Pentru a-i trata pe născătorii de Gropar şi cu altceva decât pită şi sare Cristal, vineri am trecut pragul unui hipermarşeu cu nume de personaj mitologic din târgul nostru de provincie.

Tradiţia cere ca, la intrarea în orice hipermarşeu, Groparu să meargă glonţ la raionul de pescuială, unde să cântărească lansete în mâini de parcă-i obsedat. Preţ de câteva minute, mintea sa de blogger face un declic şi Groparu se visează că face surf pe un plaur, la Sulina, în trântă voinicească cu somni de pe vremea lui Carol al II-lea. Spre imensa lui surprindere, însă, Groparu descoperă că raionul de unelte de pescuit nu mai exista, fapt confirmat şi de un angajat. Sictir, îşi zise Groparu, la ce preţuri aveau nici nu mă mir; să ceri 10 lei pe un momitor fără cârlige e moarte curată, aviz celorlalte hipermarşeuri.

Aşadar încep raliul printre rafturi: într-o efuziune cumpărăţionistă, îndes în coş cel mai scump peşte, cea mai fină brânză, cel mai scump vin alb care merge bine cu peştele.

Apoi mă podideşte un aer de zgârcenie hidoasă şi-mi zic: ia hai să nu sparg chiar un miliard de lei! Hai să vedem la ce putem renunţa.

La peşte – nu se poate, Gropăroiu e oltean, mă spintecă dacă nu haleşte peşte.

Brânză trebuie să rămână, Gropăroaia e din Poplaca, din Sibiu, mioare, oi… niet.

Vin! Dă-l dracu’, Doamne iartă-mă, zic, oricum aduce tata, nu trebe musai vin de fiţe.

=================================================================================
(Nievastă-mea zice că de aici ar fi trebuit să încep postarea).
=================================================================================

Mă întorc înapoi la raionul de vinuri.

Scot vinul din coş, îl las pe raft şi fac patru paşi şi încă o jumătate de pas.

În spatele meu, sticla abandonată comite sinucidere de indignare: pică jos de pe raft (sau face cratered – Quake players will understand that!) Şi se sparge în ţăndări şi în stropi galbeni de vin alb care merge bine cu peştele.

Tot magazinul încremeneşte!!!! Oamenii se holbează la mine ca la un pinguin.

Mă pufneşte râsul: na, Gropare, te-ai apucat să faci economie. Amu plăteşte sticla asta spartă şi apăi mai cumpără încă una!

Apare o tanti angajată.

- Săru-mâna, zic, am spart o glajă, cum procedăm?

Doamne dispare. Apare un nene.

- Bună ziua, zic; io, io am fost.

Aud o şoaptă: e blogger, se răzbună pe magazin că au desfiinţat raionul de undiţe.

Omul culege cu dibăcie de pe jos eticheta vinului spart şi pleacă fără să zică nici o vocală. Nici nu mă bagă în seamă.

Eu rămân prost locului, supus opropriului general, înfruntînd priviri maliţioase.

Apare un nene de la pază:

- Io! zic. Io l-am spart. Cum se procedează?
- Păi va trebui să-l plătiţi, zice.
- Aşa este însăşi viaţa, zic.
- Haideţi cu mine, zice.

Badiguardul ia o sticlă identică de pe raft şi mergem împreună la casă, mă bagă în faţă, plătesc vinul, apoi îmi dă mie sticla.

- Păi ce fac cu vinul? întreb.
- Îl beţi acasă! zice.
- Aha! zic io.

L-am băgat în coş şi mi-am văzut mai departe de cumpărături, apoi am ajuns acasă.

Unde vinul s-a băut.

Eram în pauza de masă, aşa că am frânat instant şi m-am pus la coadă. 5 minute mai târziu, eram mândrul posesor al unui falafel gigant ca o din aia de cal; din care am şi început să pasc în timp ce mă îndreptam către piaţa Urinii Unirii.

În timp ce îmbucam, mi-am adus aminte că am citit pe net că nu e frumos să haleşti pe stradă, ca un boschetar blogger fomist. Aşa că m-am pus pe o bancă lângă statuia lui Matia Corvin şi am continuat să ronţăi – ca şi când nimic nu se întâmplase.

Nişte procleţi de porumbei au simţit imediat oportunitatea unei gustări; şi au început să-şi ceară dreptul atacîndu-mă în picaj ca avioanele Stuka, mai întâi timid, apoi din ce în ce mai agresivi. Despre porumbei eu ştiu două chestii: că atunci când nu fac treaba mare pe statui, fac treaba mare pe oameni. Întrucât eu fac parte, deocamdată, din această a doua categorie care atrage noroacele (ca un însuşi magnet de caca), am pornit în pas alert către bancomatul pe care vroiam să-l sărăcesc.

În bancă, nenea gardianul badigard s-a uitat lung la mine cum, cu şaorma falafel într-o mână şi cu cealaltă tastînd PIN-uri greşite şi încasînd monezi, am lăsat dâre de grăsime pe bancomat. Când am terminat, badigardul gardian s-a apucat de lustruit tastele. Cu mâneca de la veston şi cu puţintică ură.

Ieşind triumfător din bancă, mă pun la semafor. În dreapta mea văd pe cineva cunoscut; dar nu puteam să încropesc o conversaţie, deoarece mestecam şaorma aia falafel. Delicat, m-am tras un pic mai în spate, să nu mă observe.

Taman atunci venea înspre zebră un domn din cale-afară de bine îmbrăcat; care a rămas uimit cum înfulecam eu şaorma aia falafel în centrul Clujului (ştiu asta pentru că s-a holbat la mine ca la un african din zonă de conflict). Taman atunci, un cartofior prăjit s-a prăbuşit din şaormă pe asfalt. Scârbit de atâta nesimţire, domnul s-a uitat în altă parte.

