În primul şi-n primul rând am ajuns în Răşinari – cartierul lui Cioran şi Goga – sâmbătă, cu câteva minute înainte ca onor cuplul de însurăţei să intre în beserică. Afară era zăpadă, iar cortegiul prenupţial înainta iarna pe uliţă. Ca să ţinem pasul cu gaşca, l-am luat pe Gropărel în braţe şi ne-am grăbit să-l auzim pe popa. Ciubotele de Gropărel, năclăite cu zăpadă, îmi veneau la nivelul prohabului; iar zăpada adunată pe ele s-a topit veselă la mine pe şliţ. Aşa că am intrat în sfânta biserică cu o pată ca de pişu pe pantaloni, lucru despre care “Răcnetul Răşinariului” va scrie negreşit.

Apoi am ajuns şi la nuntă, unde am discutat pe îndelete cu un răşinărean care se plângea cât de greu îi este lui cu doi copii la facultate, agricultor fără serviciu, cu casă mare şi două maşini, una pentru fiu-său, cu motor de 1.9, şi una a lui (numai cu vreo 2 anişori mai bătrânică decât maşina familiei Groparu); şi care nu plăteşte impozite, că nu figurează nicăieri cu venit, moment în care mi-a făcut plăcere să constat că bine că plătesc eu taxe la Boc, Crin şi Ponta ca un prost.

Apoi s-a dansat. Bă oameni buni! Sibienii ăştia prevăzuţi cu musteţi dansează ca apucaţii, aşa ceva mai rar. Şi-au rupt condurii cu furie şi au aburit geamurile pe interior. Şi am halit şi am beut un vin roşu care de fapt era vin alb, şi ne-am distrat. Şi cred că cea mai sugestivă descriere a unei nunţi sibiene vine de la sasu’ (salut, Rolică, dacă citeşti – respecte eterne!):

“Vine cuplul – pe la 50 de ani – la nuntă. El cu musteaţă de pădurar; ea pregătită din timp cu trei maieuri şi două cămăşi de schimb.

El înghite nişte rachiuţ de poftă bună, apoi începe jocul: el zbiară nişte chiote de adunat oile la muls, sare în mijlocul nunţii şi începe să tropotească; şi joacă jiane, haţegane şi sârbe, învârtite şi hore, şi mai şi bagă rachiuţ de prună sub mustaţă; până când, la un moment dat, muierea cârâie scurt; la acest semnal, masculul – tranpirat ca un burete de vase – fuge repede-repede la budă şi îşi schimbă maieul şi cămaşa. Revine şi continuă să ţâpurească şi să joace muierile creştinilor de la nuntă, pentru că nievasta din dotare era oricum sfârşită, şi să mai puncteze pauzele cu degetare de pălincuţă; apoi, la al doilea cârâit al muierii, mai dă o tură la budescu, unde schimbă din nou uniforma; apoi revine, ia o verişoară sau cumnată la joc, pe care atâta o învârte de la un moment dat verişoara sau cumnata cade peste nişte vreo 16 mese; în acel moment, nievasta dansatorului cârâie scurt către el din nou, iar el, ruşinat, se pune la masă, de unde nu se mai ridică toată seara, bînd numai rachiu şi nemaivorbind cu nimeni”.

Pam-pam!

Atâta a sărbătorit răcnitoarea mea progenitură săptămâna trecută. Dincolo de emoţia de a fi tătic de prunc de un an, a picat pe mine sarcina – deloc uşoară – să-i organizez mititelului petrecerea venerabilei vârste, inclusiv făcut rost de fotograf profesionist, doar-doar apucăm să prindem momentul când îşi prăjeşte mânuţa în lumânarea de pe tort (deliciul părinţilor de pe mapamond).

Prin organizare se înţelege tort (două bucăţi – una pentru marea aniversare în familie, a doua bucată pentru aniversarea cu părinţii părinţilor) plus baloane. Am adus primul tort: pe el scria, mare, “La Mulţi Ani, Luca-Andrei!”

Le cerusem expres să scrie Andrei-Luca, ca-n buletin, dar ei n-aude, n-a vede.

