câte ori nu le-a stricat ziua un eveniment lipsit de importanţă, şi câtă putere au mai avut pentru a zâmbi după o zi cu adevărat nebună a vieţii lor. Iar apoi să încerce (de reuşit nu vor reuşi vreodată) să se pună în locul doamnei Naşca. Cu o mie de probleme care trebuie rezolvate până ieri, cu atitudini de cele mai multe ori ostile, cu regulamente uneori deplasate dar care trebuie respectate. Cu o viaţă de familie de care te bucuri, în cel mai bun caz, în weekend, duminică după-amiaza. Vara, pentru că iarna e sesiune.

La ora actuală, doamna Naşca este mult mai relaxată. Ne mai vedem când am eu drum prin facultate, cam o dată pe an, de 1 martie. Se va pensiona de tot în curând şi va pleca departe de vânzoleala de la Litere. Este OK. Îi este numai dor de fiica ei din Franţa. Cui nu i-ar fi?

Ar mai fi multe lucruri de spus despre doamna Naşca, dar pentru că mie, personal, nu mi-a făcut decât bine şi s-a comportat ca o adevărată doamnă, memoria mea nu mai reţine foarte multe detalii. În viaţă, uităm lucrurile bune care ni se întâmplă, dar nu-i uităm niciodată pe cei care ne fac rău.

Avon derulează Campania 125, care îşi propune să descopere şi să scoată în faţă femei mai putin cunoscute dar care fac lucruri deosebite. Puteţi trimite propunerile voastre pe www.avon125.ro până la finele lunii iunie şi le puteţi vota pe cele mai impresionante 125 între 1 iulie şi 15 august.

Acum vreo 25 de ani vremurile erau mult mai simple, iar procesul didactic se făcea din inimă, nu din laptop, ca acuma. Şi se simţea asta: eram poate cea mai bună clasă din şcoală, deşi eram în “D”. Iar părinţii încercau cu mari intervenţii să îşi trimită copiii la Tova în clasă.

Tova mi-a cultivat setea de scris pentru că m-a stimulat punându-mă să-mi citesc, de multe ori, compunerile în clasă, în gura mare. Ca un păunaş se înfoia atunci Groparu, la 9-10 ani! Aşa că dacă nu era ea, probabil că acum nu aţi fi citit Groparu, ci alte bloguri– despre tehnologie, ginecologie sau prelucrare a lemnului (da, da, ştiu, v-ar fi fost mai bine aşa).

Odată îmi făcusem tema numai pe jumătate la matematică. Aşa că, şmecher cum numai copiii pot fi, am ridicat mâna să răspund la începutul verificării temei, să nu mă întrebe ea soluţia în a doua jumătate. Ei bine, am răspuns şi în prima jumătate, când am ridicat mâna, şi în a doua jumătate, când a văzut că mă ascund după colegul din faţă şi m-a pus să răspund. În gaură de şarpe m-ar fi prins! Jur.

Nenumărate (9? 10?) generaţii au trecut prin mâna ei. Şi jur că ne ştie aproape pe toţi după nume şi CV. Când ne întâlnim cu dânsa, ne întreabă de părinţi, fraţi, surori, vecini sau odrasle. Dacă ai ceva schelete în dulap, ăla eşti. Am prieteni de 2 metri înălţime, 100 kile şi tatuaje rele pe antebraţ care o evită pe stradă de ruşine că nu au făcut facultate, de exemplu. No!

Când avea vreo 50 de ani, a rămas văduvă: Dirigu’, soţul ei (ea ne-a fost învăţătoare, soţul ei diriginte), s-a stins. Grea lovitură, oricât de tare ai fi. După  vreo 10 ani i-a mai pierit şi un băiat. Cancerul, lovi-l-ar boala. Oricât i-a fost de greu, s-a recules şi a rămas OM. Nepoţii ei aveau nevoie de ea să fie tare.

Tova este acum o bunicuţă foarte cumsecade, cu o voce blândă cum cred eu că numai catifeaua are, dacă ar vorbi. Şi are părul alb-alb-alb, şi cu mândrie declar că o şuviţă eu i-am albit-o. Şi se ţine bine şi tare, şi mereu are vin de pe Valea Hârtibaciului când mergem la ea în vizită, şi ne povesteşte de cum eram când eram mici şi ne rezolvam problemele cu pumnul, în pauză, nu la psiholog şi pe site-uri de psihoterapie, ca acum. Ea mai ţine minte lucruri de atunci, noi am mai uitat, pentru că aşai-i când unele amintiri nu le poţi reţine pe nişte giga de telefon mobil cu touchscreen.

