Din toată garderoba asta (aleasă de ea) pe care abia am reuşit să o îndes în geamantane, singurul articol vestimentar de care m-am îndrăgostit ca o adolescentă tocălană de Justin Bieber era o pereche de pantaloni flauşaţi de munte, cu buzunare laterale pentru amnar, cârlige de pescuit, slănină şi folie de supravieţuire. Aduceau puţin cu ce îmbracă Bear Grylls atunci când luptă cu gheţarii din Patagonia şi sconcşii comestibili din bocanci. De fapt, acesta a şi fost argumentul hotărâtor în decizia de cumpărare: eu sunt de gen masculin, ca şi Bear Grylls; eu port pantaloni de supravieţuire, ca şi Bear Grylls; eu sunt, de fapt, un Bear Grylls.

Toată vara care a urmat de-abia am aşteptat să dea primul îngheţ, ca să apuc să port pantalonii mei de supravieţuire. Mă visam cum merg eu pe crestele munţilor, în timp ce o echipă de cameramani (foşti membri ai trupelor speciale, sau măcar cichi cianşi) mă filmează cu camere HD. Şi cum, în momentul în care îmbrac pantalonii, aud în urechi muzică de supravieţuire, şi cum răpun eu capre negre şi urşi carpatini cu privirea sau pescuiesc la bustul gol păstrăvi cu mâna în lacul Bâlea, la minus 2oo0 de grade. A trecut cu greu vara, cu grătarele ei, a venit toamna aceea ameţită a lui 2011 şi – la un moment dat – cerul nu a mai rezistat şi a scăpat nişte fulgi, iar termometrele au îngheţat sub zero.

Ceasul meu pe acest pământ a sosit, femeie, i-am spus mesianic nevestei în timp ce îmbrăcam, febril, pantalonii mei de supravieţuire. Eu plec la vânătoare, să avem carne la cină, i-am mai şoptit, pentru tine şi copilul nostru; că aşa face bărbatul în casă! Mai ales cei cu rate bancare, am completat în surdină.

Apoi am coborât, m-am suit în maşină şi am plecat la serviciu.

Am descoperit curând că peste vară pusesem pe mine nişte kilograme, iar pantalonii erau gata-gata să plesnească pe pulpă, ba chiar mă tăiau violent pe la cusături. Dar acest lucru niciodată nu m-a oprit din a-mi urma destinul; aşa că toată ziua am umblat ca pe ouă de broască ţestoasă ameninţată cu dispariţia, sperînd că pantalonii vor ceda şi mă voi simţi la fel de comod în ei ca-n pijamale. Lucru care s-a şi întâmplat, uşurel, pe parcursul zilei, spre marea fericire a confortului meu.

Când ziua s-a încheiat, mi-am luat rămas bun de la colegi şi am pornit către casă. Am ajuns cu bine acasă, m-am dezbrăcat şi i-am ordonat nevestei, ca orice bărbat:

- Femeie, pune pantalonii vânătorului în dulap!

Soţia a ţipat uşurel.

- Ce s-a întâmplat? Iar avem şoareci?
- Cu pantalonii ăştia ai fost azi la serviciu?
- Normal!
- Tu ai văzut ce ţi s-au descusut?
- Cum adică mi s-au descusut?
- Păi uite!

Şi mi-a arătat.

Pantalonii mei crăpaseră vitejeşte pe la cusătura de la spate. Jumătate de zi umblasem cu o ditamai ruptură în spate, prin care îmi ieşea ceva coadă de cămaşă corporate (se pronunţă CORPORIT, nu CORPOREIT!!!). Şi nici un coleg nu-mi spusese absolut nimic, de ingineri ce sunt ei.

Dar ce mi s-a părut cel mai fascinant a fost că pantalonii crăpaseră decent, fără nici o pârâitură, fără nici un fior sau semnal de alarmă.

Lucru nemţesc, frate.

Când iarna devine nesimţită, familia mea are una pereche blugi strămoşeşti, cu căptuşeală; îi păstrez pentru că poate mi-i cere vreodată NASA să testeze cum se simt cosmonauţii la minus zero grade Fahrenheit 9/11. Blugii ăştia sunt atâta de groşi, că stau pe mine gata-gata să plesnească – cum stă carnea pe unguroaicele grase, bine hrănite şi cu pielea albă; sau pe animalele alea de le zice alfabetul morse. Când îi port, îmi este imposibil să înfig ceva în buzunare; drept urmare, cheia de la maşină nu mi-a intrat în buzunar şi am pierdut-o când ieşeam de la firmă şi mă îndreptam către Opelaş. Cum ningea nebun de alb în ziua aia, nu am mai găsit cheia, deşi am strigat-o şi am fluierat-o pe străzi, noaptea.