Scandal acasă: că nu sunt atent (iubiţescu, ce era să fac, să-i pun să radă glazura de pe tort şi să mai scrie odată? Păi a durat 20 de minute până au scris, dacă mai stăteam să corecteze mai dura o oră!), că nu mă implic suficient, că sunt cu mintea razna, că ar fi bine să fiu mai atent data viitoare.

Aduc al doilea tort: tort pentru băieţel, da? Deci ciorăpei albaştri. Păi şi atunci de ce are glazura roz? Păi am vrut cu fructe de pădure, ce, fructele de pădure sunt roz? Da, sunt şi roz. Ar fi bine să fii mai atent data viitoare!

Am păstrat lovitura de graţie pentru final, când am umflat cele vreo 30 de baloane aniversare. Pe lumea aceasta mai degrabă umfli un dirijabil sau o barcă militară decât baloanele pentru aniversările copiilor. După ce că-mi ieşiseră ochii din orbite de puteai citi în ei harta vinişoarelor, cu nişte fălci care l-ar fi făcut gelos şi pe regele hipopotam din Serengeti, am descoperit că pe baloane scria, lat cât ele însele, “Casă de Piatră!”.

Erau baloane de nuntă şi fuseseră cele mai ieftine din tot hipermarşeul.

Ar fi bine să fiu mai atent data viitoare…

text publicat şi în CJ24FUN

Am făcut tăt felul, inclusiv pescuit într-o dimineaţă cu nepoţii gropăreşti la băltoaca aia superbă şi sălbatică de la balastiera dintre Orlat şi Cristian, ţuc-o tata ce balene de caraşi de 4 cm/12 grame trag ca nebunii de nişte râmă! Şi ce se mai sperie şi ţipă nepoţii gropăreşti când le dau peştele în mână să-l elibereze în lacul pelagic!

Şi într-o zi mergem în Sibiu să halim nişte pizza în centrul vechi şi să ne dăm intelectuali snobi şi iubitori de jazz şi de arhitectură gotică târzie şi să ne bucurăm că suntem suficient de umblaţi pe planetă încât să nu cerem ketchup la pizza, că e o vulgaritate să faci aşa ceva, să n-audă Jamie Oliver de aşa barbarism că iară plânge ca o mireasă.

Deci toată familia: vro 9-10 oameni.

După pizza, haidam înapoi la ţară, să nu ne ia cu ameţeală de la aerele şi vânturile de capitală culturală.

Pe drum, în satul Cristian, maşina se intersectează nefericit cu ora la care ciurda satului revenea de pe păşuni.

Deci purcoi de vaci care mergeau pe ştrase dând agale din şolduri, ca nişte unguroaice faine în faţa sediului partidului lor plin de curve care se dau bine cu oricine câştigă alegerile în România (părere personală pe care mi-o asum).

Nepoţii gropăreşti, nemţi cu obrazul subţire, se uită cu ochii mari la prima ciurdă de vaci mugitoare cu care se intersectează în vieţile lor fragede. Se tot uită şi nu le vine a crede ce văd! Ce-i aicea, Războiul Stelelor?

Niepotul ăsta mic de-abia o făcut 6 ani; şi avea ochii cei mai sângerii de la atâta privit prin parbrize, la ugerele pline de lapte pe care-l cumpără procesatorii cu 40 de bani şi ţi-l vând apoi ţie, consumator român fraieribil, cu preţ mai mare ca-n Franţa.

- Mamă! Mamă!
- Ce-i, puiule, zice sora gropărească.
- Mamă! Uite ce PENIS URIAŞ au vacile sub burtă!!!

Booon.

În primăvară mergem la Cabana Moţilor. Gaben venea val-vârtej să bea şi el o noapte cu noi. Îl sun: ia-mi nişte duracelluri pentru baby-phone, alfel mă leagă nievasta de pat să fie sigură că are cine să audă dacă plânge Gropărelul! Gaben aduce bateriile, io le iau, uit să i le mai plătesc.

Tot în primăvară, plec în Amsterdam cu Revista Biz. Eu, proaspăt lăsat de fumat, dar încă în faza de negare, îmi zic: bă, vin bloagheri de seamă; dacă te păleşte pofta să bagi o ţigare, nu dă bine la google rank să cerşeşti de la Şuţu, de la Kapra sau de la Crivăţ şi Visurât ţigări ca ultimul boschetar blogger fomist ce eşti!!! Ia-ţi şi tu vrun pachet-două cu tine! Dacă nu ţi le mai trebuie, asta e, le arunci sau le dai la taximetrist, dar du-te blindat, să nu te faci de râs ca de obicei!

