Să explic niţel acum cititoarelor de sex feminin de ce este important ieşitul la bere pentru orice mascul (dragi cititori de sex masculin, lecţia asta facem recapitulare). Aşadar, o bere este foarte importantă pentru masculi pentru că atunci apucăm şi noi:
- să vorbim despre maşini, curve sau Crin Antonescu – dar cred că mă repet
- să râdem la nişte bancuri care l-ar face să roşească până şi pe cel mai tatuat vieţaş de la penitenciarul Rahova
- să îl bârfim pe fotbal
- să analizăm tehnicile de supravieţuire de pe Discovery (bă, Bear Grylls ăla e nebun, tu ai văzut când o mâncat măduvă de zebră din rahat de leu?)
- să facem bancuri grosiere cu chelneriţa (cheamă badigardul, nu-i mai suport pe ăia de la masa 5!)
- să abordăm tematica monturilor la răpitor în sezonul rece
- să vorbim despre serviciu, bani şi bonuri de masă
- să sporovăim despre orice chestie care nu are absolut nici un fel de relevanţă pentru noi numai de dragul de a rosti cuvinte (care în ultima etapă a serii devin nişte vocale luuungi de tot)
+ ar mai fi de zis, da’ nu mai ştiu cum e la bere pentru că nu am mai fost de anu’ trecut.

De ce ies bărbaţii la bere dacă se ajunge la asemenea discuţii sterile? Vă spun un secret: bărbaţii ies la bere pentru că au aşa un trai perfect cu voi, încât trebuie musai să îl pună într-o antiteză cu ceva – pentru a avea termeni de comparaţie. Mai este valabilă şi varianta cu bărbaţii beau de fericire că sunt cu voi.

Oricum, deschideţi cărţile, femei şi masculi deopotrivă, postarea asta se referă de fapt la un mascul care a venit acasă praf, după ce a golit multe-multe-multe doze la un asemenea beer summit.

După ce a deschis uşa cu capul, fireşte, nu a dorit să se să nu se culce în pat cu nevastă-sa. Asta pentru că nevestele au un simţ special cu ajutorul căruia îşi dau seama imediat dacă bărbatul a băut peste măsură (unii îi spun “miros” acestui simţ misterios; eu îi spun “instinct”).

Pentru că nu vroia să se pună în pat cu soţia, a ales varianta laşului: s-a pus în patul copilului. Care copil dormea frumos la 4 dimineaţa şi care, simţind mişcare în pat, s-a întors imediat cu capul către tăticul lui şi a continuat să doarmă. Care tătic s-a pus şi el cu faţa către prunc şi a adormit aşa, lin, uitîndu-se la ce copil frumos are el.

De la respiraţia tatălui, care dădea direct în guriţa şi năsucul copilului, pruncul s-a trezit a doua zi dimineaţă pradă unei beţii straşnice.

Şi nu, nu despre mine e vorba: eu nu încap în pătuţul Gropărelului decît tranşat; plus că dacă eşti tranşat nu ai cum să scrii postări pe blog – asta ştie orişicine.

Înainte de sfintele-sărbători-de-iarnă, i se termină delegaţia; şi purcede către aeroport. Îşi păstrase suficienţi bani în jeb cât să bea o bere, că urmau 6 ore lungi de aşteptat până să oprească avionul în staţie.

În aeroportul ăla din Kinshasa sau Mogadishu există vreo 60 de baggage check şi de check-in-uri. Aşa că onor colegul este supus unui prim control riguros de către un negru frumos, înalt, muşchiulos – un soi de Cabral. La final, negrul îl întreabă, pipăindu-l:
- No… nu ai de gând să-mi urezi Merry Christmas?
- Errr… ba da! Merry Christmas!
- Da’ nu aşa, ticule… urează-mi cum trebuie!

Şi trage cu ochiul. Semnul internaţional de şpăguţă.

Colegul se caută prin jeb, forează – era la final de sejur acolo, şi Africa nu e tocmai o ţară prin care să umbli cu teancul de bancnote la tine. Într-un final, pescuieşte nişte bănuţi şi îi lasă negrului. Cam 10 lei în bani româneşti.
- Mulţumesc frumos, Merry Christmas! zice negrul, care palmează repede banul graţie unui gest reflex strămoşesc. La vedere, sub camerele de supraveghere, fără nici o greaţă de absolut nici un fel.