Aşa că am umplut stâlpii de afişe “tăntălău, pierdut cheie Opelaş, ofer recompensă, rog seriozitate!” şi m-am întors cătrănit acasă – de parcă îmi pierdusem cheia de la maşină în chiar acea zi.

2. După nici o săptămână, am plecat la o sindrofie cu nişte bloggeri, la Torogoata lui Toiuţ (unde all inclusive-ul cu papa şi alcoale home made, ţin să vă reamintesc, costă numai 80 lei/noapte; da, de persoană, om sau femeie).

La plecare, portofelul meu – ia-l de unde nu-i, zici că-l mâncaseră caprele sau le intrase în funduri.

Am suduit năpraznic, am ameninţat destinul cu represalii, dar destinul era ocupat să facă sex cu soarta mea.

Pe drum, venind de la Scărişoara, m-a sunat cineva că mi-a găsit cheia de la punctul 1.

După o săptămână, după ce apucasem să anulez nişte carduri, portofelul rătăcit la pansiune a fost redescoperit într-o stacană de lemn. Cum a ajuns el acolo, dacă am fost bajocorit de destin sau de Gropărel, sau poate chiar de mâna mea beţivă – voi afla când îmi revăd filmul vieţii mele, înainte de moarte, şi fac un update la postarea aceasta, nievastă, te rog adu-mi aminte să nu uit, mersi.

3. După vreo 2 săptămâni, pentru că se relansa nişte bere Silva, am purces către capitala ţării eşti, Bucureşti.

Unde mi-am pierdut goretexul meu drag, antivânt, antiploaie şi nu mai ştiu antice, şi nu a fost găsit nici până în ziua de azi.

Cred că v-aţi dat seama că dacă m-aş fi făcut praştie la relansarea Silva, nu aş fi pierdut nimic.

4. Când umblam cu ceva treburi pe la Orange Shop, săptămâna trecută, am cumpărat nişte acumulatori AA – pe care i-am pierdut la firmă între bucătărie şi biroul meu.

Şi pe care i-am regăsit azi.

5. Va urma, punem pariu?

 Conferinţa 11even, 2011.

PS: “eram foarte obosit si veneam direct de la firmă, unde avusesem o zi infernală, ca de obicei”

Opservaţi cum am stricat bunătate de filmări pentru că am râs ca un măgar, de am crezut că voi fi linşat pe loc; şi cât de complicat a fost să filmăm, timp de o zi întreagă, un filmuleţ de 5 minute 20.

Şi mai observaţi că purtam cu onoare polarul meu portocaliu, şi că purtam şi o freză de om care s-a tuns când e beat. Dar se observă, mă, şi cum strălucesc eu ca un star de la Bollywood, mă, uite-te la mine cum străluceam! Ca becul ziua străluceam, adică cam dijaba.

Dacă vreţi poze cu mine, de la minutul 3:40 încolo.

În primul şi-n primul rând am ajuns în Răşinari – cartierul lui Cioran şi Goga – sâmbătă, cu câteva minute înainte ca onor cuplul de însurăţei să intre în beserică. Afară era zăpadă, iar cortegiul prenupţial înainta iarna pe uliţă. Ca să ţinem pasul cu gaşca, l-am luat pe Gropărel în braţe şi ne-am grăbit să-l auzim pe popa. Ciubotele de Gropărel, năclăite cu zăpadă, îmi veneau la nivelul prohabului; iar zăpada adunată pe ele s-a topit veselă la mine pe şliţ. Aşa că am intrat în sfânta biserică cu o pată ca de pişu pe pantaloni, lucru despre care “Răcnetul Răşinariului” va scrie negreşit.

Apoi am ajuns şi la nuntă, unde am discutat pe îndelete cu un răşinărean care se plângea cât de greu îi este lui cu doi copii la facultate, agricultor fără serviciu, cu casă mare şi două maşini, una pentru fiu-său, cu motor de 1.9, şi una a lui (numai cu vreo 2 anişori mai bătrânică decât maşina familiei Groparu); şi care nu plăteşte impozite, că nu figurează nicăieri cu venit, moment în care mi-a făcut plăcere să constat că bine că plătesc eu taxe la Boc, Crin şi Ponta ca un prost.

