Adică plin.

- Niepoţi! le zic. Ambalarea, că merem la pescuit!

Cât ai zice “plută Sheffield”, niepoţii s-or ambalat în tricouri şi sandale şi or început apoi să se caftească care să stea în faţă în maşină, lângă unchiu’.

- Schnitzel! le-am strigat în germană, să-i potolesc. Veţi sta pe rând!

La dus, l-am luat în faţă pe niepotul mai mare, ăla de 10 ani. L-am strâns bine în chingi, i-am zis “dacă ne opreşte Poliţia, încearcă să pari mai în vârstă!” şi am purces.

Am pescuit noi ce-am pescuit; apoi, spre oripilarea lor supremă de nemţişori cu obrazul subţire, am tras o baie în balastiera propriu-zisă (apă asta este cu fisch pipi! aşa mi-au zis amândoi); apoi, bine răcorit, am purces înapoi către căşi.

La întoarcere, niepotul ăla mic-mic a ţinut morţiş să stea el în faţă, deşi ştia că nu are voie: era rândul lui!

Pentru că unchiul a promis şi până acasă aveam de mers cu maşina numai 3 km, din care jumătate pe drum de ţară, am acceptat ilegalitatea.

După ce ieşim din drumul de ţară, ne proptim bine în spatele unui tractor plin cu lemne furate care mergea cu 1 km/h.

Pentru că visul meu de o viaţă nu este să merg cu 1 km/h cu maşina în spatele unui tractor Universal pe un drum prăfuit în concediul meu scump şi drag, mă tot chinuiam să-l depăşesc. Mă chinuiam degeaba: din faţă veneau purcoi de alte tractoare care furau cheresteaua patriei mele.

La un moment dat – maşina Poliţiei! Venea din sens opus!

- Niepoateeee! îi strig la ăsta care stătea în faţă. Fă-te mic! Adică klein!

Şi mă apropii cu maşina la 30 de cm de fundul tractorului, să nu se vadă din sens opus cine stă pe locul mortului, că e copil de trei ori minor.

Şi încep să recit Tatăl Nostru în gând, şi purced a face cruci cu limba. Oare cât o fi amenda?

Apoi mă relaxez brusc şi dintr-o dată: poliţaiul care venea din sens opus nu avea treabă cu mine, ci tuna şi fulgera.

La telefon. Fără handsfree. În timp ce conducea.

Pun pariu că pe nevastă-sa tuna şi fulgera el.

Reporterul care abia îşi căra un DSLR imens ca să pozeze fluturi, margarete şi mioare merge să-i tragă de limbă şi să-i hărţuiască pe ciobanii din Mărginimea Sibiului. Din Gura Râului, mai exact. Pe care nici măcar tătarii nu i-or hărţuit.

No.

Ciobanii din Mărginime sunt şmecheri, acri, suspicioşi, zgârciţi la vorbă, introverţi, rezervaţi, arţăgoşi, ursuzi, posaci, morocănoşi, taciturni şi pâclişiţi. Şi nu le convine că domnul de la Bucureşti vine să facă bani pe seama lor. Nu cumva o vinit să râdă de ei?

Reporter: – Şi cum se desfăşoară anul aici la voi, la munte, pentru ciobani?
Cioban: – Apăi cum să se desfăşoare… primăvara, vara, toamna…
Reporter perplex: – ???
Cioban: – …şi iarna!

Naşul ungur e medic la sat, e tinerel şi frumuşel şi îl ţin babele din comună ca asteroidul pe micul prinţ. El s-a resemnat să accepte şpăgi medicale de genul “azi v-am adus o pulpă de mistreţ, domnule doctor, că se împlinec 5 zile şi 4 ore de când aţi vindecat-o pe soţia de unghia aia de la picior care trebuia tăiată! Fiţi pe fază pentru potârnichile aniversare de mâine”. Dacă refuză cadourile astea, se supără cetăţenii şi vin la el cu topoare şi cu coase. Păi ce doctor e ăla care nu primeşte potârnichi?