Berea pentru cele 6 ore tocmai se făcuse cafea. Asta e. Urmează altă verificare, alt negru muşchiulos:
- Da’… mie… nu-mi urezi Merry Christmas?
- Ăăăă… ba da, Merry Christmas!
- CE-I CU ASTEA DOUĂ BRICHETE? HA? NU ŞTII CĂ NU AI VOIE CU BRICHETE ÎN AVION?
- Nu, nu ştiam… uite aici un mic cadou de Merry Christmas!
- Mulţumesc, zice negrul, care palmează ambele brichetele plus şpaga şi-l zoreşte apoi către următorul filtru.

La următorul filtru, o tanti. Colegul deja nu mai avea bani deloc, nici de cafea, nici de nimic; mai avea 70 de euro centi. Pe care îi pune pe banda rulantă, alături de ultima brichetă.
- Nu e voie cu brichetă în avion!
- Tu doamnă! Io ajung în Frankfurt, unde aştept vreo 4 ore până prind legătura cu România! Ce mă fac, de unde iau foc să trag şi eu o ţigare?
- Hmmm… da’ cu banii ăştia ce faci? îl întreabă, uitîndu-se la cele două monezi – una de 20, alta de 50 de cenţi.
- Ţi-i dau ţie cadou de Merry Christmas!
- Aha! Se poate cu brichetă, cum să nu, Merry Christmas!
- Merry Christmas! zice colegul, şi se îndreaptă către îmbarcare.

Dar, fiind în Africa, mai era o verificare chair înainte de a se urca în avion. Că oricum, fiind alb, colegul era suspect de terorism şi trafic cu pui de urangutan.

- Merry Christmas! zice ultima vameşiţă, rânjind fasolea.
- Merry Christmas! zice colegul, care deja îşi dorea să fie oriunde, numai ostatic de Crăciun în Africa nu.
- Merry Christmas! repetă doamna, care ţinea tot rândul.
- Merry Christmas! repetă şi colegul.
- Merry Christmas! doamna deja se înfuriase.
- Nu mai am Merry Christmas! S-o dus, gata! Am rămas fără! M-au jecmănit tovarăşii tăi! Mi-au luat şi renul, şi sania, şi barba lui  Moşu’ au ras-o! Nu mai este!
- În acest caz, Merry Christmas! zice doamna, şi-l lasă să treacă.
- Merry Christmas, zice colegul, şi se bagă în avion atât cu inima, cât şi cu portofelul foarte uşoare.

Un coleg, enervat la culme de penuria de oferte de la agenţiile de turism care vor să te trimită pe bani mulţi în destinaţii jalnice de vacanţă (gen Halkidiki, Kuşadasî sau Monte Carlo), pleacă în Amsterdam la soare, plajă, droguri şi fetiţe, sau măcar la două din trei.

Cu gaşcă.

În Amsterdam, dacă nu ştiaţi, nişte fetiţe în chiloţei dansează foxtrot prin vitrine luminate cu roşu.

Cred că pe lumea asta fiecare al doilea turist vrea să facă poze la ce se vede în aceste vitrine de Amsterdam (turiştii care nu vor poze sunt, fireşte, prietenele, soţiile şi concubinele acrite de nervi ale fotografilor); când am mers în Cartierul Roşu, Mr. Kapra ne-a prevenit să nu cădem în ispita pozatului, că vin peştii domnişoarelor şi ne aruncă camerele în canal, şi că e plin de aparate de fotografiat pe fundurile apelor.

Dar ei, neavând nici un Mr. Kapra cu ei, s-au hotărât să o tragă în chip pe o lebădă din asta de vitrină din Cartierul Roşu, să arate şi ei prietenilor avifauna olandeză.

Aşa că, cu tupeu românesc, s-au oprit în faţa unei asemenea pelicăniţe de noapte, de parcă ar fi vrut să îi închirieze serviciile pentru un preţ cinstit; şi când îi era vrăbiuţei lumea mai dragă şi zâmbea mai cu tâlc, ţac! Un bliţ în freză. După care au luat-o la pas, că nu se ştie.

Frumoasa prepeliţă parcă a luat foc! Şi a deschis repede vitrina ei şi a guiţat o dată către ei, de a-ntors jumate Amsterdamul ochiul după ei:

- Gura mă-tii, no pictures, fuck you!

Un cuplu de lezbience din Suedia îşi dorea cu ardoare să înfieze un copil, dar la vremea aceea, deşi se considera că aveau statut marital identic cu cel al cuplurilor hetero, le era interzisă adopţia (nu ştiu, poate între timp s-a mai schimbat legea, dar ştiţi că în Suedia concubinajul – chiar şi gay – e considerat căznicie).