Apoi s-a dansat. Bă oameni buni! Sibienii ăştia prevăzuţi cu musteţi dansează ca apucaţii, aşa ceva mai rar. Şi-au rupt condurii cu furie şi au aburit geamurile pe interior. Şi am halit şi am beut un vin roşu care de fapt era vin alb, şi ne-am distrat. Şi cred că cea mai sugestivă descriere a unei nunţi sibiene vine de la sasu’ (salut, Rolică, dacă citeşti – respecte eterne!):

“Vine cuplul – pe la 50 de ani – la nuntă. El cu musteaţă de pădurar; ea pregătită din timp cu trei maieuri şi două cămăşi de schimb.

El înghite nişte rachiuţ de poftă bună, apoi începe jocul: el zbiară nişte chiote de adunat oile la muls, sare în mijlocul nunţii şi începe să tropotească; şi joacă jiane, haţegane şi sârbe, învârtite şi hore, şi mai şi bagă rachiuţ de prună sub mustaţă; până când, la un moment dat, muierea cârâie scurt; la acest semnal, masculul – tranpirat ca un burete de vase – fuge repede-repede la budă şi îşi schimbă maieul şi cămaşa. Revine şi continuă să ţâpurească şi să joace muierile creştinilor de la nuntă, pentru că nievasta din dotare era oricum sfârşită, şi să mai puncteze pauzele cu degetare de pălincuţă; apoi, la al doilea cârâit al muierii, mai dă o tură la budescu, unde schimbă din nou uniforma; apoi revine, ia o verişoară sau cumnată la joc, pe care atâta o învârte de la un moment dat verişoara sau cumnata cade peste nişte vreo 16 mese; în acel moment, nievasta dansatorului cârâie scurt către el din nou, iar el, ruşinat, se pune la masă, de unde nu se mai ridică toată seara, bînd numai rachiu şi nemaivorbind cu nimeni”.

Pam-pam!

Înainte vreme, la 14-15 ani, de fiecare dată când se anunţa vreo cumetrie din asta importantă gen revelion, colindat sau dezvirginare în grup, de fiecare dată îmi apărea negreşit un coş buclucaş, denumit “coşul de evenimente speciale”, al cărui singur scop era să mă ţină departe de gajicile mai în vârstă (ălea erau singurele care beau, deci pradă sigură, că la alea treze nu am avut niciodată noroc). L-am purtat cu mine la aproape toate nunţile la care am mers, la banchete, bozeturi şi la Bar Mitzvah. Răsărea, mă făcea de râs apoi dispărea la fel de misterios pe cât apărea, ca Zorro.

Anii au trecut, iar odată cu vârsta am pierdut, printre multe altele, şi coşul meu de evenimente speciale.

Înainte de revelion, însă, pe când mă ghiftuiam mai abitir din piftii, sarmale şi jumări cu gem de coacăze, am simţit aşa, ca o jenă; am presimţit că nu are ce să iasă bine, dar am continuat să mestec grăsimi animale de parcă eram în plină criză economică. Şi a doua zi dimineaţă s-a întâmplat: un mega buboi se lăfăia la mine pe buza superioară; era ca un buric pe obraz. “Herpesul de Revelion” – aşa l-am botezat instantaneu.

Treburile astea mă seacă pe mine, pentru că ţin la faţa mea care face parte din brandul personal. Aşa că am aplicat pe buză creme, loţiuni şi poţiuni magice de aloe vera, de gălbenele şi de Nivea Braşov, i-am vorbit frumos şi l-am cocoloşit, doar-doar s-a duce pe pustii, după “coşul de evenimente speciale” – actualmente defunct. Toate au fost în van, aşa că seara, în disperare de cauză, m-am pus în genunchi şi m-am rugat la Dumnezeu pentru sănătate, prosperitate şi fericire în familie; şi să dispară războaiele şi foametea din lume, şi herpesul meu de pe buza superioară.

Rugile mi-au fost parţial ascultate: a doua zi dimineaţa nu mai aveam aproape nimic pe buza superioară, era netedă şi lucioasă ca o spinare de lipitoare.

Herpesul, în schimb, se transferase pe buza inferioară, unde era bine mersi.

Aşa că tot revelionul am băut numai vin negru-negru, mi-am scos toate buzele la o culoare şi m-am liniştit, pentru că nu mai deosebeai.

Aşadar: Ajunul Crăciunului, cineva bate tare în uşă de parcă era stare de urgenţă.

Sar repede la intrare, deschid uşa: doi ţigănuşi negri ca omleta arsă; şi rebegiţi de frig.

- Primiţi cu colinda?
- Bă, aţi mâncat azi? mă răstesc la ei.
- Da! răspunde omleta arsă.
- No… colindaţi-mi de să se spargă geamurile!