- Mi se pişcă, ştii că ţin post şi pateul de soia e la putere! Poa’ să aibe şi tocăniţă de trufe de Madagascar cu sos de ginseng şi pălincă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, tot degeaba e, zic eu.
- Mergem împreună la pescuit, dacă vrei, aruncă nievasta atuul pe masă, din prima.
- Weekendul ăsta merem la Bistriţa, atunci, încuviinţez eu.

Şi tot merem. Ne întâlnim cu naşii, ne ţucăm. Ioaaai, ce mare s-o făcut Gropărelul, dă-mi-l şi mie să-mi facă pârţ şi să-mi râgâie în braţe! Uite la el, mi-o râgâit, hihihi!

- Naşule, ai undiţă? întreb de cum pun piciorul pe meleagul bistriţean.
- Nu! Că habar nu am să pescuiesc. Nem tudom, mai zice naşul.
- Hmmm! zic eu. Las’ că am adus eu tot ce trebuie.

Se face a doua zi. Halesc o felie de pită cu pateu de post, cu o ridiche şi o felie de castravete, şi mă apuc să îi grăbesc să ajungem la pescuit.

Şi noroc că i-am grăbit.

Că numai aşa am putut ajunge la pescuit pe la 3 după-masa, şi nu la 9 seara. Pe lacul Brăteni.

Vine paznicu: 50 lei taxă! Nu contează dacă staţi numai o oră sau două, nu contează că daţi la plută, nu la fund, nu contează că sunteţi vai mama voastră pescari şi că aveţi numai 2 beţe! 50 lei şi gata!

Plătim oftând.

- Naşule, zic, ia tu undiţa asta gata făcută, că la astalaltă îi leg io montura mintenaş, şi vin şi dau şi eu lângă tine!

Mintenaş la mine înseamnă cam 40 de minute, atâta-s de ambidextru când leg cârlige de pescuit.

Naşul înfige în scârbă, cum se pricepe şi el, trei viermi în cârlig, aruncă şi scoate carasu’! Instantaneu!!!

Am crezut că fac infarct în Bistriţa de la concentrare. Mă precipit să leg cârligul, îmi şterg mucii cu mâna în care ţin acul, desprind apoi cu dibăcie acul din năsuc şi arunc şi eu pluta în baltă.

Stăm.

După 10 minute, naşu’ zice “Istenem, mi-e foame! Mă duc să fac grătarul”, moment în care se înfige lângă mine nievastă-mea, care tocmai îl adormise pe ăla mic.

- Şi io vreau să învăţ să pescuiesc! zice ea.
- Bun! zic. Fii antenă.

Îi bag trei viermuşori scârboşi proaspeţi în cârlig, să miroasă ca Rexona cu feromoni pentru neamul piscicol.

- Fii atentă cum arunci, încep eu ora de meditaţii de pescuit. Deci iei mulineta, mai eliberezi din fir. Musai verifici relaxorul să nu fie prea liber, să nu agăţi ditamai caşalotul şi să pierzi dupa aia fir din mulinetă. Nu mai tot vorbi! Verifici montura. Aşa. Aruncă acum. Stai relaxată! Nu mai tot vorbi! Ochii la plută! Nu mai tot vorbi! La pescuit n-ai voie să faci zgomot, că duşmanul şi peştele veghează! Nu mai tot vorbi!

În timp ce tot vorbesc eu cu ea, ea scoate o roşioară.

- Ce ziceai? întreabă.
- Nimic, zic. Nimic.

Îi pun roşioara lângă carasul naşului.

- Continuă aşa, zic. Io mă duc mai încolo.

Plec. Caut un loc care să îmi aducă marea captură. Stau ca prostu’ cu pluta în apă vreo 2 ore.

În timpul ăsta, cei trei termină de gătit grătarele. Şi halesc carne delicioasă, că mirosea de leşinam.

După două ore de momit, implorat şi rugat la nişte zei greci ai apelor şi la Allahi, iau şi eu o amărâtă de roşioară. Deci ridicol de mică. Gropărelul are puţa mai groasă decât roşioara aia subnutrită.

Mă întorc cu ea triumfal la locul de grătar.

Nu ajung bine, că începe vijelia: ploaie, vânt.