Pentru că nu puteau nicicum înfia un prunc, s-au socotit şi s-au gândit şi şi-au zis că singura variantă era să rămână fiecare graviduţă. Altă cale nu exista.

Dar cum să faci sexuleţ cu spurcaţii ăştia de bărbaţi? Că era împotriva religiei lor.

Aşa că au ales fertilizarea in vitro; dar, pentru că nu ar fi plătit câteva sute de euro pentru sămânţa unui student iute de mână încredinţate unei clinici specializate, au apelat la un prieten homosexual pe care l-au convins să le fie donator.

Aşa că omul cel gay le-a donat fetelor din fluidul său seminal, atât de preţios pentru un mascul.

Fetele au rămas ambele graviduţe.

După nouă luni au născut fiecare câte un prunculeţ suedez, blond şi frumos.

După vreun an, cuplul de lezbience s-a destrămat. E foarte greu când pui un om şi o femeie laolaltă, apăi când pui două muieri în acelaşi apartament şi le mai şi ceri să se-nţeleagă!

După ce s-au despărţit, s-au întors ambele cu toată furia lor suedeză către donatorul de lichid seminal gay.

Pe care l-au dat în judecată pentru paternitate.

Proces pe care, în lipsa unui contract pre-inseminare (care oricum nu ar fi prevalat legea paternităţii, căci doar în clinicile de inseminare artificială se aplică), l-au şi câştigat.

Aşa că nenea cel gay s-a trezit peste noapte plătitor a două pensii alimentare pentru cei doi copii ai săi.

Copii ale căror mame nici măcare nu le – mă-nţelegeţi? – babardise.

Într-o zi, unui mascul din cale-afară de norocos i-a surâs norocul. Şi, ca atunci când câştigi la Loterie, norocul a fost cât se poate de norocos: pe lângă că a reuşit să combine două femei pentru o singură noapte, fetele erau gemene. Da, aţi citit bine, a făcut sex cu gemene.

Posibil ceva de genul:

Posibil să nu fi fost ele două la fel de frumoase ca ele trei, dar să ne lăsăm momentul de reverie să continue încă 8 secunde.

Deci citiţi partea care urmează 8 secunde mai târziu, că e groasă.

După vreo 3 luni, o veste a căzut ca un fulger: ambele gemene rămăseseră foarte graviduţe.

După 9 luni, ambele gemene au născut, normal, fiecare câte o pereche de gemeni.

După care ficiorul nostru cel atâta de norocos a plecat în Spania, să muncească ca să-şi întreţină familia lui cea numeroasă.

Şi acum întrebarea noastră este… copiii ăia ce-s? Fraţi? Verişori?  Ce-s?

Da, true story

Nu, nu cred că-i bine. Staţi un pic să reformulez.

Un inginer mexican el cabron s-a dat de trei ori peste cap şi s-a angajat la un operator de telefonie mobilă din Iran.

Aşa sună mai bine.

Contractul era pe bănuţi OK. Că prin ţările alea se câştigă bine dacă ai ceva calificare; chiar şi şeicii am auzit că au salariu OK.

Atâta numai că în Iran s-ar putea să ai o surpriză neplăcută dacă eşti ghiaur, ca noi, şi-ţi plac şpriţurile, ca mie: deci nu prea apuci să te dedai la beuturi fermentate şi apoi distilate. Deci nu este voie, da? Aman, nu dă voie Allah, băutură spurcată. Dar dacă eşti ghiaur, nu dreptcredincios, poţi merge la ambasada ţării tale, ei îţi dau o hârtie, cu ea mergi la magazinul special de beuturi şi-ţi poţi cumpăra licori care înnegresc ficatul; alt chip nu este să îţi poţi înmuia buzele în trozneală, că-ţi decupează ăia membrele.

Contractul pe care-l semnase el cabron al nostru cu operatorul iranian era pe trei luni. Reînnoibil.

Trei luni pot rezista fără tequila, şi-a zis el cabron. Iau câteva mii de dolari după un trimestru şi apoi caut următoarea provocare pe mapamond a tinerei mele cariere!

Trei luni au trecut, iar apoi operatorul iranian a dorit să reînnoiască contractul cu el cabron. Şi a plusat cu nişte sute de dolari pe lună.

Prins în mreaja câştigurilor, el cabron a acceptat. Şi a mai petrecut alte 3 luni într-o uscăciune sahariană, fără nici un lichid cu grade în pahar, numai cu limonade şi ceaiuri arăbeşti.