Şi de prin 1991, câţiva colegi dragi mie şi cu mine o vizităm anual, de Crăciun, şi o colindăm. Şi stăm la ea o oră-două, timp în care vremea stă în loc, şi noi ne energizăm ca Anteu.

Da, de prin ’91, an de an, aproape fără greş.

Avon derulează Campania 125, care îşi propune să descopere şi să scoată în faţă femei mai putin cunoscute, dar care fac lucruri deosebite. Puteţi trimite propunerile voastre pe www.avon125.ro până la finele lunii iunie şi le puteţi vota pe cele mai impresionante 125 între 1 iulie şi 15 august.

Dar dacă ar fi să aleg dintre ele pe câteva cu care mi-ar plăcea să stau la umbră, să mănânc nuci, să beau must şi să-i ascult povestea, atunci cu siguranţă Elisabeta Rizea ar fi cap de listă.

O ţărancă simplă, care a prins perioada cea mai neagră a României din toată istoria secolului trecut, Elisabeta Rizea i-a sprijinit pe unii din luptătorii anti-comunişti, camarazi de arme cu cei ale căror portrete din tinereţe le-am văzut de curând în filmul omonim. Unul dintre aceştia – soţul ei, Gheorghe Rizea, din cauza căruia a fost catalogată de politrucii comunişti “duşman al poporului”, dintr-o (îmi place foarte mult termenul) “casă conspirativă”.

A făcut ani grei de închisoare. Încercaţi să vă imaginaţi cum ar fi să stai închis într-o celulă, la izolare, zile în şir. Da, fără Twitter şi Facebook şi fără telefon cu touchscreen. Da, în lanţuri – ca un câine. Pe întuneric. Numai tu cu gîndurile tale! Dar brazii se frâng, nu se îndoaie. Sunt curios câţi masculi cu cojones de taur pe maşină şi tatuaj tribal pe triceps ar fi rămas verticali, fără să ajungă să-şi strige mămica.

Credeţi că Elisabeta Rizea s-a învăţat minte? După 7 ani a ieşit de la închisoare, iar după eliberare a sprijinit în continuare, pe furiş, rezistenţa din munţi, într-o perioadă în care comuniştii infectaseră minţi şi oameni. Vă ţâţâie fundul pentru că aveţi rate şi copii dacă urlă şeful la voi că nu vă faceţi treaba bine? Sunteţi ca mine. Nu ca ea.

După ce a fost prinsă încă o tură, sentinţa i-a fost prelungită cu încă 25 de ani. Un mizilic, aşa-i? Plus că procesul de reeducare presupunea bătăi şi torturi regulate, administrate de nişte politruci care ar face să roşească orice efficiency expert sadic care aduce lista de concedieri într-o cooperativă. Apogeul chinurilor – momentul în care a fost legată cu cosiţa de păr de tavan şi i-au smuls de sub picioare masa pe care se sprijinea. A rămas cam fără păr. Chestie dezumanizantă şi traumatizantă pentru o femeie.

Şi tot nu a cedat.

I-au rupt coaste.

Tot nu a cedat.

Au bătut-o în toate felurile imaginabile, şi tot nu a cedat.

I-au întemniţat familia, i-au torturat-o, şi tot nu a cedat.

Au încercat să o cumpere. Clar că nu a cedat!

Din cauza asta, eu, omul care tace atunci când urlă şefii şi nevasta la el, zic că Elisabeta Rizea este o mega femeie. Şi mi-ar fi plăcut să avem mai multe Elisabete Rizea pe planetă şi în patrie. Respect, Elisabeta Rizea! Sper ca ţara mea să dea un cent pentru fiecare locuitor şi să-ţi ridice un monument ca lumea.

Am scris postarea aceasta pentru că Avon caută 125 de femei care au schimbat în bine vieţile celor din jur. Da, femei adevărate, nu paţachine. Le puteţi propune şi voi pe www.avon125.ro.