- Naşule! zic. Ştii să faci zamă din aia ungurească de peşte?
- Nu ştiu, zice el.
- Atunci propun să eliberăm peştii înapoi în lac. Ce zici?
- E OK, zice el. Lasă-i să trăiască.

Îi eliberez. Peştii îi mulţumesc zeului lor caras şi roşioară.

- Aţi apucat să-mi faceţi şi ciupercile mele pe grătar? Să halesc şi eu ceva? Că uite, e 6 şi azi am mâncat numai o felie de pită cu pateu de soia! Că mi-i acru în gură ce foame mi-i!
- Nu, zice naşu. Nu am apucat, că o venit ploaia. Hai că merem acasă amu. Îs numa 2 ore până în Bistriţa. Hai că nu mori tu pân-acasă.

Bă, dacă dai la somn, momeşte cu ficaţi putreziţi! Aşa mi s-a zis.

Aşa că am plecat din Cluj cu o caserolă zdravănă de ficaţi în sarsanale. Ficaţi care au început să fermenteze două zile mai târziu, că era cald de-ţi lichefiai minţile.

După ce am schimbat locaţia confluenţei Dunărea Veche-braţul Sulina, la descărcare, am dus masa amorfă de ficăţei care bolborosea de la putreziciune undeva la vreo 20 m de corturi. Nici măcar eu, artizanul întregului proces de vânătoare de somni, nu puteam sta cu infecţia la mustaţă; mai ales că ăştia mi-or promis că mă aruncă în Dunăre cu bolovan la gât dacă le mai miroase, că şi aşa pe barca lu’ nenea Aurel or trebuit să adulmece miasmele putorilor ficaţilor, că momeala era cu noi.

No.

Şi după ce or bătut cale lungă de la Cluj până la Sulina, ficăţeii mei de pui au ajuns în burtica unui câine deltaic hămesit. Da, aşa putrezi cum erau ei. Deci respect. Ne-am pus momelile şi viermii de cadavru bine, să nu ne trezim că nu mai avem la ce da, că ne mânca câinele ăla şi făina de grâu!

Uite ce se vedea din zona unde eram cantonaţi:

Pe lac era plin de şerpi, dar din păcate nu am reuşit să filmez nici unul. Am filmat în schimb broasca asta  nehalită, ia uitaţi-vă şi voi:


M-aţi tot bătut la cap cu capturile. Aşa-i, Fulgerică? Uite-le:

Bine-nţăles, peştii ăştia i-am prins anul trecut, pe Roşuleţ.

Anul ăsta? Mi-i şi ruşine să vă arăt.

Click pe poză, că aşa pare mai mare!

Uite ce de bagaje aveam pe drum cu noi:


Pe catamaran, înspre Sulina, nu am stat cu gura uscată. Noi nu facem de-astea.

Câteva ore mai târziiiiiu,….!

Am ajuns în Sulina şi s-o stricat barca ce trebuia să ne ducă val-vârtej pe Dunărea Veche. Dar am arvunit alt barcaz, am ajuns cu bine, am pus cortul, ne-am cinstit cu coniace.

După ce am scăpat cu viaţă de la locomotiva de Copşa, de o rupt-o ardeleanu’ la fugă mai sprinţar ca o ieduţă, şi după asaltul ţânţăroaicelor fomiste, în prima noapte, dimineaţa ne-am trezit cu puzderie de plauri pe Dunăre. Toate buruienile de pe Dunăre or făcut ca Titanicu’ în monturile noastre, or pierdut băjeţii vreo 6 monturi într-o oră.

În orice expediţie vine un moment de disperare. Aşa că am sunat la pansion să vie să ne ieie. Să ne ducă de acolo!

Şi ne-or dus la un lac la vreo 2 km de Sulaina.

Am halit. Mult am halit! Am halit, de exemplu, zamă de fasole “Dinu Patriciu”, că ni se vărsase petrolul lampant peste ardei, şi avea gust de Irak (ne-am rugat fierbinte la Dumnezău să nu vină americanii să ne instaureze democraţia la noi pe baltă); grătare, gulaşuri, mazăre, orezuri, tăt felu’. Şi peşte. Yummyy…!