Am ezitat preţ de o secundă; suficient pentru ca o domnişoară veselă să calce pe cartofiorul meu prăbuşit. Eu, pentru că ţin la curăţenia oraşului nostru fără primar, iau şerveţelele cu care îmi ştergeam gura şi dau să ridic cartofiorul de jos. Domnişoara, trezindu-se gâdilată de o mână cu grăsime pe la gleznele sale mici, a ţipat uşurel de emoţie. Toată gaşca de pietoni s-a uitat la mine ca la un fetişist molestator de glezne: mai ales domnul bine îmbrăcat şi persoana cunoscută, care şi-a dat seama că o evit pentru că-s un blogger înfumurat.

Am scăpat fără să fiu linşat mormăind o scuză cu gura plină. Am ridicat cartofiorul cu şerveţelele şi l-am aruncat, cu tot cu ele,  în coşul de gunoi din vecinătate.

Acum nu mai aveam cu ce să-mi tamponez gura de sosurile din şaorma. În consecinţă, ca să nu îmi curgă ketchup pe la colţurile gurii ca-n Twilight, am decis să mă lepăd de ultimele îmbucături de şaorma.

Aruncînd şaorma la coş, am observat că mă observase un boschetar pe care nu-l observasem. Căruia i-aş fi putut oferi ultimele îmbucături, dacă nu aş fi fost aşa de zgârcit.

Am plecat de acolo în viteză: locul ăla îmi aducea ghinion. Apoi am început să regret că am renunţat la şerveţelele cu care culesesem de pe jos cartofiorul: îmi curgea nasul ca o ţeavă spartă, iar batistă ioc.

Aşa că mi-am petrecut restul pauzei de masă trăgîndu-mi mucişorii cu zgomot prin tot centrul Clujului, apoi la bancă, la magazinul de păpuci şi la alte semafoare, dar şi evitînd cu abilitate cunoscuţii de pe corso, mă-nţelegi.

Deci grijă mare cu şaormele (falafel).

Când iarna devine nesimţită, familia mea are una pereche blugi strămoşeşti, cu căptuşeală; îi păstrez pentru că poate mi-i cere vreodată NASA să testeze cum se simt cosmonauţii la minus zero grade Fahrenheit 9/11. Blugii ăştia sunt atâta de groşi, că stau pe mine gata-gata să plesnească – cum stă carnea pe unguroaicele grase, bine hrănite şi cu pielea albă; sau pe animalele alea de le zice alfabetul morse. Când îi port, îmi este imposibil să înfig ceva în buzunare; drept urmare, cheia de la maşină nu mi-a intrat în buzunar şi am pierdut-o când ieşeam de la firmă şi mă îndreptam către Opelaş. Cum ningea nebun de alb în ziua aia, nu am mai găsit cheia, deşi am strigat-o şi am fluierat-o pe străzi, noaptea.

Aşa că am umplut stâlpii de afişe “tăntălău, pierdut cheie Opelaş, ofer recompensă, rog seriozitate!” şi m-am întors cătrănit acasă – de parcă îmi pierdusem cheia de la maşină în chiar acea zi.

2. După nici o săptămână, am plecat la o sindrofie cu nişte bloggeri, la Torogoata lui Toiuţ (unde all inclusive-ul cu papa şi alcoale home made, ţin să vă reamintesc, costă numai 80 lei/noapte; da, de persoană, om sau femeie).

La plecare, portofelul meu – ia-l de unde nu-i, zici că-l mâncaseră caprele sau le intrase în funduri.

Am suduit năpraznic, am ameninţat destinul cu represalii, dar destinul era ocupat să facă sex cu soarta mea.

Pe drum, venind de la Scărişoara, m-a sunat cineva că mi-a găsit cheia de la punctul 1.

După o săptămână, după ce apucasem să anulez nişte carduri, portofelul rătăcit la pansiune a fost redescoperit într-o stacană de lemn. Cum a ajuns el acolo, dacă am fost bajocorit de destin sau de Gropărel, sau poate chiar de mâna mea beţivă – voi afla când îmi revăd filmul vieţii mele, înainte de moarte, şi fac un update la postarea aceasta, nievastă, te rog adu-mi aminte să nu uit, mersi.

3. După vreo 2 săptămâni, pentru că se relansa nişte bere Silva, am purces către capitala ţării eşti, Bucureşti.

Unde mi-am pierdut goretexul meu drag, antivânt, antiploaie şi nu mai ştiu antice, şi nu a fost găsit nici până în ziua de azi.

Cred că v-aţi dat seama că dacă m-aş fi făcut praştie la relansarea Silva, nu aş fi pierdut nimic.

4. Când umblam cu ceva treburi pe la Orange Shop, săptămâna trecută, am cumpărat nişte acumulatori AA – pe care i-am pierdut la firmă între bucătărie şi biroul meu.

Şi pe care i-am regăsit azi.

5. Va urma, punem pariu?

În familia Groparului, însă, oricum o iau, acest 1 Martie este chiar ceva special: este primul mărţişor pe care Gropărelul îl va putea duce pe propriile lui picioare până la maică-sa cea Gropăreasă fără să mai înghită acul de gămălie cu urechea. Adică moment Kodak de imortalizat şi de păstrat întru veselirea momentelor cu adevărat grele ale vieţii; cum ar fi atunci când ne va spune Gropărelul că vrea să se însoare cu proasta cartierului, aia care nu găteşte, nu spală, nu face curăţenie şi care mai şi crede că Lady Gaga e vintage şi e cool, ce tare a fost generaţia voastră, voi aţi fost contemporani cu Beatles, nu-i aşa?

Aşa că, pentru a fi lucrurile oable, tura asta am zis că mă pregătesc din timp: mărţişor din partea mea, mărţişor din partea Gropărelului. Ba, pentru că sunt cumsecade, m-am înarmat cum trebuie:

1. Una bucată mărţişor de la o colegă care tricotează mărţişoare şi are de gând să doneze banii pe care îi strânge unei cauze umanitare (io i-am spus că degeaba face din astea, că mai mult ajută cazul umanitar dacă dă un Like pe Facebook, dar n-am avut cu cine mă-nţelege). Ăsta va fi din partea mea pentru nievastă.