După încă trei luni, operatorul iranian aproape că şi-a dublat oferta, iar el cabron maxicano nu a putut rezista nici de data asta.

A trecut un an de zile, el cabron făcea o căciulă de bani pe care nu avea pe ce-i cheltui!

Şi, într-o zi de vineri, a simţit că nu a mai putut.

Şi-a cerut o zi liberă de la muncă, s-a suit în taxiul iranian şi a dat fuga-fuguţa drept la ambasada mexicană din Teheran.

Unde s-a dus în audienţă la ceva ambasador consular. Căruia i s-a plâns cu lacrimi în ochi şi i s-a confesat ca unui frate! Sau ca unui psihoterapeut.

5 minute mai târziu, un conţopist consular înţelegător i-a înmânat o hârtie specială.

Cu hârtia specială în mână, cu lacrimi în ochi de emoţie, el cabron s-a dus glonţ la magazinul special de beuturi care vindea alcool pe bază de hârtie specială.

A întrebat acolo dacă magazinul face home delivery.

I s-a răspuns că da.

A scos cardul. Şi a început să cumpere la alcoale de parcă a doua zi năvăleau talibanii, iar Allah preamilostivul însuşi îi luase minţile! Tequila, votcă, whiskey, gin, coniac; o colecţie impresionantă de sticle de absint de la mai mulţi producători, plus Jaggermeister; scotch, bourbon, mai multe tipuri de lichioruri, nişte vermuturi şi rachiuri de struguri şi alte fructe, o sticlă de rom; vinuri din mai multe porgorii; ba s-a lăcomit şi la nişte limoncello, cică să-i fie de digestiv.

Bonul de casă arăta o sumă mare chiar şi pentru o ţară bogată: vreo $1.000. Americani.

Pe care el cabron i-a plătit fără să clipească.

După care a mers acasă cu camioneta de home delivery şi a beut toată beutura aia în următoarele luni în care a stat în Iran; apoi, cînd şi-a terminat beutura, nu şi-a mai reînnoit contractul. Şi a plecat mai departe în lume, să-şi urmeze destinul.

Şi acum, uitându-se înapoi fără mânie, nici în ziua de azi nu regretă investiţia făcută!

Ştiu asta pentru că am discutat cu el săptămâna trecută.

Dacă voi aţi fost vreodată la vreun team building, atunci probabil că ştiţi că asemenea petreceri corporatiste se lasă cu depravaje. Adică bei cât te ţine ficatul, mai pişti o colegă de burtică, iară bei, dansezi – dacă e de dans, mai bei ceva, te dai pe tiroliană în timp ce tragi cu arcul – dacă e de tras, apoi tragi o beţie, apoi mergi în peşteră sau mai degrabă mergi să termini sticla, iar când termini cu jocurile de consolidat echipa – aţi ghicit – bei-bei-bei.

Şi a doua zi o iei de la capăt, după ce bagi o aspirină şi o bere pe burta goală.

Cabanierul cabanei unde gaşca îşi exersa comunicarea deschisă, îşi determina modalităţile de a obţine consensul şi planifica abordarea structurată a lucrului în echipă se uita perplex cum toţi – da’ toţi! Secretare, directori, şoferi şi manageriţe de HR – goleau paharele cu whiskane şi tequila, badoacele cu vin fin şi sticlele de bere. Şi, la un moment dat, nu se mai abţine şi le zice:

- Deci pot să vă dau un sfat? Pot?

Aşa le zise cabanierul cabanei.

- Sigur, spuseră chefliii. Sigur.
- Deci numai atât doresc să vă zic: fiecare pahar de tărie vă taie un 5-10 minute din viaţă. Fiecare!
- Aham, spuseră toţi.
- … în schimb, spuse cabanierul, orice fruct, orice legumă mâncată vă prelungeşte viaţa. Cam cu 5-10 minute, mai adăugă el.

Apoi plecă în treaba lui, că trebuia să facă nuştiuce.

Din acel moment, după o scurtă, dar eficientă consfătuire între angajaţii firmei, la acel team-building nu s-a mai băut altceva decât Bloody Mary.

Amu o mie de ani, Greuceanu era şi el adolescent. Cu coşuri, momente cioranice, fugit de-acasă pe clasa a XI-a, primele tuleie în mustaţă, freze şi balurile bobocilor. Cu blugi Pyramid şi adidaşi Plima: că aşa era pe vremea lui Văcăroiu.