Peştele se pregăteşte pentru concursul de Miss Fish Prăjit.

Concurentele se halesc, apoi, cu mujdei şi carcalete. Pita şi orezul sunt opţionale.

Va urma, ce puii mei. Şi da, voi posta şi poze cu peştii prinşi!

Deci amu ştiu că toţi vă veţi oripila: sex în afara căsătoriei? E imoral, nu fă asta, nu e frumos, gândeşte-te că nici ţie nu ţi-ar conveni să ţi se tragă ţapa etc.

Da’ io nici n-am ajuns bine în Deltă, că deja s-o dat una la mine.

Subţirică, faină.

- Servus, i-am zis.
- Bună, mi-a răspuns.
- Fain afară, nu?
- Frumos, zise ea.

Io nu pot vorbi decât argheleneşte.

- Te vreau, mi-a zis ea, direct.
- Mă vrei? Hmmm. Sunt foarte însurat, i-am zis.
- Acest lucru nu are nici un fel de relevanţă pentru mine, mi-a zis.
- Nasol, i-am zis. Ştii că voi încerca să rezist.
- Ştiu. Dar şi tu ştii că dacă te vreau, te voi avea!

Am luat o pauză, încercând să mă gândesc la ceva să-i dau peste nas, să-i tai avântul.

- Miroşi bine, mi-a zis în timp ce mă gândeam.

Veneam de pe un drum de vreo 20 de ore, în călduri bărăgăneşti-deltaice. Feromonii mei au mai făcut o victimă, îmi zic eu.

- Să ştii că încep să mă dau la tine! mi-a mai zis.
- Mai bine lasă-mă, mă trag eu pi cur.
- Nu, nu pot. Deci chiar nu pot. Ţin însă să te anunţ ceva.
- Zâi, zâc io, după o oarecare ezitare.
- O să vină şi prietena mea cea mai bună cu noi, şi poate chiar încă una. Vom fi împreună, mai mulţi.
- Mai bine ar sta pe curu lor, zâc io.
- Nu, nu se poate. Nu se poate! Începem.

Şi aşa s-au pişat pe Autanul meu frumos mirositor vreo 800.000.000.000 de ţânţăroaice care ne-au supt şi ne-au halit de vii.

No: faza e că eu un an de zile am suspinat ORGANIC după Delta mea. Să plec o săptămână întreagă la pescuit şi făcut nimic altceva. Relaxarea maximă. Non-pescarii nu au cum înţelege cum e să visezi, de exemplu, în ianuarie, 8 dimineţi una după alta că tu te afli la pescuit în Deltă, pe canale. Deci momentul ăsta fusese premeditat şi visat 365 de zile!

Şi mă sui, după un an cu sacrificii maxime (nu îmi ajung 9 pajini A4 să le scriu pe toate) pe peron, la Cluj, cu vinişoarele ochilor sângerânde de la holbat după trenul care urma să mă ducă la Copşa Mică, unde urma să mă reunesc cu restul găştii: avocaţii Suciu din Mediaş şi regii pavajelor. Nu mai aveam unghii de ros la mână; îmi tremura buza inferioară; respiram greoi, eram în pragul unui atac de cord maxim de la excitaţie, mă zgâmâiam în nas cu degetul mare.

Vine trenul, mă sui în el, îmi sun co-pescarii “băăă, l-am prins, vin!”, şi aştept cu răbdare de prădător de mlaştină înfometat să ajung la destinaţie, drum de 3 ore.

Cu 40 minute înainte de a ajunge, ies din compartiment şi patrulez pe culoar, cu rucsacul mega ticsit în spate, echipat complet. Deja îmi rodeam buricele deştelor. Mă trăgeam de gene şi nu mai simţeam durerea.

După o goană nebună prin noapte, întrevăd gara frumosului oraş. Trenul încă nu se oprise, eu deja eram pe scară, cu beţele şi catrafusele în mâini.

Sar pe peron ca o pisică şi mă îndrept către regii pavajelor, care mă aşteptau la 20 m.