“Steaua sus răsaaaaareeeeee…” – scot 10 lei, sănătate, sărbători fericite.

Nu trec 10 minute şi apar sosiile primilor doi. Tot doi la număr, la fel de indo-europeni (mai mult indo- decât europeni).

- Primiţi cu colinda?
- Bă! Strigaţi să se audă până-n judeţul Dihor, alfel vax!

“Asearăăă pe înserateeeeee…” – alţi 10 lei, sănătate, sărbători fericite.

Trece o oră laolaltă cu vreo 2 pahare de vin fiert; şi iară bate cineva la uşă.

- Putem să colindăm? zic trei co-etnici de-ai lui Mădălin Voicu.
- Da! Dar să se audă! Că io-s mai fudul de curechi!

“Treeeei păstooooori se întâlnirăăăă…!” – 15 lei tura asta, primiţi. Sănătate, Crăciun frumos!

Ne mai jucăm cu Gropărelu’, mai aranjăm un glob în copacul de Crăciun, mai zapăm la TV – auzim iarăşi bătaie în uşa castelului.

Mă duc, deschid – doi pui de români, frate. Deci albi-albi, caucazieni cu ochi albaştri, daco-români-cumani, cum ar zice Neagu Giuvara.

- Cu voi ce-i?
- Primiţi cu colinda?
- Sigur! Dă-i dă cânte!

“Ooooo ce veeesteeeee miiinuuunaaatttăăăă…”

- De unde sunteţi?
- Din Cluj!
- Da? Şi aţi venit la noi aici în Floreşti să faceţi şi voi un bănuţ de sărbători, nu? Pentru puşculiţă?
- Da! zic ei.

Erau chiar doi prunci curaţi, frumuşei şi voinici.

- Ia uite aici!

Scot 2 lei. Decât doi lei.

- Sărbători fericite!
- Mulţumim frumos, nenea!

Şi pleacă.

Nievasta, care a văzut fiecare gest de-al meu de când m-am născut până acuma, nu se poate răbda:

- Mă… da’… zi-mi şi mie ceva!
- Orice, zic eu. Orice.
- Deci or vinit doi ţigani, le-ai dat 10 lei; or venit alţi doi ţigani, încă 10 lei; apoi trei ţigani, 15 lei! Corect?
- Corect!
- Păi şi atunci la ăştia doi români… de ce le-ai dat numai 2 lei? Adică 1 leu la fiecare? Ce-i cu discriminarea asta pozitivă? Şi cu acţiunile astea afirmative?
- Ce, tu! zic. Românii ăia? Le trebuie bani? Dacă le trebuie bani, să mearga sa muncească!

Aşadar: ajung obosit acasă, ca după un an întreg de muncit la trust. Nu mai visam decât o baie fierbinte asezonată cu o bere rece, o cină cu slană şi cârnaţ şi ceapă urmată de o partidă de simulator de zbor până adânc în noapte. Daaaaaar:

- Gropare, ai venit? Hai că mergem la inaugurare!
- Ce inaugurare, tu nievastă?
- Cum ce inaugurare! S-o făcut mare parc de Crăciun în Floreşti! Şi e cu luminiţe şi colinzi şi vin fiert şi turtă dulce!
- Dar… baia mea… cu simulatorul…
- Nimic! Nu vreau s-aud nimic!

Şi nimic n-a mai auzit: ne-am împachetat şi hai la inaugurare.

La inaugurare, purcoi de lume de zici că era eveniment cu bloggeri: se dădeau luminiţe şi colinzi şi vin fiert şi turtă dulce. Aşa că facem noi nişte poze, halim o turtă, ne uităm la formaţia corală care suna din clopoţei pe scenă.

- Rămâneţi la Moşul? ne întreabă o vecină floreşteancă.
- Ce Moş?
- Păi vine Moş Crăciun! Să aducă cadouri de la primăria din Floreşti, condusă de cel mai incoruptibil primar!

Io am râs amar când am auzit ultimul adjectiv; pentru că aşa s-a construit în Floreşti, de nici loc să parchezi o motoretă nu ai între blocuri! Dar fincă nievasta vroia musai să-l vadă pe Gropărelu’ cum plânge în braţele lui Moş Crăciun, am mai rămas.

Şi termină colindătorii; şi crainicul ia microfonul şi începe:

- Imediat vine Moş Crăciun, dragi copii! Nu plecaţi! Vă aduce cadouri de la primăria din Floreşti, condusă de cel mai incoruptibil primar!