Şi mi-am luat ţigări şi le-am pus bine, în bagajul de cală, în valiza troller a familiei mele proaspăt luată din Germania (deci valiza, nu familia). Şi aşa de bine le-am pus, că fiind valiza nouă nu le-am mai găsit! Şi pentru că plecasem în mijlocul nopţii, uşurel chiaun de cap după un drum la Bucureşti şi vreo 5 beri, am fost convins că mi-am lăsat ţigările în Bucureşti! Aşa că în Amsterdam am ajuns tocmai în postura ingrată de care încercasem să mă feresc: am cerşit non-stop ţigări de la de la Şuţu, de la Kapra sau de la Crivăţ şi Visurât – exact, ca ultimul boschetar.

Pe aeroport, la întoarcere, căutându-mi boarding pass-ul, ta-daaaaa! Dau de ţigările pe care le credeam uitate în Bucureşti! Le arăt triumfător tuturor, lumea glumeşte că anume le-am făcut uitate ca să fumez de la alţii, că e mai ieftin, io zic că da, haha, ce v-am fraierit; apoi le bag înapoi în valiză, care valiză ajunge din nou în bagajul de cală, şi iar rămân fără ţigări în cele 4 ore până la decolare. Aşa că fuga înapoi şi reîncepe milogeala de sus-numiţii, dă, bă, şi mie o ţigară, că-ţi dau link – nu-ţi mai dau, plm, că eşti scârţar, îţi iei maşină pe ţigările mele.

Tot în Amsterdam, Manafu plăteşte tramvaiul. Groparu îşi promite că nu uită să-i dea cei 3-4 euro pe cele două bilete de tramvai. După care uită. Na. Uită fără speranţă.

Vine Piticu în Cluj. Eu, aflat tot în faza de negare cu lăsatul de fumat, intru într-o alimentară cu el de mână şi cer un pachet de ţigări. Vânzătoarea îmi dă pachetul, eu îl palmez, îl ascund în pantalonii mei bufanţi de vară, primesc restul, apoi cer să-mi dea pachetul de ţigări! Că io nu-s prost, şi nu am primit niciun pachet de la nimeni! Şi că io nu fac jmekerii, doamnă, io-s om serios! Şi primesc pachetul după ce săraca vânzătoare protestase din toţi rărunchii ei de vânzătoare, şi ies cu Piticu din magazin bombănind, ce proastă e aia, bă, sigur nu-i din Cluj.

După care îl iau pe Piticu şi pe ilustra lui de mânuţă şi mergem către Indigo, restaurant indian, să ne întâlnim cu Hădenescul. Unde Hădenescul ne pregătise ditamai potolul, mega greţos, indienisme gustoase, halea Groparu cu patru mâini ca o caracatiţă, că io uneori pot duce la gură şi cu picioarele, am văzut odată la Teleenciclopedia că aşa halesc urangutanii şi i-am copiat aşijderea, sunt perfect adaptat la bufeturi suedeze unde cine cară mai abitir în gură pleacă sătul, şi eu mă mândresc foarte mult cu asta, sper ca şi fiu-meu să-mi calce pe urme.

După ce halim, io mă uit la ceas şi fug la birou, că-mi trecuse pauza de masă.

Şi uit să plătesc.

După care mă prind şi mă plesnesc peste frunte cu palma! Repede telefon la Piticu – băăăă, meri tu şi dă-i la vânzătoarea aia banii pe al doilea pachet – nu mă duc, că mă ia aia la bătaie, zice Piticu; şi iar telefon, la Hădean: Hăghenieeee, am uitat să plătesc, dă-mi contul să-ţi virez banii, plm, mor de ruşinică – taci, bă, că nu-ţi dau nimica, lasă-mă-n pace.

No.

Amu caut pentru data de 5 ale lunii un blogger care să vină cu mine la ING să-mi plătesc rata, rog seriozitate.