No: noi avem o chestie care ne face să ne căcăm pe noi de râs: îi zice ţipătul de karate. Şi îl facem la băşcău. Ceva de genul ăsta.

Şi îi văd, şi las un zbieret karatist de luptă de am acoperit locomotiva care ţipa în gară ca nebuna!

Şi fac un pas către ei, şi încă unul, şi încă unul.

Şi locomotiva fluieră, şi eu mai las un zbieret karatist de luptă, de toată gara s-o oprit să se uite la mine, ce belicos eram.

Şi locomotiva mai fluieră o tură.

Ei. Poate voi nu credeţi în Dumnezău; dar o intervenţie divină (de asta sunt cel mai sigur) m-a făcut să mă uit în stânga.

De unde venea, măre, o ditamai locomotiva. Spre mine.

Domol, cu vreo 30 km la oră.

Era la 2 metri de mine, care eram pe şinele ei.

Maxim 2 metri.

Ştiţi cum rămâne căprioara, ca proasta, înţepenită în faţa farurilor maşinii? Aşa am rămas şi eu în faţa farurilor ei, statuie de sare.

Preţ de o secundă lungă-lungă.

După care, cu o vioiciune de care nu m-aş fi crezut niciodată în stare, am zbughit-o la fugă ca din praştie. Cu rucsacul în spate, cu undiţele şi scaunul de pescuit în mână.

Aruncam cu picioarele pietrele de pe linie la o înălţime mai mare decât locomotiva.

Regii pavajelor, rămaşi perplecşi, mi-au zis că aş fi întrecut orice ghepard, aşa de tare am fugit.

La 2 metri, ea, locomotiva. Poate mai puţin.

Fac cei mai lungi şi mai rapizi 4-5 paşi ai vieţii mele, sar în lături, locomotiva trece de mine fluierând, pleacă în noapte, în treaba ei.

Mă îndrept ţanţoş către regii pavajelor. Greuceanu, naşu-meu, nu mă mai aşteaptă, pleacă să se pişe. Hinu-meu nici nu m-o recunoscut când i-am întins mâna.

Scot o ţigare, îi dau foc. Râd ca prostu: ce pula mea aveţi?

Pe la jumătatea ţigării începe să mă ia un tremurici, îmi aplaudă genunchii. Simt sudori reci.

Greuceanu revine de la pişu, livid; se pune lângă hinu-meu, şi el, albastru.

Urmează o pauză lungă. După care îmi zic, amândoi:

- De azi te botezăm Mădălin Manole.

Cantitatea enormă de băuturi şi tutun era bine ascunsă în burţile, plămânii, ficaţii şi creierii a cinci pescari amatori, care nu au putut fi puşi sub acuzare.

Cu alte cuvinte: Groparu iz back. Dupa 20 de ore de drum, dar teafar, in ciuda adversităţilor, care, slava cerului, au tot fost.

PS: Nevastă-mea numa’ aşa m-o putut trezi azi-dimineaţă, urlându-mi în ureche: GROPAREEEE, VEZI CĂ ÎŢI TRAGE LA BĂŢUL ALBASTRU, ĂLA DE SOMN!!!!

Io faţă de festivalele rurale din Sibiu păstrez o distanţă de siguranţă, că m-am fript. Dar am zis că merită să văd primirea festivă a oficialităţilor, mai ales că anul trecut la festival s-a nimerit Băsescu, hăhăhă, aşa a făcut el; dar anul ăsta, nemaifiind an erectoral, n-a mai venit, că s-a dus la inundaţi, să-i ameninţe că le scade cu 15%.

În schimb a venit prefectul Sibiului. Tocmai la timp ca să îmi întrerupă micul dejun. Mamă, nu poţi mânca mămăligă cu telemea de capră şi smântână şi păpăradă cu cârnaţ când e prefectul la 50 m de noi! s-a indignat mama. Şi le-am lăsat de izbelişte şi am ieşit în stradă să fac poze, suficient de mult timp încât să-mi ajungă bunătate de mic dejun la temperatura salatei de varză. Şit, mi-am zis.