Copiii şi pruncii încep să freamăte ca o holdă de spice în adierea râului Jiu; şi câţiva încep să se uite iscoditor în jur.

- Uite-l că vine! Vine Moşu! zice crainicul.

Copiii deja încep să scâncească şi să se agite ca o reacţie chimică cu triferment.

- Uite-! Uite-l! pică crainicul în isterie. Uite-l pe Moşu, ce bătrân e el! Uite-l ce cearcăne are! Uite-l ce cocoşat umblă el, obosit de la atâta muncă! Şi ce gârbovit se ţine! Şi ce obosit se ţine el, aşa încovoiat!

În momentul acela, pentru că nu se vedea nici un alt Moş în perimetru, toţi copiii din zonă s-au grupat, ca la un semnal, în jurul meu!

De ciudă, în seara aia i-am mâncat toate napolitanele din punga Gropărelului, punga primită de la adevăratul Moş .

De fiecare dată când îi cer să facem chestia, nievasta dă din colţ în colţ; ba că o doare capul, ba că nu are chef şi e obosită.

- Hai, tu, măcar azi! insist eu, languros ca un hipopotam în călduri de pe Animal Planet.
- Nu am chef azi…
- Hai, no, măcar o dată! N-o să te doară!
- Aşa zici de fiecare dată!

Io mă mai repet din când în când, că nu-s fontana di Trevi la argumente.

- Păi şi?
- Şi ce, să se  uite ăsta micu’ la noi când ţi-o fac?
- Da! Ce are?
- Eşti un pervers nemernic.
- Nu-s, tu, nemernic.

Chiar nu-s nemernic.

- Nu, nu şi nu!
- Deci musai să da! Azi e ziua mea! Azi musai să-mi faci treaba.
- Nu!
- Hai că-l duc eu pe ăsta micu’ de aici! Şi apoi nu mai ai nici o scuză!
- Lasă că-l duc eu, cedează muierea.
- Foarte bine, zic. Atunci eu mă dezbrac.

Îl ia pe pitic, îl duce cu tot cu jucării în dormitor şi-l închide acolo.

Eu îmi arvârl de pe mine tricoul meu preferat din liceu şi mă arunc pe canapea! Aplaudînd de nerăbdare!

Şi nievasta o vinit şi mi-o tras cea mai zdravănă porţie de scărpinat de care am avut eu vreodată parte în sfânta mea viaţă.

Update SENZATIONAL de la Ovi Sirb:

“Bate cineva la uşă. Mă duc şi întreb: cine e? După o juma’ de oră se aude: <eu, Sony-Ericsson W900!>”

Deci m-am săturat de telefoane puturoase. Al meu se mişcă la fel de vioi ca ardeleanu’ la vânătoare de melci, şi parcă nu mi-aş petrece următorii ani din viaţă aşteptând să-mi răspundă la comenzi, că creşte fiu-meu şi mi-l face nievasta dentist, aşa cum mă tot ameninţă, nu ginecolog, aşa cum vreau eu, înainte ca eu să-mi dau seama ce se petrece. Plus că deja sunt blogger, doamnă, blogger, deci îmi trebuie unul d-ăla smart, de pe care să navighez pe net, să twitteresc, să facebook-uiesc şi să mai şi trimit câte un mail de pe el. Cu alte cuvinte, cerinţele minime sunt următoarele:

- bateria să dureze o vreme (nu chiar o oră; batâr două zile ar fi OK, să nu mă bântuie încărcătoarele prin viaţa mea);
- să facă poze, să filmeze la calitate OK (ideal HD);
- să poată naviga pe net cumsecade (o să schimb şi abonamentul în acest scop);
- să aibă suport de pdf-uri (eventual docuri), că niciodată nu se ştie;
- wifi;
- hărţi d-alea de navigare, să nu mă pierd când vreau să ajung acasă de la birturi noaptea;
- să nu mă coste un braţ şi-un picior. Adică nu ceva la 800 de euro, că de banii ăia mai bine mă duc în concediu (ceea ce vă doresc şi vouă).

Deci voi ce ziceţi?

PS: O dezbatere similară pornit-au şi Ana-Dana-Bogdana şi Siropel pe Twitter zilele trecute. Update: si pe Sorin îl chinuiesc întrebările!

Cu deosebită mândrie ţin să vă anunţ că am jucat din nou rolul care-mi vine cel mai ca o mănuşă: acela de bărbat bine, îmbrăcat în negru, cu mâinile pe piept. Dar să începem cu începutul!