Prietenul Uţu – nu, nu cel de aici – a fost invitat, acum câţiva ani, la ziua de naştere a unei gagici. În discoteca Sun din Cluj, care pe vremea aceea nu era o cloacă manelistică pentru taximetrişti, aşa cum este acum, ci era un local în care tinerii petreceau clipe de neuitat într-o ambianţă.

Ca orice mascul care se respectă, Uţu a venit la ziua de naştere a gajicii cu încă vreo doi prieteni, pe formula: “bă, ştiu un chef, haideţi cu mine să ne distrăm că e plin de gajici acolo, îi luăm fetei un spray şi gata!” Ştiu formula asta, am aplicat-o şi eu cu succes de patru miliarde de ori.

Discoteca Sun – ticsită, atmosferă incendiară de sâmbătă seara. Aşa că, pentru a ajunge la masa sărbătoritei, cei trei fac un şir indian şi se strecoară printre moderntalk-işti şi c.c.catch-işti.

Când ajung la masa săbătoritei, Uţu îi face semn (nu putea urla, că era gălăgie imensă, din aia cu decibeli): “mai sunt cu doi prieteni, e ok dacă rămân şi ei?”

Gajica dă din cap afirmativ, bucuroasă de oaspeţi tineri şi crocanţi.

Aşa că primul prieten de-al lui Uţu îi pupă mâna sărbătoritei, cu o plecăciune aproape medievală, şi îi oferă cadoul. Gajica roşeşte, wow, spray de la Farmec, exact ce-mi doream.

După el, al doilea prieten de-al lui Uţu îi pupă şi el mâna sărbătoritei, cu o temenea de-a dreptul budistă, şi îi oferă cadoul. Gajica roşeşte, wow, fantastic, alt spray de la Farmec, exact ce-mi doream!

Vine rândul lui Uţu să îi ofere cadoul.

Dar înainte de toate, vrea să pupe fata de La Mulţi Ani.

Pentru că cei doi prieteni de dinainte îi pupaseră mâna fetii, Uţu o prinde de mână şi vrea să-şi lipească – şi el – buzele de dosul palmei ei.

Gajica, care era prietenă cu Uţu, se aştepta însă la un pupic pe obrăjor.

Uţu se înclină viguros în faţă.

Gajica îi întinde obrazul.

Nimeni nu îi pregătise pentru ce avea să urmeze.

Uţu îi fute gajicii un cap viguros în gură, de ziua ei, de-i sparge arcada! Şi stropi de sânge sar vesel prin atmosfera incendiară.

Dezastru.

Gajica pică înapoi în cur pe canapeaua din club.

În cădere, antrenează câteva sticle de bere şi pahare de suc care se aflau pe masa ei de sărbătorită.

Sticlele de bere şi paharele de suc umezesc şi compromit definitiv nişte freze, toalete şi rochii de domnişoare care stăteau la masă. Se storc sutiene, se întind rimeluri pe obraz, gajicile arată ca Alice Cooper.

Gajica fuge repede la baie, şi de acolo la spital.

Fetele murate mai aşteaptă şi ele să se termine melodia, şi pleacă şi ele.

Uţu a mai stat.

Cam 40 de secunde după ce au plecat şi ele, nu mai mult, după care s-a cărat, cu tot cu prietenii lui derutanţi.

Plm.

Fuga în piaţă să îi iau un snop de lalele albe, preferatele lu’ nievasta (bă, Arhi, la mine în familie nu merg trandafirii, mă, nicicum, laleaua e floarea oficială!). Mă potolesc repede când văd scorurile, mă rezum la 7 fire, mere şi-aşa.

Ajung acasă, las florile în maşină peste noapte, le ascund bine să nu se vadă de la exterior, să nu-mi spargă vrunu geamurile şi să-mi fure bunătate de lalele la preţ de orhidee rare de pe muntele de jad din templul Shaolin secret. Petrecem seara normal.

A doua zi dimineaţa, de 8 Martie, mă scol cu greu mai devreme, mă duc clătinându-mă spre baie, nu înainte de a mă lovi puţin cu capul de vreo doi pereţi, de dulap şi de tocul uşii. Trag un duş, mă bărbieresc, mă dau cu aftărşeiv. Îmi pun o privire sclipitoare, inteligent-romantică pe ochi, aşa cum am văzut eu într-un film cu Clark Gable, mai demult; şi mă duc către muiere.