Prefectul a venit cu un gip cu numere de MAI, că nu i se suportă în Logan, că ăla e pentru ţărani. Şi a ajuns cu 20 minute înaintea alaiului de primire, şi o vreme o frecat ţiparu; şi, aşteptându-i, a băgat supt nas dintr-o ploscă cu conţinut misterios, şi organizatorii nu or vrut să-i dea şi Groparelui să-şi degreseze micul dejun, deşi i-am rugat frumos.

Io cred că prefectul ar mai fi băgat, dar cred că îi era cam jenă de noi, că ne-am strâns acolo ca la inundaţii, şi ne uitam la el ca la Dumnezeu (cum ne uitam la el? ca la Dumnezeu!); şi când am văzut că nu mai poate bea, m-am hotărât să nu mă fac niciodată prefect.

În timpul ăsta, Ghiţă ne privea!

Într-un final, organizatorii or ajuns, cu alai; cu primarele din Gura Râului călare pe un cal mega fain (deşi mie mi s-ar fi părut mai haios să fie invers!). Prefectul a vrut la un moment dat să-l muşte de nas pe unul din participanţi, sau batâr de-o ureche, dar nu prea i-o ieşit.

Un cal avea o şa, şi varice de cal sub ea!

Vazând că nu s-a reuşit de prima dată, s-a mai încercat încă o dată mozolirea vreunui element facial.

La final, s-a făcut o poză de grup. Opservaţi că lentila Groparelui cam fixa plosca tradiţională, că ea exercita aşa, un magnetism mai aparte!

Totul s-a încheiat tradiţional: unui şofer oprit în coloană i-a pornit tradiţionala alarma la maşină, şoferul nu reuşea să oprească alarma, aşa că înjura tradiţional, o fătucă vorbea la mobilul tradiţional…

…sibienii i-au cântat prefectului tradiţionalul Captain Jack…

…iar tradiţionalul Ghiţă – bine-nţeles – ne privea.

PS: o gajică în port tradiţional românesc e a mai faină şi mai sexy femeie de pe lumea asta, chiar dacă arată ca Iosif Boda; şi v-aş mai spune eu una-alta, da’ mă strânje verigheta.

PS2: Alte detalii mai filmate decât ale mele (io am rămas la grătare tradiţionale la noi în ogradă) se pot vedea aici.

Tenerifele, zice-se, e cel mai sexy petic de pământ din arhipelagul Canaliilor, o gaşcă de insule din Atlantic. Are vulcanul ei personal, care e mai cumsecade şi mai somnoros ca ăla islandez: o beut mult pe la 1400, şi de atunci zace mahmur, fără să mai tragă beşinuţe.

Insula aia are şi palmieri, enervant de mulţi. Media de vârstă a turiştilor este de vreo 400 de ani.

Vizitatorii sunt 50% nemţi, 50% engleji, 10% spanioli, 10% franceji – restul sunt nordici. Băştinaşii sunt indieni şi pakistanezi care încearcă să te fraierească să cumperi camere video eftine Pentaxan şi Sharpixel. Pe mine nu m-o fraierit nici unul, apsolut nici unul.

Eventual maxim unul. Ui ce pupaturi am filmat cu ea:

Din fericire, românii sunt cvasiinexistenţi pe insulă. Mai puţin tanti Silvia de la bucătărie, chelnerii de la Anchor Pub şi cei patru reşiţeni cumsecade cu care ne-am împrietenit acolo (vă pup, Micky şi Liviu!) Am mai auzit accent dă Bucureşti când eram la Loro Parque, dar am grăbit pasul cu curaj arghelenesc, după care ne-am plâns de românii ăştia, dragă!

Când am plecat de la Cluj am băgat o jumate de pălincă ghe la socru în valiză. Preventiv. Ci fa, mă! Îmbeţi insula? mi-o zis muierea. Io am tăcut, că ştiam io mai bine. Dar acolo am uitat de ea, de la căldură; şi la plecare am lăsat-o la tanti Silvia (de la bucătărie). Fu bună pălinca? am întrebat-o pe tanti Silvia (de la bucătărie). Nu ştiu! zice ea. Că io nu beau aşa ceva. Da’ bărbatu-meu o băgat supt nas trei degetare azi-noapte; şi nu a mai zis nimic până dimineaţă, şi el, de regulă, merge de trei ori la baie pe noapte. Aşa o zis tanti Silvia, de la bucătărie.