La ceasul acesta, Clujul e în sărbătoare: avem câtamai festivalul TIFF în derulare. Oraşul s-a umplut de oameni cu priviri savante, obişnuite să se lipească de ecrane pe care rulează filme complicate care îţi pun rotiţele din bostan la treabă. Taximetriştii şi-au pregătit cele mai politicoase cuvinte pentru clienţii veniţi de peste mări şi ţări, primăria a scos maşinile de stropit trotuarele cu protex, băştinaşii hărţuiesc plini de bunăvoinţă orice turist pierdut cu harta în mână, şoferii nu mai claxonează participanţii la trafic în furii vişinii, ce mai – totul ca să ne merităm denumirea de capitala Ardealului! Nu vă faceţi iluzii, lucrurile vor reintra în anormal imediat ce scăpăm de vizitatori.

La invitaţia expresă a numitului Vodafone, sponsor al TIFF-ului, am jucat într-o foarte scurtă-scurtă-scurtă scenetă în care interpretez rolul lui Brando, Marlon Brando, zis şi Naşul Pungaşul. Adică nenea.

(ştiu, şi eu am fost frapat de asemănare!)

Să vă spun cum s-a întîmplat: am memorat – cu greu – replica memorabilă a Naşului. Am mers la ei în cortul din centru, unde am fost întâmpinat de ditamai echipa de filmare, cu cameramani, regizor, producător, luminist, sunetist, inclusiv patru porumbei care fac constant caca pe statuia lui Matia Corvin. M-au aşezat pe un scaun, mi-au pus un frac cu cămeşă pe bustul meu puternic, mi-au pus trandafir roşu în piept; mi-au studiat privirea până s-a făcut italiană; mi-au tras şi două palme peste ceafă şi mi-au dat două bomboane de mentă (!!!) pe care să le ţin la fălcuţă, de o parte şi de alta, ca să capăt mandibula lui Marlon Brando şi să-mi îngroaşă vocea (motiv pentru care am şi băut o cola foarta-foarte rece); mi-am însuşit un accent de italian care merge la Malta; mi-am dat şi cu apă udă şi minerală plată peste freză, că nu am găsit gel; ŞI IATĂ-MĂ CE ROL AM FĂCUT!

Amu: vă rog io mult-mult-mult să daţi un Like la Vodafone Buzz aici, şi apoi să votaţi clipul în care apare Groparu. Pentru că am gesticulat cu mâna pe care se află the ring of power zis şi verighetă. Şi pentru că merit. PENTRU CĂ MERIT! (nu mă faceţi să strig, Naşul nu are voie să strige, că se sperie pisicuţa aia din braţele sale vânjoase şi fuge mieunând). Filmul cu mine este în ziua 5 şi este cel mai din coadă (cel cu eticheta “blogger”, de parcă e fain să fii ce sunt eu).

Votaţi Groparu pentru o lume mai nebună! Da! Da! Plus că, dacă votaţi, puteţi câştiga un – nu, nu aţi ghicit, este vorba de un iPhone 4 de 16 Gb.

Doamne-ajută! Votaţi, nu mă faceţi să tai capul unui cal din Letea şi să vi-l bag în pat peste noapte, că nu v-a plăcea! Io numa’ atâta vă mai zic!

Amu 4 ani de zile, pe 12 martie 2007, treceam de pe yahoo 360 (adică un fel de facebook de yahoo) pe un domeniu .ro proaspăt cumpărat, călare pe cel mai simplu, banal şi nesofisticat template de wordpress. În 12 martie 2007 am venit de la serviciu seara, m-am pus la calculator şi am transferat, timp de două zile, postările de pe Yahoo 360 pe noul site. M-am învăţat cât de cât cu wordpress-ul după ce mi-am ros toate unghiile de la picioare de frică, am învăţat să fac back-up prin ftp, să lucrez cu blogrollul şi să fac ghiduşii cu linkurile.

Apoi mi-am frecat mâinile bucuros de parcă urma să fac prima baie în şampanie alături de fotomodelele de la Casa de Modă Venus din capitală, fără să am, în imensa mea naivitate, nici cea mai vagă idee în ce mă bag: imaginaţia îmi era prea aprinsă de reactorul de narcisism din fund. Aşa că mi-am suflecat mânecile fără să-mi promit nimic, băgându-mă şi în treaba asta, ca şi în restul treburilor din viaţa mea, cu capul înainte, fără să mă gândesc la consecinţe. Apoi am stat călare pe Mishu să-mi tragă noul template, cu frumuseţe de header interactiv, cel mai jmekeros din blogosferă (mersi, bă, eşti bun! mai ai loc în pod de mulţumirile mele?)