Şi – într-o bună zi – mâţa familiei lor a născut, fătînd. Ioaai, ce puişori drăguţi, ui la ei cum miaună, scumpişorii de ei! zicea Greuceanu, care era un sensibil, şi mai este încă. Şi toată ziua s-o jucat cu ei, şi o pocnit-o pe mama pisică cu pumnu-n cap când o încercat să şi-i recupereze. “Ăştia-s puii mei! Tu fă-ţi alţii!”, îi spuse Greuceanu, şi pisica înţelese.

Au mai trecut câteva zile, puişorii au mai crescut; deja stăteau în patru labe bine, mieunau mai cu putere şi făceau caca mai abitir. Numai unul, sireacul, era cu ochii lipiţi, firav şi vai de cometa lui, nu vroia nicicum să şi-i dezlipească. Şi Greuceanu încercă să-l ajute, picurîndu-i nişte apă pe pleoape, dar degeaba.

Cum lucrurile nu se rezolvau nicicum, şi pisoiaşul devenea retardul găştii pisiceşti, Greuceanu se hotărî să ia măsuri radicale. “Pisoiul ăsta, se vede treaba, e cam orb; şi are şi deficienţe de vedere. O mâţă oarbă e condamnată din start: va muri de foame şi de sete, o moarte crudă, perversă şi crudă, va avea o agonie dureroasă şi se va chinui zile în şir. E de datoria mea să-i curm suferinţa!”

Şi se luă, după ce-şi făcu curaj şi se rugă la Dumnezău şi la Corneliu Zelea Codreanu, şi apucă pisicul de ceafă şi se duse cu el în curte. Iartă-mă, pisoi nevolnic, îi spuse; dar nu te pot lăsa să suferi aiurea. Uite, eu îţi voi scurta suferinţa! Deşi mă doare, efectiv, fizic.

Şi luă toporul, îl puse pe butucul din curte pe care taicu-su tăia găinile, şi harşt! îi făcu felul bietului mâţ, şi-l îngropă la ei în grădină şi vărsă o lacrimă de adolescent pe adidaşii lui Plima. “Dumnezeu să te ierte, pisoiaş! Sper ca în celelalte 8 vieţi ale tale să vii mai văzător”, se rugă el.

După vreo două zile, familia Greuceanului merse în vizită la bunici, a căror curvă de mâţă fătase şi ea vreo câţiva pisoi. Dar la ea rămăseseră vreo 4 cu ochii lipiţi!

- Băi tată! îi spuse Greuceanu lui Virviricu, tac-su. Ce ne facem cu mâţa asta?
- Păi ce să ne facem, îl întrebă Virviricu.
- Păi ui ce pui orbi face!
- Nu-s orbi, zise Virviricu, au numai ochii lipiţi. Aşa-s puii de mâţă. Dar îşi revin într-o săptămână-două.
- Cum adică îşi revin! zise Greuceanu.
- Păi îşi revin, îşi dezlipesc ochii şi devin mâţe normale.
- Toţi?
- Da, toţi.
- Nu rămâne nici unu orb?
- Nici măcar unu, zise Virviricu.

Greuceanu înghiţi în sec. Să ştiţi că e destul de traumatizant, când ai 17 ani, să killăreşti o mâţă degeaba!

- A, apropos, mai zise Virviricu. Ai văzut că şi mâţa noastră avea un puiuţ cu ochii lipiţi, nu?
- Da… am văzut, înghiţi Greuceanu în sec.
- Nu l-ai mai văzut? Că de câteva zile parcă o dispărut din cuibul pisicesc.
- Nu, nu l-am mai văzut, oftă Greuceanu.

Într-adevăr, de câteva zile chiar nu-l mai văzuse.

Pentru domnişoarele cu miopie, am făcut şi nişte close-up-uri. Să se educe, dom’le!

Iar acum să scriem postarea de azi.

Unchiul colegului Adi, care este orădean, este orădean.

Şi foarte PRM-ist, de la începuturile începuturilor. Deci membru în PRM cu carnet, cu şedinţe de partid, cu lipit afişe erectorale. Şi în toată afacerea asta naţionalistă şi-a târât şi întreaga sa familie, care au votat, ani de-a rândul, cu Vadim. Negreşit cu Vadim. Vadim forever, reîncărcat. Peste lege, peste milă.