Dacă nu aveţi alergii, ca mine, şi vă ingăduie inimioara, citiţi ce trebuie făcut şi donaţi

Sănătate!

A reuşit, împreună cu trupa lui de cântecaci, să ajungă pe locul I în Romtop cu piesa Scrum, scrum de ţigară. Fain, bă! Eşti şi sunteţi meseriaşi. Asta în condiţiile în care nu au susţinere, agent şi nici ţâţele lu’ Andreea Bănică. Decât atunci când i le oferă câte o admiratoare – dar asta e o cu totul altă poveste, mai ales că astea nu se spun. Deci băgaţi la cap: nu numa’ bloggerii get the chicks.

Chapeau!

1. Julius vă oferă un telefon dăjtept care aproape că scrie postări geniale. Dap!

2. Mâine va avea loc Social Media Summit. La Cluuuj. Urmat de WWW Party. Pentru că la prima nu pot mere nici să mă tai pentru că 1. am de lucru la firmă de nu am aier; 2. nu m-am autoinvitat, şi 3. şi dacă mă autoinvitam, nimeni nu m-ar fi acceptat, că se ştie că îmi aduc cu mine bere la conferinţe şi râgâi zgomotos cu miros de cârnaţi, la a doua (chestia WWW-istă) deci e musai să merg, pentru a prezenta cazul lui Zolty, a cărui jumate casă am izolat-o de frig. Întrucât o parte din fonduri a cam dispărut cu repeziciune, o să încerc să prind nişte leuţi de la greii online-ului prezenţi (ideea aparţine lui Crivăţ, Andrei Crivăţ, care va avea casă izolată în rai pe chestia asta, of cors, cât mai târziu posibil). Pe lângă asta îmi mai doresc să ajung la petrecere pentru:

a) a-l gâdili pe Piticu, să-l aud cum râde;
b) a-i desena lui Manafu o pată pe chelie ca a lui Gorbaciov;
c) a vedea cât de chinez este, de fapt, Chinezu;
d) a mă pupa pe mânuşiţe cu Nebu şi pe buze cu Sirbii şi a face mişto că la blogul Deceul-ui şi al TVDeCe-ilor ce a fost mai întâi, Ce-ul, sau De-ul?
e) a ajunge să beau şi eu o bere în Gambrinus Pub, în Piața Unirii nr 25 (evident, din Cluj), incepînd de la FIX ora 20.00. Vladeeeeeee, vezi că sunt cu maşina, bă, deci bem fără alcool!
f) pentru a-i pişca de cur pe masculii onlaineri, şi pentru a purta cu fetele prezente discuţii savante despre sutiene.
g) pentru o mângâiere fină, pe obraz, lui Lori şi Hădean. Mai ales lui Hădean. Mai ales lui Lori!

Vom mai asista la: Cristi Gog, un om care vă face să vă faceţi iluzii, un recital al cantautoarei-fat-lady-sings Mirona Pascu, la nişte niculăisme de la Seinfeld de România, zis şi “Nicu” Bendea. Şi la trupa Maya, că ca ei alţii nu e în Cluj!

WWW Party este un eveniment din seria “Petrecerile TVdece” și este sponsorizat de eBucataria. Parteneri: Polus Center Cluj, Restaurant City Fusion, Porsche Timișoara și Vitrina.

Ueber Ruben le-a tras un afiş de zici că – pfuaaaay, mă. Ni ce curat şi frumos e iel!

3. Caritate: SUSŢINEŢI UNICEF! CLAR?

4. Caritate: CONCERT UMANITAR AZI, în Bucureşti. Proiect www.pasicatreviata.ro. Vor cânta, la orele 21:00, Vita de Vie, Suie Paparude, Les Elephants Bizarres si Dj Gojira in clubul “Kulturhaus”.

5. Votaţi Cristina Neagu ca sportiva anului la handbal! Detalii – aici.

Tanti Jeni a fost colegă cu mama, da’ amu e pensionară. Este o doamnă foarte plăcută şi foarte mică. Şi foarte cumsecade, şi mega foarte plăcută, toată viaţa ei a zâmbit cald. Locuieşte în Vasile Aaron, cartierul muncitoresc al Sibiului. Prin zonă locuiesc şi părinţii gropăreşti.