Şi aşa m-am apucat de corvoada imensă de a încerca să postez zilnic câte ceva original. Voi ştiţi cât de greu este să faci asta? Pfuay, Doamne, e mega greu, vă zic eu. Cum îmi place mie să zic: transpir sânge pe blogul ăsta. Sau credeţi că “decât” mă pun la tastatură şi cuvintele curg?

Au trecut 4 ani. 4 ani în care am încercat, pe cât posibil, să fiu eu însumi pe blog. Adică să nu sui pe site viralele altora, clipurile altora, pozele altora, orice materiale luate de pe net şi care nu poartă ştampila Groparu pe certificatul de naştere. O singură dată am publicat textul altcuiva (îl primisem e-mail), şi am menţionat acest lucru. A doua zi am descoperit că era textul lui Julius, la sesizarea lui l-am dat jos instantaneu and that was the beginning of a beautiful friendship.

O singură dată am cerut cuiva să mă bage în blogroll, fără succes. Privind în urmă îmi dau seama că a fost în avantajul meu.

Am încercat tot timpul să păstrez o doză de bun simţ în postări. De multe ori mi-a ieşit.

Am încercat să nu judec oamenii. De multe ori nu mi-a ieşit.

Am încercat să îmi respect cititorii, şi observ cu plăcere că cei circa 2000 de oameni care intră zilnic aici stau chiar bine cu cei 7 ani de-acasă. Şi pe blogul ăsta nu se prea înjură, nu ca pe forumuri şi ziare online.

Am încercat să nu scriu de divorţurile lui Iri şi Pepe, de politică, de mondenităţi, maşini, gadgeturi, haine, ştirile ProTV, Paris Hilton, iPhone şi iPad, junk, mizerii, porcării, nesimţiri, guverne, modă, Narcisa sălbatică, google şi gmail sau Nistorescu, am încercat să nu atac pe nimeni direct decât dacă într-adevăr răcneau atomii în mine să iau atitudine, am încercat să promovez lucrurile care-mi plac, cum ar fi chefurile şi pescuitul şi sexul.

Am încercat să nu-mi dau cu părerea despre porcării şi trivialităţi cotidiene despre care nu ne vom mai aminti peste 5 luni. Am încercat să nu fac analiză şi să nu scriu eseuri argumentative (deşi acest lucru s-ar putea să se schimbe pe viitor): internetul este oricum plin de trepăduşi care-şi dădeau cu presupusul pentru că pot (şi de asta internetul este sublim), n-avea rost să mă apuc să despic şi eu firul în patru.

4 ani lungi am încercat să râd şi să vă fac şi pe voi să râdeţi cu mine. Deşi au fost patru ani nebuni în care nu o dată mi-a venit să pun mâna pe Kalashnikov şi să împart dreptatea. Îmi asum fără modestie meritul că aproape niciodată nu s-a văzut cât eram de prins în bătălia cu România şi cu mine însumi. Şi să nu vă gândiţi că viaţa de Gropar e numai lapte şi miere. Hell, no. Habar n-aveţi!

Am încercat să fiu sincer cu voi şi cu mine. Odată am băgat o greşeală de ortografie în titlul unei postări, şi am primit sesizare într-un comentariu. M-am pedepsit lăsând greşeala nemodificată, să-mi amintesc de propriile mele limitări.

Am citit fiecare comentariu la fiecare postare în parte. Răspund rar la comentarii, pentru că de multe ori mi se pare că rup vraja. Dar să nu credeţi că nu mă distrez cu ele şi nu le citesc, pe fiecare în parte.

În 4 ani am strâns 1.366 de postări şi 22.197 de comentarii. Bă, asta-i muncă!

Am încercat să nu mă vând oricui îmi flutură o sută de euro pe la nas. Dacă nu ar fi fost aşa, am fi avut prea multă publicitate şi prea puţină gropărie pe blog.

Am cunoscut o cârcă de oameni valoroşi, şi mulţi dintre ei şi-au făcut un loc în blogrollul meu.

Am încercat să nu dau limbi în cur nimănui: dacă aveam o apreciere sănătoasă pentru vreun om extraordinar, mi-am exprimat-o ca atare.

Am încercat să nu moderez comentariile decât în momentul în care s-a ajuns la limbaj şi atitudini de crâjmă cu manele. Am acumulat frustrări, căci e normal, am legat prietenii, am dezlegat relaţii, am avut parte de trădări, puţe în cur, cuţite în spate, am iubit, am urât, mi-am auzit vorbe – sau numai mi s-a părut, căci odată ce treci de un număr de unici pe zi devii uşor paranoic.