Şi amu, săptămâna trecută, unchiul peremist îl sună pe colegul Adi:

- Niepoateee… sunt unchiul peremist!
- Săru’mâna, unchiu, sănătoşi sunteţi?
- Dară, zice unchiu. Dară. Mă niepoate…
- Zi, unchiu!
- Mă niepoate, tu ştii unde e consulatul maghiar din Cluuuj?
- Da di ce, întreabă Adi. Vreai să-i pui o bombă?
- Nu, măi niepoate, Doamne feri. Altă treabă am amu… auzi, tu ştii că văru-tău – fiu-meu – e în Irlanda, nu?
- Da, ce mai face? Sănătos?
- Dară, zice unchiu. Dară. Da’ nu are loc de muncă, că Irlanda ştii că ne-o pus restricţie pe piaţa muncii la români.
- Aşa, zice colegul Adi.
- No… şi vreau să vin la consulat, să îi depunem actele pentru cetăţenia maghiară, că am auzit că amu or început să se dea cetăţenii maghiare la Cluj.
- ??? făcu colegul Adi.
- …că ştii doară că pe străbunicu-său îl chema Tibor, şi nu era foarte român! completă unchiul peremist.

Dacă cineva i-ar fi făcut o poză mandibulei colegului Adi, care mai avea puţin şi se desprindea din balamale şi se rostogolea pe covor – de uimire – ar fi luat premiul Nobel Pullitzer.

- Deci numa’ puţin, să văd dac-am înţeles bine, răsuflă colegul Adi într-un târziu, încă vânăt de la şoc. Deci dumneatale… vreai pentru fiu’ dumneatale… cetăţenia maghiară?

Asta întrebă colegul Adi, când îi reveni saliva-n gură.

- Da, zise unchiu. Da.

Tăcere. Adi nu-şi credea urechilor!

- Ar fi o binecuvântare, mai zise unchiul peremist.

Într-o noapte, când tocmai se pregătea să se strecoare în aşternuturi, lângă trupul cald al muierii sale (aici imaginaţi-vă un emoticon care salivează; căci Groparului îi plac trupurile calde ale muierilor; deci îi plac chiar foarte tare), îmbrăcat în pijamaua lui cu hipopotami cu fustiţe, cineva bubuie de nebun la uşă! Vecine, repede, ajută-mă! Moare nevastă-mea! Trebuie să nască, şi până ajunge ambulanţa mintenaş scoate copilul capul să verifice cum e-afară! Du-mă repede la spital, că mi-i maşina la reparat!

Românii sunt cunoscuţi, la nivel mondial, că ajută femeile şi găurile lor; aşa că românul, după ce a sărit în papuci, a scos maşina, a încărcat cei doi pasageri (de fapt, trei), şi fuga-fuguţa la spital! Deci şumaherisme, trecut pe roşu, neacordat de prioritate – Elveţia, la ora aceea, cam dormea, că a doua zi trebuiau să-şi numere banii, şi asta necesită energie. Şi după paişpe violări de trafic, ajung oamenii la spital, unde nişte doctori adevăraţi, cu cel putin 25% mai adevăraţi, au înlesnit alunecarea bebelului către lumea asta, unde papa se plăteşte, nu e ca la mama-n burtică.

Trece vreo săptămână şi românul nostru şumaher primeşte acasă, în poştă, o ditamai amendă. Jbeng! Sute de franci de plătit, paişpe violări de reguli de circulaţie – exact în noaptea cu pricina. Hmmm, îşi zice românul. Ia să mă duc io până la Jacques Hanz Luigi, vecinul. Bă! Uite ce amenzi am primit din cauza lu nevastă-ta! Contribui? Cum să nu, zice Jacques Hanz Luigi. Sigur, uite aici banii de amendă. Toţi, până la ultimul franc elveţian.

Bă, nu se lasă românul bătut, da’ cum Dumnezo ştia Poliţia elveţiană toate infracţiunile pe care le-am comis? Aveţi camere video în toată ţara? Avei chineji mici care monitorizează traficul, şi io nu i-am văzut? Vacile Milka sunt informatori la Poliţie??? Zi, mă! Zi tot!

A, e simplu, zice elveţianul. Nu am putut să nu observ, printre ţipetele muierii care răcnea zbierete, că ai încălcat cel puţin 14 reguli de circulaţie în drum spre spital. Drept urmare, m-am dus la Poliţie şi te-am reclamat.

Ce spui tu acolo… spuse românul, care arăta ca la dentist, cu dinţii pe masă.

Păi da! se bagă elveţianul. Da! Că dacă te-am văzut că ai încălcat regulile de circulaţie, eu te-am raportat la Poliţie; că nu era cinstit să nu te raportez. Păi! Suntem elveţieni, sau nu mai suntem?