Tanti Jeni stă într-un apartament cu două camere, confort trei.

Tanti Jeni nu are familie.

Avea, odată.

Dar mai demult, venind de la serviciu mai devreme, şi-o prins soţul în pat cu alta. No, scandal, inima rănită etc.

Tanti Jeni e tare. A divorţat, s-a recuperat, a continuat să meargă la serviciu, mai ales că fetiţa ei de 8 ani rămăsese cu ea, şi avea toate motivele să meargă înainte.

Bărbatul celei cu care o înşelase fostul ei soţ era în pârnaie la vremea aceea. Şi când a ieşit de la zu haus, s-a dus direct în faţa blocului unde locuia tanti Jeni. A aflat care e fata lui tanti Jeni, a răpit-o, a dus-o în cimitir şi i-a făcut chestii pentru care oamenii mari ar trebui castraţi şi apoi împuşcaţi. După care i-a şi sucit gâtul. Asta ca să se răzbune pe fostul bărbat al lui tanti Jeni.

Tanti Jeni e tare. Nu a doborât-o nimic până acum, aşa că şi-a înghiţit durerea (niciodată nu voi şti cum a reuşit), şi a continuat să-şi vadă de zilele ei.

După o vreme, mama lui tanti Jeni a făcut cancer. A vândut tot de la ţară pe mai nimic, a adus-o la ea în apartamentul ăla cât garsoniera mea. A mers cu ea la doctor luni şi ani de zile.

După încă o vreme, tanti Jeni a făcut şi ea cancer. A mers cu mama ei la spital, una într-o secţie, ea în cealaltă. Două bolnave. Şi-a pierdut părul cu ocazia asta.

Cînd au ieşit amândouă din spital, ea, mai înzdrăvenită, şi-a făcut un calcul, a mers la bancă, a luat nişte bani împrumut, nu mulţi, că mai avea şi ea ceva pus deoparte. Şi-a renovat apartamentul. Nu lux, ci decent. A plătit totul înapoi, corect, până la ultimul leuţ. Din pensia ei din care trăiau două femei, că pensia mamei – pensie de agricultor, ceva sub un milion.

După o vreme, mama lui tanti Jeni a murit. După cum zicea Sadoveanu: “în ţara noastră, înmormântările costă mai mult decât nunţile”.

După altă vreme, cancerul lui tanti Jeni a recidivat. Rău de tot. Tanti Jeni nu mai avea bani, dar şi-a făcut în continuare rutina la doctor, cum a putut.

În perioada asta, mama gropărească s-a operat la genunchi, gonartroză sau coxartroză (le tot încurc). Tanti Jeni i-a troznit o supă, în ciuda protestelor mamei, şi, şontâc-şontâc, cu cancerul în oase, s-a dus la spital la mama, s-o hrănească, că tata numai păpăradă ştie găti; şi şi pe aia o arde de tigaie.

Anul ăsta, Groparu s-a însurat. Pentru că o iubeşte pe mama, tanti Jeni mi-a trimis prin mamaşa un mic cadou de nuntă, un plic cu cîteva sute de lei înăuntru. Am dat din cap ca un cal nărăvaş când mama mi l-a arătat, dar m-am înmuiat când mi-a spus că tanti Jeni mă roagă frumos să nu fiu catâr.

Şi amu, tanti Jeni este în ultima fază, se pare, cu metastaze rele, da’ rele de tot. Şi doctorul zicea că sunt slabe şanse să prindă 2011. Că îi face sora medicală transfuzii acasă, aşa de rău e. Şi e singură, numai cu câteva prietene care mai vin pe la ea.

Postarea asta am scris-o nu ca să strâng fonduri, că te pişi pe ei bani. Am scris-o ca să nu mai aud pe nimeni în jurul meu că se plânge că ce grea e viaţa în România.