Am încercat să mă educ să nu mai cedez la primul impuls, ci să stau şi să analizez înainte de a scrie. Şi am încercat să nu scriu cu ură niciodată.

Am încercat să răspund tututor lepşelor, provocărilor, trackbacks-urilor, apelurilor etc. Nu am reuşit. Am promis de multe ori că voi răspunde, şi din nou nu am reuşit.

Am încercat să refuz politicos când mi s-a cerut să manipulez anumite situaţii, cauze sau concursuri în care nu credeam: nu pentru asta am pornit cu blogul la deal.

Trăgând linie, două lucruri mi s-au părut cel mai greu de făcut: 1. să încerc să nu mă umflu în pene şi să devin plin de mine şi arogant, ci să-mi păstrez o doză de modestie în vene; 2. să învăţ să primesc complimentele aşa cum se cuvine.

Ar mai fi multe de scris despre mine, care sunt şi subiectul meu preferat, dar pentru că astăzi e o zi cu nevoi speciale, astăzi am chef să vă citesc eu pe voi: există ceva, altceva, ce aţi dori să citiţi pe blogul ăsta?

Primele luni – dezastru. Greţuri, ameţeli, vertije: se uita la mine, îşi dădea seama cine-i tăticul şi o lua şi mai rău la lingurea.

Încercasem de toate: pastile, plimbări, aerisit de camere, hrană uşoară, regim alimentar, uitat la stand-up comedy, citit blogul meu – nimic nu o făcea să se simtă mai bine. Stătea, săraca, că mi se şi rupea inima, întinsă în pat, şi se uita la un punct fix din univers, cu o privirea lipsită de expresivitate, de caras congelat.

- Tu muiere! zic. Io zic că e cazul să trecem la măsuri extreme.
- Ce măsuri extreme, zice ea, cu voce stinsă.
- Deci fii antenă, îi zic. Hai să ne rugăm împreună!
- Tu nu crezi în treburi din astea, mă, zice ea, cu voce stinsă.
- Tu! zic. Dumnezău e sus, şi ne aude. Ne vom ruga cu toată puterea noastră intrinsecă! Vom zgudui cerul cu incantaţii. Vom trezi mumiile egiptene, vom atrage reporterii raiului şi vom intra pe breaking news în rai! Hai să ne rugăm. Te rog eu – te implor! – fă un efort, pune-te în genunchi lângă mine şi hai să ne rugăm împreună!

Se ridică, cu greu, cu o brumă de speranţă pe pleoape.

- Zi după mine! Doamne, ajut-o sa fie OK, sa nu mai aibe greţuri, ameţeli, să fie bine, să mănânce fără să mai vomite pe mine chiar tot… dă-i, Doamne, putere şi fă-o ca mai înainte, spiriduşă şi zâmbitoare! Sfântă Născătoare, Iisuse cel sfânt, sfinţi şi părinţi…

Rostim rugăciunea amândoi, ca la budişti. Terminăm rugăciunea, mă uit la ea:

- Dragul meu, sunt mai bine – zice ea, şi chiar mi-a zâmbit un pic!
- Foarte bine! îi zic, bucuros de nu se putea. No… mergi si spală vasele, fă şi tu ceva de mâncare… vezi şi tu ce haine trebuie spălate…

Colega-nouă-care-vrea-să-ştie-tot bolovăneşte ochii!!!!

Trece o oră. Mai vine un coleg. Cu altă datorie. 100 lei.
- Tya, mersi frumos, ţi-am adus banii.
- Oricând, dragule, zice Tya.

Colega-nouă-care-vrea-să-ştie-tot începe să îşi roadă unghiile. Simte că îi scapă ceva important din firmă, şi asta e intolerabil. Se foieşte pe scaun:
- Tot pentru azi-noapte? susură ea suav.
- Da, zice Tya. Pe primul coleg îl plac mai mult, şi i-am oferit un discount de 50%.

Colega-nouă-care-vrea-să-ştie-tot nu prea ştie ce să creadă.

Groparu vede tot. Se scobeşte în portofel. Se ridică de pe scaun, face paşi maiestuoşi ca o regină. Se opreşte în faţa Tyei şi declamă, infatuat:
- Ţine, Tya! Tariful pentru mine e tot un bon de masă, aşa-i?

Bon de masă win.

Update: Bă, ăştia care-o ştiţi pe Tya, bă, nu-i mai scrieţi, bă, pe mes că şi voi vreţi cu un bon de masă, că deja vreo 20 v-aţi anunţat azi!