D-aia vă zic eu, fetelor: nu vă luaţi amanţi elveţieni, că sigur îs genul care fac sex cu ciorapii în picioare.

Avea aceeaşi statură ca mama.

Io sunt uşor impresionabil, mai ales în perioadele mele în care sunt mai puţin mârlan; şi cred cu tărie în societate, în puterea exemplului, în “omul care mi-a schimbat viaţa într-o dimineaţă ploioasă”, tăt felul. Şi mai cred şi că trebuie să ne ajutăm unii pe alţii.

Dintr-o ocheadă, îmi dau seama că tanti nu era vreo cerşetoare. Era îmbrăcată curat, se ţinea bine, şi nu era nici tuciurie ca ceilalţi căutători de profesie. Şi, deşi mă grăbeam, zăbovesc o secundă şi mă buzunăresc după portofel. Zic: îi dau 5 lei la femeie, cine ştie ce pensie are, sireaca!

Portofelul meu nu mai conţinea decât bancnote mai măricele, gen 10 şi 50 lei. Ezit un pic, că no, 10 lei îs, totuşi, 10 lei – dar partea luminoasă a personalităţii mele biruie, şi-mi şopteşte: bă, Gropare, cu 50 de bani nu se face primăvară! Dă-i, bă, 10 lei, ce-i aia, 2 euro şi un pic, kkmk. Da, tu, dar am datorii mari… protestez io, ui, ordonanţe de urgenţă cu contribuţii la CAS, penalizări, tăt felu…! N-are a face, zice conştiinţa. Du-te, fiul omului, şi împlineşte-i destinul, schimbă-i viaţa în această dimineaţă ploioasă! Doară şi ea trebuie să mănâncă!

Aşa că am scos 10 lei dintre labiile portofelului şi m-am îndreptat către ea cu banii în mănuţă. Ţine, tanti, zic, să fii sănătoasă! Numa’ bine, ia-ţi şi matale o cafea. S-a întors sătre mine – nu, nu greşisem, era chiar o femeie cum vezi prin parc, cu nepoţeii la plimbare; şi pur şi simplu i s-a înseninat faţa! Mulţumesc, să vă ajute Dumnezeu… să vă dea sănătate, şi bucurii…! Io o şterg repede, modest, îi zic un “numa’ bine, sănătate!”, şi mă arunc în maşină, fuga la muncă.

Avea la urechi cei mai mari cercei de aur văzuţi de mine vreodată.

Ea vroia o partidă picantă de sexuleţ la lumina lumânărilor. Ştiţi voi, lumina stinsă, aşternuturi de mătasă, trupuri încinse prin aşternut, dibuiri prin pat, senzaţii tactile unice, umbre tremurînde proiectate pe părete, clipe de neuitat alături de cel drag.

Cel drag, fiind mai inginer, o zis ca ce puii mei e cu fetishele astea, dă-mi pace, vreau să mă joc Lineage 2.

Ea, neabătută din planurile ei, a cumpărat multe, multe lumânări. Aromate, seturi de trei, de cinci, lumânări kamasutra, lumănări cu sclipici şi cu suport, lumânări de toate felurile, candelabre, lumânări care proiectează figurine pe pereţi, lumânări piramidă, trunchi de con, în formă de inimioară, de brăduţ, de broască ţestoasă.

Dijaba.

Atunci ea s-a hotarat să scrie un user guide, să baje injineru’ la cap, şi l-o atârnat în camera lor, la loc vizibil.

Ei, credeaţi că injinerul a băgat la cap? S-a distrat, a râs, le-a arătat şi colejilor, haha, ce muiere faină am. Şi tot nu a făcut nimic.

Văzând că nu se-nvaţă minte, dom’le, injineru’, fata noastră a trecut la măsuri radicale pentru a se juca cu animalul cu două spinări la lumina lumânărilor.

Radicale de tot!

Cât de radicale, vă veţi întreba voi.

Ei bine, foarte radicale: nu a mai plătit curentul până când le-au tăiat conexiunea ăia de la Electrica.

Abia atunci, forţat de împrejurări, injinerul nu a mai avut încotro şi s-a acuplat cu fata aşa, ca-n visele ei, care – repet – nu erau cu curcani. Sau cu ruşi. Sau cu măgăruşi.

PS: True story.