2. Una bucată mărţişor cu maimuţică;

că ăsta era mai ieftin în talciocul anti-băsescian;

şi

3. Una bucată mărţişor cu mască teatralo-histrionică – aşijderea la reducere.

Din ultimele două, Gropărelul va alege unul pe care-l va da actualei sale mame de pe această planetă. De ce nu îi dau eu însumi Gropăresei unul din cele două mărţişoare? Simplu: dacă i-l dau pe primul, va zice “ştiam eu că mărţişorul ăsta e cu dedicaţie! Că te strâmbi ca o maimuţă atunci când mănânci ce gătesc eu!”; cât despre al doilea, va spune că eu îi spun, pur şi simplu, că este o prefăcută cu două feţe. Dar venind oricare din aceste mărţişoare din partea Gropărelului, nu va mai avea ce comenta; iar eu, cu banii pe care i-am economisit la afacerea asta, îmi voi putea cumpăra o plută jumate pentru când merg în Deltă (apropos, am zilele astea o postare cu Delta de şi pici pe jos! de-abia aştept să vi-o pun).

Înainte de a ajunge acasă, îmi fac planul: mâine dimineaţă, de mărţişor, la ora la care Gropărelul începe vocalizele, îl iau, plec cu el dincolo şi mă joc cu el de-a loveşte-l pe tati cu maşina-n cap în sufragerie; când aud că nievasta îşi ascute unghiile de tăblia patului, semn că se trezeşte şi ea, îl iau pe ăsta micu’ de-o aripă, îi dau să aleagă un mărţişor şi ne înfăţişăm, frumos, la mami în pat! Mami plânge de fericire că primeşte primul mărţişor de la Gropărel, eu plâng de fericire că am plută nouă, ce mai, extaz familial, va ploua infernal cu lacrimi în luna lui planeta Marte!

Vin seara acasă, obosit. Parchez. Urc sus, cu mărţişoarele bine ascunse în nişte bocanc stâng. Mă întâmpină nievasta:
- Saluuuut! Mi-ai adus mărţişor?
- Mâine seară, zic eu.
- Mi-ai zis că mâine dimineaţă!
- Di ce vrei să-mi strici surpriza?
- Şi eu ţi-am luat mărţişor!
- Da?
- Da! Că e an bisect! Uite mărţişorul!

Şi strigă: Maaaamaaaaaaaa!

Io, de colo:
- Ce, o auzit maică-ta că Gropărelul îl tot muşcă pe tati de cap şi o venit să-l înveţe cum să şi injecteze venin în muşcătură?

Apoi îmi înghit cuvintele şi mă rog la Dumnezeu să nu mă fi auzit, că io am uitat că biata femeie care tocmai intra în hol să mă salute venise să ne viziteze.

No. Io acum ce mărţişor mai dau cui dimineaţă?

În primul şi-n primul rând am ajuns în Răşinari – cartierul lui Cioran şi Goga – sâmbătă, cu câteva minute înainte ca onor cuplul de însurăţei să intre în beserică. Afară era zăpadă, iar cortegiul prenupţial înainta iarna pe uliţă. Ca să ţinem pasul cu gaşca, l-am luat pe Gropărel în braţe şi ne-am grăbit să-l auzim pe popa. Ciubotele de Gropărel, năclăite cu zăpadă, îmi veneau la nivelul prohabului; iar zăpada adunată pe ele s-a topit veselă la mine pe şliţ. Aşa că am intrat în sfânta biserică cu o pată ca de pişu pe pantaloni, lucru despre care “Răcnetul Răşinariului” va scrie negreşit.

Apoi am ajuns şi la nuntă, unde am discutat pe îndelete cu un răşinărean care se plângea cât de greu îi este lui cu doi copii la facultate, agricultor fără serviciu, cu casă mare şi două maşini, una pentru fiu-său, cu motor de 1.9, şi una a lui (numai cu vreo 2 anişori mai bătrânică decât maşina familiei Groparu); şi care nu plăteşte impozite, că nu figurează nicăieri cu venit, moment în care mi-a făcut plăcere să constat că bine că plătesc eu taxe la Boc, Crin şi Ponta ca un prost.

Apoi s-a dansat. Bă oameni buni! Sibienii ăştia prevăzuţi cu musteţi dansează ca apucaţii, aşa ceva mai rar. Şi-au rupt condurii cu furie şi au aburit geamurile pe interior. Şi am halit şi am beut un vin roşu care de fapt era vin alb, şi ne-am distrat. Şi cred că cea mai sugestivă descriere a unei nunţi sibiene vine de la sasu’ (salut, Rolică, dacă citeşti – respecte eterne!):

“Vine cuplul – pe la 50 de ani – la nuntă. El cu musteaţă de pădurar; ea pregătită din timp cu trei maieuri şi două cămăşi de schimb.

El înghite nişte rachiuţ de poftă bună, apoi începe jocul: el zbiară nişte chiote de adunat oile la muls, sare în mijlocul nunţii şi începe să tropotească; şi joacă jiane, haţegane şi sârbe, învârtite şi hore, şi mai şi bagă rachiuţ de prună sub mustaţă; până când, la un moment dat, muierea cârâie scurt; la acest semnal, masculul – tranpirat ca un burete de vase – fuge repede-repede la budă şi îşi schimbă maieul şi cămaşa. Revine şi continuă să ţâpurească şi să joace muierile creştinilor de la nuntă, pentru că nievasta din dotare era oricum sfârşită, şi să mai puncteze pauzele cu degetare de pălincuţă; apoi, la al doilea cârâit al muierii, mai dă o tură la budescu, unde schimbă din nou uniforma; apoi revine, ia o verişoară sau cumnată la joc, pe care atâta o învârte de la un moment dat verişoara sau cumnata cade peste nişte vreo 16 mese; în acel moment, nievasta dansatorului cârâie scurt către el din nou, iar el, ruşinat, se pune la masă, de unde nu se mai ridică toată seara, bînd numai rachiu şi nemaivorbind cu nimeni”.

Pam-pam!

Atâta a sărbătorit răcnitoarea mea progenitură săptămâna trecută. Dincolo de emoţia de a fi tătic de prunc de un an, a picat pe mine sarcina – deloc uşoară – să-i organizez mititelului petrecerea venerabilei vârste, inclusiv făcut rost de fotograf profesionist, doar-doar apucăm să prindem momentul când îşi prăjeşte mânuţa în lumânarea de pe tort (deliciul părinţilor de pe mapamond).