Sunt multe de zis: am văzut Loro Parque, cu o puzderie de animale, de papagali şi de peşti, cu show cu orca, lei de mare şi delfini; am văzut Siam Park, m-am dat pe o trambulină de 28 metri lungime care se termina într-un acvariu cu rechini; ne-am dat cu catamaranul pe mare, am văzut tot felul de dobitoace marine, ba pe lângă unele am şi snorkelizat. Când nu am mai avut nimic de făcut, am închiriat o maşinucă (adică un Citroen C3, un fel de gay-vehicle) şi ne-am suit pe Teide, vulcanul lor nebeşinos. Apăi am coborât pe la Los Gigantes. Ioi, o ajuns Groparu până la Los Gigantes! veţi spune voi. Da, vă voi răspunde eu. Am ajuns.

Aşa mi-a fost destinul.

În nordul patriei atâţia omini mărg la beserică, câte muşunoaie de guz pi dealuri!

Am mâncat, din blid cufundos, răstăuţe pârgălite, păstăi aiţi, boace cu păsat (da’ şi adevărate!), un talger cu poprici, fructe cu solzi. Dar cel mai mult şi mai mult mi-o plăcut jniţălu’ de tiurcă.

Am clopotit cu tot felul de băştinaşi indigeni, ne-au invitat la cules de ciresă. Ne-am jucat cu loapta.

M-am împrietenit cu Vlad, profesor de istorie.

- Ha, zice Vlad către Groparu. Te cheamă Radu!
- Da, zic io, aşa-i că ha?
- Da! Că şi Vlad Ţepeş o avut un frate, tot Radu îl chema, zice el, vorbind pre limba lui, limba istorie.
- Da, zic io, şi i-o cam tras-o Radu, fratele, lu’ Vlad, zic eu, mai superior.
- Da, zice el, uitându-se la mine; da’ pe fratele lu’ Vlad îl chema Radu cel Frumos, ori uitându-mă la tine îmi dau seama că nu există nici o şansă să capeţi şi tu asemenea poreclă.

Un Săndel parcat regulamentar:

Pa, Crin! Pa-pa, te pup.

Aşa arată un zid istoric din Roma. Aşa arată şi cetatea de la Aiud, jud. Alba. Deci suntem fraţi.

Roma-nii au măcar grafitti mortale.

Italienii au cojones.

In Roma e plin de români care şi-au făcut acolo Ţinutul lor Secuiesc..

Când se renovează ceva în San Pietro, se ridică bannere şi se face reclamă – mişeleşte, zic eu.

Da, au şi ei gropi. Păi dacă i-o luat groapele prin surprindere!

Budă!

Ai noştri – ca brazii.

Scooter de pitzy.

I’m a speak Ingrish.

Transportul în comun suckz uneori.

Uite ce nume frumos am!

Şi, cireaşa de pe tort: mere şi aşa, variantă italiană. Da, cu capsa pusă, da.

Aşa că – ne cazăm, vedem Colosseumul seara, tulai mare mai e, facem poze, aici e Columna lui Traian, un film întreg despre război fără reclame, pun pariu c-o luat şi Oscarul; ni ce de ruine, parcă eşti în Zlatna aici! Ce naşpa că o venit criza şi italienii nu or mai avut bani să astupe gropile astea cu ruine, coloane şi ziduri vechi din centrul Romei, asta e.

Şi ni se face foame: marş amândoi la restaurant, să bag nişte nutreţ, că leşin.

Vine chelneriţa, şi eu activez lobul parietal pe limba italiană:

- Bunoa sera, zic eu. Voglio mangiare, ma’ senza carne, senza lecce, senza ovi, senza formaggio, solamente veggi! Ai capito?

Trebuie să ştiţi că italiana mea e un fel de nici un fel, un soi de Na’avi de Cluj cu vocale lungi, că aşa am văzut io în filmele americane că vorbeşte Joe Pesci în rolurile de mafiot italian. Şi ştiu că habar nu am să scriu în italiană, deci nu vă mai daţi rotunzi că Groparu iară semnalizează că habar n-are!