- Dragule, zice ea, nu îl iei pe ăsta micu’ din pătuţ şi-l duci în sufragerie? Că vin şi eu imediat, zice ea.
- Nu încă, zic. Stai 2 secunde să aerisesc în sufragerie, şi apăi îl duc dincolo.

Închid uşa la dormitor şi ţuşti afară, cobor trei etaje în viteză, fuga la maşină repede ca o cometă! Scot florile care se pare că au supravieţuit cumsecade nopţii în maşină. Revin în apartament într-un suflet, ascund florile în sufragerie.

- Unde ai fost? mă întreabă muierea. Ai fost afară?
- N-AI TU TREABĂ! mă impun eu.

Merg şi-l iau pe ăla micu din pătuţ, vin cu el în sufragerie. Iau într-o mână florile şi, cu pruncul în cealaltă, mă duc înapoi către dormitor, să-i dau lu’ nievasta florile din partea amândurora (cititoarele de sex feminin sigur scapă acum o lacrimă la colţul pleoapelor, hihi!) (fetelor, ne potolim?)

- La Mulţi Ani de 8 Martie! Să trăieşti sănătoasă şi fericită, să rămâi tânără şi înfloritoare! îi zic, şi încerc să-i înmânez buchetul.

A fost nevoie de doar o fracţiune de secundă de neatenţie: Gropărelu’ înşfacă o floare de lalea, şi dă cu ea de parchet. Floarea se sparge cu zgomot, de parc-ar fi de sticlă.

Ne uităm unu’ la altu’, ea pufneşte în râs, io nu ştiu ce să cred. Nievasta ia florile, ne pupăm.

- Unde le-ai ţinut? întreabă ea.
- În maşină, fac eu feţe-feţe.
- Peste noapte?
- Da, zic eu, da.
- Ştii că au fost minus 15 grade azi-noapte? întreabă ea.
- Nu, zic.
- Ia ui cum arată florile, zice ea.

Pun mâna pe ele: vergele de gheaţă. Parcă erau sculpturi în iceberguri.

- Las’, zice nievasta. Gestul contează. Le pun în vază şi poate îşi revin!
- Aşa să faci, zic. Aşa să faci.

Şi fix aşa a făcut. Şi uite ce frumoase sunt ele, după ce şi-au mai revenit!

Cooperativa la care cu onor prestez are săptămânile astea implementări în ceva ţări din astea foarte musulmane, în care nu prea ai cum merge la chioşc să îţi cumperi bere, să-i tragi un mozol gajicii în plin mall sau să faci plajă în slipi de Mamaia; ultima o-ncercat-o odată un coleg, şi i-o zis secretarul şi femeiul de serviciu (în ţările astea femeile nu prea lucrează) că ce-i cu ţinuta aia homo indecentă la piscină!

Deci după implementare se face training. Şi o colegă de-a mea îi adună pe toţi într-o sală, şi începe să le toarne poezeaua – ce firmă tare suntem noi, ce soluţii oferim pe piaţa de telecom şi cum patria lor, planeta şi chiar universul nu are cum evolua fără produsele noastre. Colega – îmbrăcată foarte decent, fără decoltee, ruj, fard sau alte feminisme ale Satanei pe trup; oamenii pe care-i trainuia – arăboci musulmani neaoşi, bărboşi, Coran, tot tacâmul + nişte dame cu voal pe ţeastă.

Şi dintr-o dată, sună telefonul unei gajici, de toată şi-o tresărit burka aia a ei de pe cap! Căci ce sonerie avea stimata domnişoară la telefon? Fix refrenul de la piesa asta:

Normal că domnişoara musulmancă s-o făcut roşie ca o floare foarte roşie de iasomie roşie.

Se uită la mine.

- Cred că ştiu ce să-ţi iau, zice.

Mie nu prea mi-o plăcut cum s-o uitat ea la mine; da’ pe urmă am zis că iar îs io paranoic şi am impresia că toţi şoferii de BMW îs nebuni.