Prin organizare se înţelege tort (două bucăţi – una pentru marea aniversare în familie, a doua bucată pentru aniversarea cu părinţii părinţilor) plus baloane. Am adus primul tort: pe el scria, mare, “La Mulţi Ani, Luca-Andrei!”

Le cerusem expres să scrie Andrei-Luca, ca-n buletin, dar ei n-aude, n-a vede.

Scandal acasă: că nu sunt atent (iubiţescu, ce era să fac, să-i pun să radă glazura de pe tort şi să mai scrie odată? Păi a durat 20 de minute până au scris, dacă mai stăteam să corecteze mai dura o oră!), că nu mă implic suficient, că sunt cu mintea razna, că ar fi bine să fiu mai atent data viitoare.

Aduc al doilea tort: tort pentru băieţel, da? Deci ciorăpei albaştri. Păi şi atunci de ce are glazura roz? Păi am vrut cu fructe de pădure, ce, fructele de pădure sunt roz? Da, sunt şi roz. Ar fi bine să fii mai atent data viitoare!

Am păstrat lovitura de graţie pentru final, când am umflat cele vreo 30 de baloane aniversare. Pe lumea aceasta mai degrabă umfli un dirijabil sau o barcă militară decât baloanele pentru aniversările copiilor. După ce că-mi ieşiseră ochii din orbite de puteai citi în ei harta vinişoarelor, cu nişte fălci care l-ar fi făcut gelos şi pe regele hipopotam din Serengeti, am descoperit că pe baloane scria, lat cât ele însele, “Casă de Piatră!”.

Erau baloane de nuntă şi fuseseră cele mai ieftine din tot hipermarşeul.

Ar fi bine să fiu mai atent data viitoare…

text publicat şi în CJ24FUN

Am făcut tăt felul, inclusiv pescuit într-o dimineaţă cu nepoţii gropăreşti la băltoaca aia superbă şi sălbatică de la balastiera dintre Orlat şi Cristian, ţuc-o tata ce balene de caraşi de 4 cm/12 grame trag ca nebunii de nişte râmă! Şi ce se mai sperie şi ţipă nepoţii gropăreşti când le dau peştele în mână să-l elibereze în lacul pelagic!

Şi într-o zi mergem în Sibiu să halim nişte pizza în centrul vechi şi să ne dăm intelectuali snobi şi iubitori de jazz şi de arhitectură gotică târzie şi să ne bucurăm că suntem suficient de umblaţi pe planetă încât să nu cerem ketchup la pizza, că e o vulgaritate să faci aşa ceva, să n-audă Jamie Oliver de aşa barbarism că iară plânge ca o mireasă.

Deci toată familia: vro 9-10 oameni.

După pizza, haidam înapoi la ţară, să nu ne ia cu ameţeală de la aerele şi vânturile de capitală culturală.

Pe drum, în satul Cristian, maşina se intersectează nefericit cu ora la care ciurda satului revenea de pe păşuni.

Deci purcoi de vaci care mergeau pe ştrase dând agale din şolduri, ca nişte unguroaice faine în faţa sediului partidului lor plin de curve care se dau bine cu oricine câştigă alegerile în România (părere personală pe care mi-o asum).

Nepoţii gropăreşti, nemţi cu obrazul subţire, se uită cu ochii mari la prima ciurdă de vaci mugitoare cu care se intersectează în vieţile lor fragede. Se tot uită şi nu le vine a crede ce văd! Ce-i aicea, Războiul Stelelor?

Niepotul ăsta mic de-abia o făcut 6 ani; şi avea ochii cei mai sângerii de la atâta privit prin parbrize, la ugerele pline de lapte pe care-l cumpără procesatorii cu 40 de bani şi ţi-l vând apoi ţie, consumator român fraieribil, cu preţ mai mare ca-n Franţa.

- Mamă! Mamă!
- Ce-i, puiule, zice sora gropărească.
- Mamă! Uite ce PENIS URIAŞ au vacile sub burtă!!!

Booon.

În primăvară mergem la Cabana Moţilor. Gaben venea val-vârtej să bea şi el o noapte cu noi. Îl sun: ia-mi nişte duracelluri pentru baby-phone, alfel mă leagă nievasta de pat să fie sigură că are cine să audă dacă plânge Gropărelul! Gaben aduce bateriile, io le iau, uit să i le mai plătesc.

Tot în primăvară, plec în Amsterdam cu Revista Biz. Eu, proaspăt lăsat de fumat, dar încă în faza de negare, îmi zic: bă, vin bloagheri de seamă; dacă te păleşte pofta să bagi o ţigare, nu dă bine la google rank să cerşeşti de la Şuţu, de la Kapra sau de la Crivăţ şi Visurât ţigări ca ultimul boschetar blogger fomist ce eşti!!! Ia-ţi şi tu vrun pachet-două cu tine! Dacă nu ţi le mai trebuie, asta e, le arunci sau le dai la taximetrist, dar du-te blindat, să nu te faci de râs ca de obicei!

Şi mi-am luat ţigări şi le-am pus bine, în bagajul de cală, în valiza troller a familiei mele proaspăt luată din Germania (deci valiza, nu familia). Şi aşa de bine le-am pus, că fiind valiza nouă nu le-am mai găsit! Şi pentru că plecasem în mijlocul nopţii, uşurel chiaun de cap după un drum la Bucureşti şi vreo 5 beri, am fost convins că mi-am lăsat ţigările în Bucureşti! Aşa că în Amsterdam am ajuns tocmai în postura ingrată de care încercasem să mă feresc: am cerşit non-stop ţigări de la de la Şuţu, de la Kapra sau de la Crivăţ şi Visurât – exact, ca ultimul boschetar.