Chelneriţa se uită la mine într-un mod isteţ, şi-mi zice pe şleau, în limba mamei mele:

- Adică de post?

2. Una din cele trei petreceri anti-Valentine’s Day de la Cluj de care ştiu eu (anu’ asta bag samă că trebe să-i rupi gura la muiere şi/sau să te cam desparţi de el – daca esti muiere si ai gura rupta -,  după cum se prezintă lucrurile!) va fi hostată vineri seara în Le General, unde va cânta Mişu cu brigada lui artistică. Ni ce anunţ şi-or tras! Atâta numa’ că-l cam fură clienţii pe poster din birt fincă le place şi fincă vor să îi rupă gura la muiere şi/sau să se cam despartă de el (daca esti muiere cu gura rupta). Clic-clac pentru zum!

UPDATE URGENT! SAMBATA E CHEFUL! CA AM RECITIT! AM RECITIT ANUNTUL!!! DA!!! ma gandeam la ale mele.

Noi merem în fiecare an la fosta noastră tovarăşă învăţătoare, să o colindăm la o oră decentă – gen 12 la amiaz, în ziua de Ajun.

Fosta noastră învăţătoare ne este foarte dragă, fincă ea ne-a făcut oameni, avocaţi, ingineri, bloggeri. Şi de fiecare dată ne întreabă ce mai facem, ce am făcut în ultimul an, cum sunt părinţii, şi de ce eu nu mă însor. Şi de fiecare dată când ne întreabă ce am făcut în ultimul an io răspund, sec: “Datorii!”

Şi apoi am colindat cu ăilanţii, şi am făcut tot felu’. Şi ne-am distrat, şi o venit până şi Nebulănoasa, că ea e sibiancă la rădăcină, tulpină, stamină şi – să mă iertaţi – gineceu. Şi am mers iară la Călin acasă, unde am păpat sarmale, şi iară taică-su, care e poet, ne-a tot recitat. Şi în ziua de Crăciun am mers la Bâlea, unde ploua, frate! Deci din pics hotel de gheaţă, că nu mergea telecabina. Şi am trecut şi prin Cisnădie, lângă Sibiu, în drum spre căşi, să mai vedem un oraş medieval transilvan crăciunesc.

Şi după asta – am plecat la colindat hăpt în ailantă parte a Ardealului, la Satu Mare. Satu Mare, unde uite ce frumoase case sunt!

La Satu mare se păstrează tradiţiile. Alea folclorice. Mai puţin pavajele din centru, care nu sunt din cale-afară de folclorice.

Observaţi, vă rog, sumnele, găcile, zadiile, bondele: şi mai ales chişchinelele, le vedeţi pe ele, chişchinelele?

La Satu Mare au pălincă aprigă. Şi la Satu Mare, când colinzi, trebe să şi mănânci, că omul îţi pune în faţă, şi se supără dacă refuzi! Aşa că dragul meu de Gropar a băgat vreo 6 x 1 porţie de jumări, cârnaţi, caltaboşi, tobe, şorlici, carne etc în tot atâtea ore; cu 2-3 ştampăle de pălincă per cap de casă colindată. Şi afară era frig, aşa cum trebe să fie de colindat! Da? Şi mi-am uns inima cu asemenea bucate. Şi şi acum înghit în sec, că le-am mâncat cu murături bune şi cu ceapă d-aia dulce, cu sare.

Şi am plecat într-un final din Sătmar, către Sibiu, că venea revelionul pe noi! Dar nu ne-am răbdat să nu mai înfulecăm nişte plăcinte creţe cât roata de ARO, pe drum, în Pasul Mesteacănului, “La Vio”, bine-nţăles – recomandare (c) hădenească:

Nu mai serveau cu sturion tradiţional transilvan, ceafă de viezure si carne de lezbiancă, si alea cu icre de peşte arlechin tocmai ce se terminaseră; aşa că am băgat cu mărar şi brânză.

Într-un local cu adevărat – deci – local:

Atât!