Update: Tanti Jeni s-a dus acolo sus ieri, 24 februarie 2011. Doctorii nu ii dădusera mai mult de cateva săptămâni, dar ea a luptat ca la Termopile şi a mai trăit 3 luni, deşi ajunsese la două morfine pe zi: mânca, apoi regurgita ce mâncase, apoi mâncă iară. Şi nu se lăsa! Dumneze s-o ierte

Se apropie de mine un tătic de la ţară de vreo 45 de ani a cărui soţie era în salon cu nievastă-mea, şi el cu aceleaşi treburi pe la înmatriculări. Complet depăşit de situaţie, exact ca mine; cu o privire tâmpă pe faţă, exact ca mine; bâlbâit, mai tare ca mine; şi foarte ungur, spre deosebire de mine. Şi mă întreabă în ro-ngureşte că după ce ia adeverinţa de la spital unde merge cu ea? Mi-am zis că iară funcţionez ca un magnet de retarzi! Plm, zic, că şi când lucram la fabrica de cărămidă din Sibiu ca muncitor necalificat (alte postări pe această temă vor urma) se îndrăgostise de mine un copchil sărac cu duhul, şi numai nu mai scăpam de el deloc.

- La primărie, zic eu, că acolo se înmatriculează bebeii.
- Şi unde e primăria? întreabă el.
- Nu sunteţi din Cluj? zic.
- Îs din Huedin, zice el.
- Păi haidaţi cu mine la Primărie, că şi eu sunt cu aceeaşi problemă, i-am zis oftând. După toate problemele mele trebuia acum să-i urmăresc şi lui formularele şi actele, că doară n-aveam altceva mai bun de făcut!

S-a uitat la mine recunoscător, cu o privire de câine ud.

Stăm şi aşteptăm să termine doamna tristă de la spital cu oamenii din faţa noastră.

- Şi… primul copil? întreb, că deja devenea jenant să stăm aşa, el înfipt în cotul meu de frică să nu mă piardă, eu jenat de apropierea asta oarecum gay.
- Nu, că am mai avut unul.
- Cum adică aţi mai avut unul? întreb.
- Păi o murit.
- Cum o murit?!?! mă şochez eu.
- În accident, zice el. Accident de maşină.

Respira greu când vorbea, se vedea că nu era stăpân pe socializat cu oamenii şi nu vorbea în româneşte adesea.

- Ce accident, Doamne iartă-mă! nu mă rabd eu, că nu ştiam amu cum să ies din jenă.
- Am avut un accident lângă Huedin, zice el. A murit taică-meu, frate-meu şi fiul meu. Eu am stat în comă 7 săptămâni, aici la Neuro.
- 7 săptămâni! Da’ ce s-a întâmplat?
- Unul o depăşit pe linie dublă continuă un autobuz, eu eram la volanul maşinii noastre. Eu sunt şofer profesionist, se destăinuie el. Am condus TIR, tractor, maşini, orice are volan pe lumea asta. Şi mergeam regulamentar, şi ne-o omorât celălalt. Şi el o scăpat fără nici măcar o zgârietură! Şi acolo o murit şi copilul meu, avea 6 ani.
- Şi… o făcut măcar puşcărie ăla? îl întreb, de parcă asta ar fi schimbat ceva.
- Nu, nici măcar o zi. Că eu după comă am mai stat vreun an în spital, şi am făcut vreo 5 ani tratament la Neuro. Şi nu am avut timp şi nici nu am avut pe nimeni să se ocupe să-l dau în judecată, şi a primit… cum îi zice… pedeapsa…
- Cu suspendare?
- Da, cu suspendare, zice.

Tac. Io, logoreicul, nu prea mai găseam cuvinte.

- M-o distrus, continuă el. Am rămas cu frică de maşină, nu am mai condus nici măcar un kilometru de atunci. Nu mai am încredere în nimeni, mi se pare că toţi vor să-mi facă rău. Mi-e frică de străzi, de clădiri, de copaci. Vin de la Huedin cu ocazia în fiecare săptămână la Neuro să fac tratament, şi tot timpul îmi e frică!
- Ştiu că e greu… zic. Şi eu ştiu pe cineva, de la o chestie similară a slăbit 20 kg in trei luni.
- La mine e invers, zice. De fiecare dată când am probleme, mănânc, nu mă pot opri. Aveam 70 kg, eram ca dvs, îmi zice. Şi acum am 120 kile.
- Şi amu ce lucraţi?
- Sunt pensionat de boală, am 5 milioane pensie, zice.

Îi ofer o ţigară, că ieşisem de la spital.

- Nu fumez, zice, mulţumesc.