UPDATE: Bernadette, comentariul 35, este gajica din postare! Deci e pe bune, bă, e pe bune, io ce vă tot zic… cititi-i comentariul, ca merita )

Autorităţile locale au făcut un studiu, din care a reieşit ceea ce se ştia deja: că păstrăvii din pârâul acela, extrem de cumsecade, de altfel, străluceau prin absenţă.

Atâta numai că, acolo, plictisiţii lor de funcţionari s-au pus pe treabă. Şi au făcut un studiu de impact, au organizat o licitaţie (probabil fără blat), au accesat nişte fonduri europene, şi cu tam-tam mare au cumărat vreo 5000 de puieţi de păstrăv, să repopuleze apa, că, vorba aia, poisson sans boisson est poison, ori fără peşte pe masă, doară nu şi-or bea ei vinurile lor albe pe burta goală! Ma foi, c’est inacceptable.

Şi au lăpădat ei toată cisterna de păstrăvi în pârâul respectiv, cu mare tam-tam, invitat oficialităţi, beut nişte brânză, halit nişte vin, gata, presă invitată, aducem pârâul cumsecade înapoi la viaţă, iată ce minunat e omul, cum repară el greşalele atât ale lui, cât şi ale semenilor lui. Camus ar fi fost mândru – mândru! – de noi, vajnicii repopulatori de păstrăvi ai celei de-a treia republici.

Şi când a venit îngheţul, fapt ce i-a luat şi pe ei, ca şi pe autorităţile noastre locale, de alfel, prin surprindere, toţi păstrăvii din râu au cam murit definitiv, căci păstrăvii aceia de crescătorie nu văzuseră în viaţa lor piatră franţuzească sub care să se ascundă, darămite gheaţă la mal, frig şi ger franţuzesc! Olala, quel désastre.

Aşa am aflat io de pe Fishing&Hunting Channel!

Update: si de la cetitorii mei, mai intelijenti decat mine, am aflat ca de fapt e a cincea republică, mulţam, Marghioliţa!

Io, dragii Groparelui, am cam umblat pe unde mi s-o arătat. Am fost în Danemarca, Germania, Spania, Ungaria, Austria, Muntenegru, Serbia, Bosnia, Ucraina, Franta, Slovacia, Slovenia, Italia, Olanda, Belgia, Bulgaria; si am vazut chiar şi Bucureştiul – asta dacă e să vorbim de ţări străine. Şi dacă Dumnezău e bun cu venitul meu, oi mai tăt mere.

Dar mie cel mai mult şi mai mult şi mai mult mi-o plăcut la Suru.

Suru, măi copii, este primul vârf mai serios de creastă a Făgăraşului – de la vest la est. Când eram ficior urcam acolo cel puţin o dată pe vară.

Odată am urcat iarna: lemnele care se furau din codru erau transportate pe poteca turiştilor, de la cabană către vale, în sat. Cărarea şerpuia pe zăpada de un metru care se topise la suprafaţă, apoi îngheţase peste noapte; aşa că ne-am blestemat zilele şi pe Iliescu alunecând la vale către deal – ca economia Ucrainei după 1991.

Altă dată am urcat până pe vârful Suru cu o gaşcă de fete de la acelaşi liceu (eram în tabără de corturi), şi una chiar m-a ţinut de mână pe tot traseul, să nu alunece. Aveam 15 ani, şi atunci am aflat ce-i fericirea. Uite ce frumos este el:

(via – mersi, Mihai!)

Dar cea mai tare fază legată de Suru  mi-a povestit-o un prieten, care urcase cu o gaşcă până pe vârf, făceau creasta. Şi printre ei – inevitabila piţi, cu rucsac de 50 de kile. Lângă piţi – inevitabil – masculul care dorea să guste supă de piţi. Şi care mascul  s-a oferit el să care rucsac de piţi.

Ei: ca să ajungi pe vârf trebuie să cam urci. Vreo 7 ore până la cabană, apoi încă aproape două ore până pe vârf. Dacă mai pui rucsac de 50 kile în spate şi panta pieptişă, iese cu distracţie şi inimă care bate violent în tâmple. Şi masculul care dorea să guste supă de piţi se tot întreba, ce chisda mâne-sa car io! Ce naiba are fata asta în rucsacul ăsta! Că rucsacul meu de-abia dacă are 25 de kile, şi stau tot atâtea zile ca şi piţi.

Dar, ajungânf pe Vârful Suru şi bucurându-se de panoramă (care este într-adevăr spectaculoasă) a aflat ce cărase el atâtea amar de ore în rucsacul de piţi: un pepene de 9 kile jumate.