Pe aeroport, la întoarcere, căutându-mi boarding pass-ul, ta-daaaaa! Dau de ţigările pe care le credeam uitate în Bucureşti! Le arăt triumfător tuturor, lumea glumeşte că anume le-am făcut uitate ca să fumez de la alţii, că e mai ieftin, io zic că da, haha, ce v-am fraierit; apoi le bag înapoi în valiză, care valiză ajunge din nou în bagajul de cală, şi iar rămân fără ţigări în cele 4 ore până la decolare. Aşa că fuga înapoi şi reîncepe milogeala de sus-numiţii, dă, bă, şi mie o ţigară, că-ţi dau link – nu-ţi mai dau, plm, că eşti scârţar, îţi iei maşină pe ţigările mele.

Tot în Amsterdam, Manafu plăteşte tramvaiul. Groparu îşi promite că nu uită să-i dea cei 3-4 euro pe cele două bilete de tramvai. După care uită. Na. Uită fără speranţă.

Vine Piticu în Cluj. Eu, aflat tot în faza de negare cu lăsatul de fumat, intru într-o alimentară cu el de mână şi cer un pachet de ţigări. Vânzătoarea îmi dă pachetul, eu îl palmez, îl ascund în pantalonii mei bufanţi de vară, primesc restul, apoi cer să-mi dea pachetul de ţigări! Că io nu-s prost, şi nu am primit niciun pachet de la nimeni! Şi că io nu fac jmekerii, doamnă, io-s om serios! Şi primesc pachetul după ce săraca vânzătoare protestase din toţi rărunchii ei de vânzătoare, şi ies cu Piticu din magazin bombănind, ce proastă e aia, bă, sigur nu-i din Cluj.

După care îl iau pe Piticu şi pe ilustra lui de mânuţă şi mergem către Indigo, restaurant indian, să ne întâlnim cu Hădenescul. Unde Hădenescul ne pregătise ditamai potolul, mega greţos, indienisme gustoase, halea Groparu cu patru mâini ca o caracatiţă, că io uneori pot duce la gură şi cu picioarele, am văzut odată la Teleenciclopedia că aşa halesc urangutanii şi i-am copiat aşijderea, sunt perfect adaptat la bufeturi suedeze unde cine cară mai abitir în gură pleacă sătul, şi eu mă mândresc foarte mult cu asta, sper ca şi fiu-meu să-mi calce pe urme.

După ce halim, io mă uit la ceas şi fug la birou, că-mi trecuse pauza de masă.

Şi uit să plătesc.

După care mă prind şi mă plesnesc peste frunte cu palma! Repede telefon la Piticu – băăăă, meri tu şi dă-i la vânzătoarea aia banii pe al doilea pachet – nu mă duc, că mă ia aia la bătaie, zice Piticu; şi iar telefon, la Hădean: Hăghenieeee, am uitat să plătesc, dă-mi contul să-ţi virez banii, plm, mor de ruşinică – taci, bă, că nu-ţi dau nimica, lasă-mă-n pace.

No.

Amu caut pentru data de 5 ale lunii un blogger care să vină cu mine la ING să-mi plătesc rata, rog seriozitate.

Prietenul Uţu – nu, nu cel de aici – a fost invitat, acum câţiva ani, la ziua de naştere a unei gagici. În discoteca Sun din Cluj, care pe vremea aceea nu era o cloacă manelistică pentru taximetrişti, aşa cum este acum, ci era un local în care tinerii petreceau clipe de neuitat într-o ambianţă.

Ca orice mascul care se respectă, Uţu a venit la ziua de naştere a gajicii cu încă vreo doi prieteni, pe formula: “bă, ştiu un chef, haideţi cu mine să ne distrăm că e plin de gajici acolo, îi luăm fetei un spray şi gata!” Ştiu formula asta, am aplicat-o şi eu cu succes de patru miliarde de ori.

Discoteca Sun – ticsită, atmosferă incendiară de sâmbătă seara. Aşa că, pentru a ajunge la masa sărbătoritei, cei trei fac un şir indian şi se strecoară printre moderntalk-işti şi c.c.catch-işti.

Când ajung la masa săbătoritei, Uţu îi face semn (nu putea urla, că era gălăgie imensă, din aia cu decibeli): “mai sunt cu doi prieteni, e ok dacă rămân şi ei?”

Gajica dă din cap afirmativ, bucuroasă de oaspeţi tineri şi crocanţi.

Aşa că primul prieten de-al lui Uţu îi pupă mâna sărbătoritei, cu o plecăciune aproape medievală, şi îi oferă cadoul. Gajica roşeşte, wow, spray de la Farmec, exact ce-mi doream.

După el, al doilea prieten de-al lui Uţu îi pupă şi el mâna sărbătoritei, cu o temenea de-a dreptul budistă, şi îi oferă cadoul. Gajica roşeşte, wow, fantastic, alt spray de la Farmec, exact ce-mi doream!

Vine rândul lui Uţu să îi ofere cadoul.

Dar înainte de toate, vrea să pupe fata de La Mulţi Ani.

Pentru că cei doi prieteni de dinainte îi pupaseră mâna fetii, Uţu o prinde de mână şi vrea să-şi lipească – şi el – buzele de dosul palmei ei.

Gajica, care era prietenă cu Uţu, se aştepta însă la un pupic pe obrăjor.

Uţu se înclină viguros în faţă.

Gajica îi întinde obrazul.

Nimeni nu îi pregătise pentru ce avea să urmeze.

Uţu îi fute gajicii un cap viguros în gură, de ziua ei, de-i sparge arcada! Şi stropi de sânge sar vesel prin atmosfera incendiară.

Dezastru.

Gajica pică înapoi în cur pe canapeaua din club.

În cădere, antrenează câteva sticle de bere şi pahare de suc care se aflau pe masa ei de sărbătorită.

Sticlele de bere şi paharele de suc umezesc şi compromit definitiv nişte freze, toalete şi rochii de domnişoare care stăteau la masă. Se storc sutiene, se întind rimeluri pe obraz, gajicile arată ca Alice Cooper.

Gajica fuge repede la baie, şi de acolo la spital.

Fetele murate mai aşteaptă şi ele să se termine melodia, şi pleacă şi ele.

Uţu a mai stat.

Cam 40 de secunde după ce au plecat şi ele, nu mai mult, după care s-a cărat, cu tot cu prietenii lui derutanţi.

Plm.