Terminăm la primărie, i-am verificat cererea de eliberare a certificatului de naştere, am intervenit pe la tanti aceea de la certificate, şi ea cu 25% mai tristă, că parcă un pic a strigat la noul meu prieten. Ieşim.

- Mo, îi zic.

Îm putea fi tată, dar mi-am permis să-l iau la per tu.

- Amu ce copil ai?
- O fetiţă, zice el.
- No… îi zic. Aia-i bucurie! Hai că or trecut problemele!
- Nu e aşa, domnu’, zice. Că am vorbit şi cu nevastă-mea. Ne este şi frică să ne bucurăm! Că şi ea numai la asta se tot gândeşte, că dacă păţeşte şi ea ceva? Că deja am pierdut  un copil, şi numai la asta ne gândim, că dacă păţeşte şi ea ceva?
- Mo, nu mă las eu.

Îl opresc şi mă uit în ochii lui.

- Trebuie să vă reveniţi, îi zic. Mereţi la terapie amândoi, luaţi-vă inima-n piept şi nu vă lăsaţi! Că de-amu nu mai mere, sunteţi părinţi. Şi nu vă mai permiteţi să aveţi probleme din astea. Ştii de ce? Pentru că sunteţi părinţi. Şi pentru că problemele astea vor trece la fiica voastră. Şi voi nu vreţi ca fiica voastră să purceadă în viaţă cu probleme, nu? Oricum viaţa e grea, merită să îşi înceapă viaţa cu problemele părinţilor în cârcă? Nu merită, aşa-i?
_ …
- Deci musai. Bine? Faceţi pe dracu-n patru şi reveniţi-vă, că merită. Sunt sigur că e o fetiţă foarte scumpă şi trebuie să vă bucuraţi de ea. Amândoi. OK?

M-am gândit după un minut la muntele de responsabilităţi ce urma să se prăbuşească în capul meu, proaspăt tătic. Apoi la un poster motivaţional pe care îl văzusem în maternitate: I used to complain about not having the shoes I wanted until I saw somebody with no legs. Apoi la faptul că să nu mai fiu bou, să nu mai judec aşa oamenii, din prima.

Apoi muntele de responsabilităţi mi s-a părut, dintr-o dată, mult mai mic.

- Ia o ţigare, zice Nârţoagă zis Pârţoagă către cetăţeanul din ţara cu papa thai.
- Nu fumez, zice cetăţeanul din ţara cu papa thai şi masaj de-ţi face pielea găinii şi alte chestii măciucă.
- Ete fleosc, zice Nârţoagă zis Pârţoagă! Eşti tailandez, voi toţi fumaţi.
- Abia m-am lăsat,  zice cetăţeanul.
- De câtă vreme? se arată neîncrezător Nârţoagă.
- De un an… un an şi ceva.
- Şi de ce te-ai lăsat?
- Am avut o bunică, fuma. Şi a murit acum un an.
- Naşpa, Dumnezău s-o ierte, sau s-o ierte zeul ăla al vostru cu trompă de elefant, sau ce idoli ăţi avé voi p-acolo, prin ţara aia a voastră cu plăji faine. De ce-o murit? Inima?
- Nu, zice tailandezu’. Cancer.
- Da, nasol cu canceru’ la plămâni.
- Nu, nu la plămâni a făcut.
- Nu? Da’ la ce? La gât?
- Nu. La ceva organ intern, da’ nu avea legătură cu fumatul, l-a făcut că aşa îi era scris ei.
- Câţi ani avea?
- 97, zice tailandezu’.
- Şi cât fuma pe zi? nu se lasă Pârţoagă.

Şi aici intervine partea cea mai meseriaşă a postării.

- 200 de ţigări pe zi.
- ?????
- Un cartuş de ţigări. Un carton de ţigări pe zi. 10 pachete. 200 de ţigări!

Moment în care au apărut ei.

El cu ceva Burn în mână, că cafeaua-i scumpă; ea cu doza de Holsten, ca o pirandă care se respectă; pruncii fiecare cu sucul si gustarea lui/ei.

Se opresc la un metru de mine, io nu mă feresc de ei, că n-am de ce.

Pruncul scoate din ambajaj nuş ce, vede coşul de gunoi la doi paşi; face cei doi paşi, aruncă ambalajul la coş.

Prunca (bag samă că deja era bună de măritat, dacă nu cumva prea bătrână) scoate şi ea ce avea din ambalaj, vede şi ea coşul de gunoi la doi paşi; face cei doi paşi, aruncă ambalajul la coş.

Ea, care mai avea doi gâţi de bere, îi dă groapă, vede şi ea coşul de gunoi la doi paşi; face cei doi paşi, aruncă doza  la coş.

Un nene vine pe trotuar, nu are loc sa treacă de familie. Se opreşte, ostentativ. Îmi zic în gând: “să vezi amu ce-i va scoate şi-i va băga!” Nenea zice ceva, io nu aud, că e cu spatele la mine. Ţiganu’ începe să zâmbească, piranda zice “Scuzeeee…!”, şi îl trage pe prunc, să aibe loc să treacă nenea. Nenea trece, întoarce capul să vadă dacă nu trece vreo maşină, zâmbea şi el, bag samă că făcuse o glumă cu ei.

No. Chestii din astea se petrec la Cluuuuuj.

Io faţă de festivalele rurale din Sibiu păstrez o distanţă de siguranţă, că m-am fript. Dar am zis că merită să văd primirea festivă a oficialităţilor, mai ales că anul trecut la festival s-a nimerit Băsescu, hăhăhă, aşa a făcut el; dar anul ăsta, nemaifiind an erectoral, n-a mai venit, că s-a dus la inundaţi, să-i ameninţe că le scade cu 15%.

În schimb a venit prefectul Sibiului. Tocmai la timp ca să îmi întrerupă micul dejun. Mamă, nu poţi mânca mămăligă cu telemea de capră şi smântână şi păpăradă cu cârnaţ când e prefectul la 50 m de noi! s-a indignat mama. Şi le-am lăsat de izbelişte şi am ieşit în stradă să fac poze, suficient de mult timp încât să-mi ajungă bunătate de mic dejun la temperatura salatei de varză. Şit, mi-am zis.

Prefectul a venit cu un gip cu numere de MAI, că nu i se suportă în Logan, că ăla e pentru ţărani. Şi a ajuns cu 20 minute înaintea alaiului de primire, şi o vreme o frecat ţiparu; şi, aşteptându-i, a băgat supt nas dintr-o ploscă cu conţinut misterios, şi organizatorii nu or vrut să-i dea şi Groparelui să-şi degreseze micul dejun, deşi i-am rugat frumos.

Io cred că prefectul ar mai fi băgat, dar cred că îi era cam jenă de noi, că ne-am strâns acolo ca la inundaţii, şi ne uitam la el ca la Dumnezeu (cum ne uitam la el? ca la Dumnezeu!); şi când am văzut că nu mai poate bea, m-am hotărât să nu mă fac niciodată prefect.

În timpul ăsta, Ghiţă ne privea!

Într-un final, organizatorii or ajuns, cu alai; cu primarele din Gura Râului călare pe un cal mega fain (deşi mie mi s-ar fi părut mai haios să fie invers!). Prefectul a vrut la un moment dat să-l muşte de nas pe unul din participanţi, sau batâr de-o ureche, dar nu prea i-o ieşit.

Un cal avea o şa, şi varice de cal sub ea!

Vazând că nu s-a reuşit de prima dată, s-a mai încercat încă o dată mozolirea vreunui element facial.

La final, s-a făcut o poză de grup. Opservaţi că lentila Groparelui cam fixa plosca tradiţională, că ea exercita aşa, un magnetism mai aparte!

Totul s-a încheiat tradiţional: unui şofer oprit în coloană i-a pornit tradiţionala alarma la maşină, şoferul nu reuşea să oprească alarma, aşa că înjura tradiţional, o fătucă vorbea la mobilul tradiţional…

…sibienii i-au cântat prefectului tradiţionalul Captain Jack…

…iar tradiţionalul Ghiţă – bine-nţeles – ne privea.

PS: o gajică în port tradiţional românesc e a mai faină şi mai sexy femeie de pe lumea asta, chiar dacă arată ca Iosif Boda; şi v-aş mai spune eu una-alta, da’ mă strânje verigheta.

PS2: Alte detalii mai filmate decât ale mele (io am rămas la grătare tradiţionale la noi în ogradă) se pot vedea aici.