Fuga în piaţă să îi iau un snop de lalele albe, preferatele lu’ nievasta (bă, Arhi, la mine în familie nu merg trandafirii, mă, nicicum, laleaua e floarea oficială!). Mă potolesc repede când văd scorurile, mă rezum la 7 fire, mere şi-aşa.

Ajung acasă, las florile în maşină peste noapte, le ascund bine să nu se vadă de la exterior, să nu-mi spargă vrunu geamurile şi să-mi fure bunătate de lalele la preţ de orhidee rare de pe muntele de jad din templul Shaolin secret. Petrecem seara normal.

A doua zi dimineaţa, de 8 Martie, mă scol cu greu mai devreme, mă duc clătinându-mă spre baie, nu înainte de a mă lovi puţin cu capul de vreo doi pereţi, de dulap şi de tocul uşii. Trag un duş, mă bărbieresc, mă dau cu aftărşeiv. Îmi pun o privire sclipitoare, inteligent-romantică pe ochi, aşa cum am văzut eu într-un film cu Clark Gable, mai demult; şi mă duc către muiere.

- Dragule, zice ea, nu îl iei pe ăsta micu’ din pătuţ şi-l duci în sufragerie? Că vin şi eu imediat, zice ea.
- Nu încă, zic. Stai 2 secunde să aerisesc în sufragerie, şi apăi îl duc dincolo.

Închid uşa la dormitor şi ţuşti afară, cobor trei etaje în viteză, fuga la maşină repede ca o cometă! Scot florile care se pare că au supravieţuit cumsecade nopţii în maşină. Revin în apartament într-un suflet, ascund florile în sufragerie.

- Unde ai fost? mă întreabă muierea. Ai fost afară?
- N-AI TU TREABĂ! mă impun eu.

Merg şi-l iau pe ăla micu din pătuţ, vin cu el în sufragerie. Iau într-o mână florile şi, cu pruncul în cealaltă, mă duc înapoi către dormitor, să-i dau lu’ nievasta florile din partea amândurora (cititoarele de sex feminin sigur scapă acum o lacrimă la colţul pleoapelor, hihi!) (fetelor, ne potolim?)

- La Mulţi Ani de 8 Martie! Să trăieşti sănătoasă şi fericită, să rămâi tânără şi înfloritoare! îi zic, şi încerc să-i înmânez buchetul.

A fost nevoie de doar o fracţiune de secundă de neatenţie: Gropărelu’ înşfacă o floare de lalea, şi dă cu ea de parchet. Floarea se sparge cu zgomot, de parc-ar fi de sticlă.

Ne uităm unu’ la altu’, ea pufneşte în râs, io nu ştiu ce să cred. Nievasta ia florile, ne pupăm.

- Unde le-ai ţinut? întreabă ea.
- În maşină, fac eu feţe-feţe.
- Peste noapte?
- Da, zic eu, da.
- Ştii că au fost minus 15 grade azi-noapte? întreabă ea.
- Nu, zic.
- Ia ui cum arată florile, zice ea.

Pun mâna pe ele: vergele de gheaţă. Parcă erau sculpturi în iceberguri.

- Las’, zice nievasta. Gestul contează. Le pun în vază şi poate îşi revin!
- Aşa să faci, zic. Aşa să faci.

Şi fix aşa a făcut. Şi uite ce frumoase sunt ele, după ce şi-au mai revenit!

Cooperativa la care cu onor prestez are săptămânile astea implementări în ceva ţări din astea foarte musulmane, în care nu prea ai cum merge la chioşc să îţi cumperi bere, să-i tragi un mozol gajicii în plin mall sau să faci plajă în slipi de Mamaia; ultima o-ncercat-o odată un coleg, şi i-o zis secretarul şi femeiul de serviciu (în ţările astea femeile nu prea lucrează) că ce-i cu ţinuta aia homo indecentă la piscină!

Deci după implementare se face training. Şi o colegă de-a mea îi adună pe toţi într-o sală, şi începe să le toarne poezeaua – ce firmă tare suntem noi, ce soluţii oferim pe piaţa de telecom şi cum patria lor, planeta şi chiar universul nu are cum evolua fără produsele noastre. Colega – îmbrăcată foarte decent, fără decoltee, ruj, fard sau alte feminisme ale Satanei pe trup; oamenii pe care-i trainuia – arăboci musulmani neaoşi, bărboşi, Coran, tot tacâmul + nişte dame cu voal pe ţeastă.

Şi dintr-o dată, sună telefonul unei gajici, de toată şi-o tresărit burka aia a ei de pe cap! Căci ce sonerie avea stimata domnişoară la telefon? Fix refrenul de la piesa asta:

Normal că domnişoara musulmancă s-o făcut roşie ca o floare foarte roşie de iasomie roşie.

Se uită la mine.

- Cred că ştiu ce să-ţi iau, zice.

Mie nu prea mi-o plăcut cum s-o uitat ea la mine; da’ pe urmă am zis că iar îs io paranoic şi am impresia că toţi şoferii de BMW îs nebuni.

Trec orele, revine colega: Gropare! Ţi-am luat haleu! Mulţumesc frumos, zic eu. Imediat mă duc să mănânc.

Trece o oră, mă duc în bucătăria cooperativei să bag la maţ. Foamea – cât clădirea BRD din Mărăşti.

Să-mi pice faţa!

Vreo 60 de grame de orez alb-alb, cu 5 bucăţele uscate de pui înăuntru – cât un căţel de usturoi fiecare. Nişte sos roşu, picant, alăturea. Din ăla care pişcă mai mult la ieşire. Total – o cincime de caserolă. Atât!

Slobod o înjurătură năpraznică în gând, din pricina căreia voi ajunge direct în iad. Iau caserola, o strig pe colegă şi-i arăt: asta-i mâncarea? Da! zice ea, chiorîndu-se de la distanţă de după ochelari.

Îi mulţumesc cu un zâmbet nesincer şi ipocrit, şi mă întorc vizibil deprimat. Simt pe faţă un rictus greu. Mi-am adus aminte de un prekin, care turba când îi punea soru-sa de mâncare cu el, şi el se trezea cu un sanviş cât un nasture: BĂĂĂĂĂ, urla el, O FEMEIE HABAR NU ARE CÂT MÂNCĂ UN BĂRBAT!!!! Aşa-i, Uţule, mi-am zis. Asta e!

Şi mă pun şi bag haleu, îl hămăi din trei linguriţe. Oftez din toţi rărunchii. Ling caserola, o arunc şi mă duc către birou.

Unde, pe birou, mă aştepta cuminte o porţie întreagă de haleu de la chineji! Aşezată simetric faţă de colţurile biroului, că instant mi-am salivat gura!

- Colega? A cui e mâncarea asta de pe biroul meu? întreb.
- A ta!
- Păi… şi aia din bucătărie? A cui era?
- A lu’ şefa.
- A lu’… şefa?
- Da, zice ea.
- Păi nu ţi-am arătat caserola mai devreme, şi-ai zis că aia era mâncarea mea?
- Păi tu nu vezi că port ochelari? Nu văd bine de la distanţă!

Se lasă o tăcere mormântală în birou. Maţele îmi ghiorăie jenant.

- Şefa… îi zic. Ţi-am mâncat mâncarea.
- Nu e stress, zice ea.

Ce putea să zică altceva!

- Uite, îţi dau haleala mea, dreg eu busuiocul.
- Nu-mi trebuie, zice ea.
- Serios, zic.
- Chiar nu-mi trebuie, zice ea.

Tot biroul era smirnă!

- OK, zic. Atunci pot să mănânc şi mâncarea mea?
- Da, zice. Sigur.

Fuga-fuguţa în bucătărie.

Dezvelesc caserola, m-apuc de hăpăit.

Mormăi de foame, îndes în fălci cât mă ţine, obrajii îmi plesnesc, îmi ies vinişoare roşii în albul ochilor, nu mă las, ling şi ultimul bob găfăind. Râgâi.

Intru înapoi în birou:

- Şefa, ce mai ai de mâncare?

- Bă, Dinţu, mersi că mi-ai reparat scaunu’!
- Nu ţi l-am reparat, mă, ai apăsat tu clapeta aia aiurea şi nu ai mai adus-o în poziţia iniţială! Era normal să se penduleze ca o puţulică erectă de măgar!
- E, mă.
- Da’ tu nu ştii să-ţi corectezi scaunu’ dacă se dereglează?
- Bă, io-s atehnic! Mie dacă-mi dai şurubelniţa, direct în nas mi-o înfig la cât îs de îndemânatic!
- Şi ai stat mult cu scaunul buşit, fără să zici nimic?
- …vreo 3 săptămâni, zic.
- 3 săptămâni! Nu creeeed, râde Dinţu, râd şi colegii.
- E, mă. Io-s ca argheleanu’ ăla din bancu’ ăla, mă.
- Ce banc, zic toţi.
- Nu-l ştiţi pe ăla cu ardeleanu’ şi pasărea-elefant?
- Ce pasăre elefant? se bagă în samă colega Ioana Campioana.
- Tu n-ai auzit de pasărea-elefant? o-ntreb eu.
- …nu! zice Ioana Campioana.
- Hmmm… ciudat, zic. Îi o pasăre cât un elefant. Un elefant cu aripi!

Ioana Campioana face ochii mari.

- Zâ-ne, mă, bancu’! sar colejii.
- Într-o seară, Ion stătea pe prispa căsii, fuma. Şi dintr-o dată, în zare, se vede pasărea-elefant cum venea.
- Pasărea-elefant? întreabă Ioana Campioana.
- Ezac, zic io. Şi pasărea-elefant căuta un loc să înnopteze. Şi zburînd ea aşa – vrrru, vrrrru făcea ea cu aripile ei imense, de pasăre-elefant! – se puse pe şura lu’ argheleanu’. Şi şura se prăbuşi cu ditamai zgomotul cu tot cu grajd, îngropă acolo cai… vaci, rezervă de fân, tăt-tăt-tăt! Argheleanu’ stătea şi fuma în continuare şi se uita la ea! Pasărea-elefant – vrrru, vrrrru făcea ea în continuare cu aripile ei imense, de pasăre-elefant! – se ridică în aer. Şi apoi se puse pe nucul strămoşesc din curte, nuc bătrân, gros. Nucul – se rupse cu zgomot infernal, se prăbuşi în curte. Argheleanul – se tăt uita şi fuma! Pasărea-elefant, obosită ruptă după o zi întreagă de păsărit-elefănţit, se puse pe casa argheleanului… casa se prăbuşi cu zgomot peste copii, nevastă… peste soacră… pasărea-elefant, văzînd că nu are unde înnopta, se luă şi se tot duse… şi când pasărea-elefant era numai un punct în zare, argheleanul scoase ţigara din gură, o ţâpă pe jos şi zice: “şi-apăi să n-o bagi tu-n în pisda măsii?”
- Măăă… sare Ioana. Io chiar am crezut că există pasărea aia elefant, mă!

Amu o mie de ani, Greuceanu era şi el adolescent. Cu coşuri, momente cioranice, fugit de-acasă pe clasa a XI-a, primele tuleie în mustaţă, freze şi balurile bobocilor. Cu blugi Pyramid şi adidaşi Plima: că aşa era pe vremea lui Văcăroiu.

Şi – într-o bună zi – mâţa familiei lor a născut, fătînd. Ioaai, ce puişori drăguţi, ui la ei cum miaună, scumpişorii de ei! zicea Greuceanu, care era un sensibil, şi mai este încă. Şi toată ziua s-o jucat cu ei, şi o pocnit-o pe mama pisică cu pumnu-n cap când o încercat să şi-i recupereze. “Ăştia-s puii mei! Tu fă-ţi alţii!”, îi spuse Greuceanu, şi pisica înţelese.

Au mai trecut câteva zile, puişorii au mai crescut; deja stăteau în patru labe bine, mieunau mai cu putere şi făceau caca mai abitir. Numai unul, sireacul, era cu ochii lipiţi, firav şi vai de cometa lui, nu vroia nicicum să şi-i dezlipească. Şi Greuceanu încercă să-l ajute, picurîndu-i nişte apă pe pleoape, dar degeaba.

Cum lucrurile nu se rezolvau nicicum, şi pisoiaşul devenea retardul găştii pisiceşti, Greuceanu se hotărî să ia măsuri radicale. “Pisoiul ăsta, se vede treaba, e cam orb; şi are şi deficienţe de vedere. O mâţă oarbă e condamnată din start: va muri de foame şi de sete, o moarte crudă, perversă şi crudă, va avea o agonie dureroasă şi se va chinui zile în şir. E de datoria mea să-i curm suferinţa!”

Şi se luă, după ce-şi făcu curaj şi se rugă la Dumnezău şi la Corneliu Zelea Codreanu, şi apucă pisicul de ceafă şi se duse cu el în curte. Iartă-mă, pisoi nevolnic, îi spuse; dar nu te pot lăsa să suferi aiurea. Uite, eu îţi voi scurta suferinţa! Deşi mă doare, efectiv, fizic.

Şi luă toporul, îl puse pe butucul din curte pe care taicu-su tăia găinile, şi harşt! îi făcu felul bietului mâţ, şi-l îngropă la ei în grădină şi vărsă o lacrimă de adolescent pe adidaşii lui Plima. “Dumnezeu să te ierte, pisoiaş! Sper ca în celelalte 8 vieţi ale tale să vii mai văzător”, se rugă el.

După vreo două zile, familia Greuceanului merse în vizită la bunici, a căror curvă de mâţă fătase şi ea vreo câţiva pisoi. Dar la ea rămăseseră vreo 4 cu ochii lipiţi!

- Băi tată! îi spuse Greuceanu lui Virviricu, tac-su. Ce ne facem cu mâţa asta?
- Păi ce să ne facem, îl întrebă Virviricu.
- Păi ui ce pui orbi face!
- Nu-s orbi, zise Virviricu, au numai ochii lipiţi. Aşa-s puii de mâţă. Dar îşi revin într-o săptămână-două.
- Cum adică îşi revin! zise Greuceanu.
- Păi îşi revin, îşi dezlipesc ochii şi devin mâţe normale.
- Toţi?
- Da, toţi.
- Nu rămâne nici unu orb?
- Nici măcar unu, zise Virviricu.

Greuceanu înghiţi în sec. Să ştiţi că e destul de traumatizant, când ai 17 ani, să killăreşti o mâţă degeaba!

- A, apropos, mai zise Virviricu. Ai văzut că şi mâţa noastră avea un puiuţ cu ochii lipiţi, nu?
- Da… am văzut, înghiţi Greuceanu în sec.
- Nu l-ai mai văzut? Că de câteva zile parcă o dispărut din cuibul pisicesc.
- Nu, nu l-am mai văzut, oftă Greuceanu.

Într-adevăr, de câteva zile chiar nu-l mai văzuse.

Deci la noi la firmă se organizează anual un Moş Crăciun, în care fiecare cumpără altui coleg un cadou. Se trage la sorţi şi nu ştii niciodată cine ţi-o cumpărat cadoul, că e sicret. Se oferă cadourile în cadru festiv, corporatist, firma merge, leafa trece. Cadourile – cam ce îţi trece prin cap, gen inel din ăla vibrator de pus pe puţulică (aşa o primit un coleg, şi tot s-o înroşit), sutiene, cătuşe de Crăciuniţă, căciuli, mănuşi, undiţe ieftine, cărţi despre tot felul (“Întoarcerea la Iisus” a primit anul ăsta un coleg), deci cam tăt felu’.

Colegul Nick pleacă în mol să cumpere cadoul de rigoare pentru alt coleg.

În mol, colegul Nick îşi pierde portofelul – cu buletin, carduri, acte. Pfuay, se oftică colegul Nick! Că în câteva zile pleca în Slovacia de revelion, şi canci buletin, canci carduri; canci buletin să-şi scoată banii din cont dacă nu mai avea carduri; deci sex dureros pe toate planurile. Pfuaaay, şi se dă de ceasul morţii, că cine naiba îţi mai dă buletin în ajun de colindat, că el are domiciliul în alt oraş (să zicem – Cugir). Şi el luni pleca din patrie!

Şi îl blastămă pe Moş Crăciun corporatist, că din cauza lui şi-a pierdut el portofelul. Şi Moşul sughiţă, şi el înjură cu simboluri falice în continuare, că asta fac românii cel mai bine, doară e scris în toate ghidurile de călătorie.

Şi a doua zi vine momentul adevărului, când se împart cadourile în firmă la bradul de plastic, spiritul Crăciunului, alea-alea (nota bloggerului: colegii nici nu au observat că le-am pus în fundal Fuego, ca să mă râd de ei).

Şi Nick rămâne singurul din firmă care nu o primit cadou, dintr-o gravă eroare logistică pe care nu şi-a asumat-o nimeni.

Şi Nick iar blastămă. Că în primul rând pentru cadoul altcuiva îşi pierduse portofelul şi îşi  riscase revelionul în Slovacia; şi amu nu primise nici măcar un capăt de aţă ca să fie lucrurile cât de cât oable.

Dar, pe la final de program, grava eroare logistică se rezolvă: colegul Nick primeşte un butoiaş de Heineken. Dar deja spiritul Crăciunului părăsise firma, şi el se simţea orfan de spiritul Crăciunului.

În seara aceea, colegul Nick îşi ia concediu o zi şi fuge repede în oraşul de baştină (repet: să zicem – Cugir), să-şi rezolve cu actele. În 25, deci chiar în Ajun de Crăciun. Nişte caltaboşi, rachiuri şi cârnaţi îşi schimbă proprietarul cu un nene cu caşchetă, şi la final de zi colegul Nick răsuflă uşurat: se află în posesia unui buletin nou, cu faţa lui pe el. Deci revelionul îi este salvat. Viaţa nu e chiar aşa de naşpa, oftează colegul Nick.

Dar sâmbătă primeşte un telefon de la Poliţia Cluj: “Alo, domnul Nick? V-am găsit portofelul cu buletinul şi toate cardurile pe care între timp le-aţi anulat pe toate!”