Trec orele, revine colega: Gropare! Ţi-am luat haleu! Mulţumesc frumos, zic eu. Imediat mă duc să mănânc.

Trece o oră, mă duc în bucătăria cooperativei să bag la maţ. Foamea – cât clădirea BRD din Mărăşti.

Să-mi pice faţa!

Vreo 60 de grame de orez alb-alb, cu 5 bucăţele uscate de pui înăuntru – cât un căţel de usturoi fiecare. Nişte sos roşu, picant, alăturea. Din ăla care pişcă mai mult la ieşire. Total – o cincime de caserolă. Atât!

Slobod o înjurătură năpraznică în gând, din pricina căreia voi ajunge direct în iad. Iau caserola, o strig pe colegă şi-i arăt: asta-i mâncarea? Da! zice ea, chiorîndu-se de la distanţă de după ochelari.

Îi mulţumesc cu un zâmbet nesincer şi ipocrit, şi mă întorc vizibil deprimat. Simt pe faţă un rictus greu. Mi-am adus aminte de un prekin, care turba când îi punea soru-sa de mâncare cu el, şi el se trezea cu un sanviş cât un nasture: BĂĂĂĂĂ, urla el, O FEMEIE HABAR NU ARE CÂT MÂNCĂ UN BĂRBAT!!!! Aşa-i, Uţule, mi-am zis. Asta e!

Şi mă pun şi bag haleu, îl hămăi din trei linguriţe. Oftez din toţi rărunchii. Ling caserola, o arunc şi mă duc către birou.

Unde, pe birou, mă aştepta cuminte o porţie întreagă de haleu de la chineji! Aşezată simetric faţă de colţurile biroului, că instant mi-am salivat gura!

- Colega? A cui e mâncarea asta de pe biroul meu? întreb.
- A ta!
- Păi… şi aia din bucătărie? A cui era?
- A lu’ şefa.
- A lu’… şefa?
- Da, zice ea.
- Păi nu ţi-am arătat caserola mai devreme, şi-ai zis că aia era mâncarea mea?
- Păi tu nu vezi că port ochelari? Nu văd bine de la distanţă!

Se lasă o tăcere mormântală în birou. Maţele îmi ghiorăie jenant.

- Şefa… îi zic. Ţi-am mâncat mâncarea.
- Nu e stress, zice ea.

Ce putea să zică altceva!

- Uite, îţi dau haleala mea, dreg eu busuiocul.
- Nu-mi trebuie, zice ea.
- Serios, zic.
- Chiar nu-mi trebuie, zice ea.

Tot biroul era smirnă!

- OK, zic. Atunci pot să mănânc şi mâncarea mea?
- Da, zice. Sigur.

Fuga-fuguţa în bucătărie.

Dezvelesc caserola, m-apuc de hăpăit.

Mormăi de foame, îndes în fălci cât mă ţine, obrajii îmi plesnesc, îmi ies vinişoare roşii în albul ochilor, nu mă las, ling şi ultimul bob găfăind. Râgâi.

Intru înapoi în birou:

- Şefa, ce mai ai de mâncare?

- Bă, Dinţu, mersi că mi-ai reparat scaunu’!
- Nu ţi l-am reparat, mă, ai apăsat tu clapeta aia aiurea şi nu ai mai adus-o în poziţia iniţială! Era normal să se penduleze ca o puţulică erectă de măgar!
- E, mă.
- Da’ tu nu ştii să-ţi corectezi scaunu’ dacă se dereglează?
- Bă, io-s atehnic! Mie dacă-mi dai şurubelniţa, direct în nas mi-o înfig la cât îs de îndemânatic!
- Şi ai stat mult cu scaunul buşit, fără să zici nimic?
- …vreo 3 săptămâni, zic.
- 3 săptămâni! Nu creeeed, râde Dinţu, râd şi colegii.
- E, mă. Io-s ca argheleanu’ ăla din bancu’ ăla, mă.
- Ce banc, zic toţi.
- Nu-l ştiţi pe ăla cu ardeleanu’ şi pasărea-elefant?
- Ce pasăre elefant? se bagă în samă colega Ioana Campioana.
- Tu n-ai auzit de pasărea-elefant? o-ntreb eu.
- …nu! zice Ioana Campioana.
- Hmmm… ciudat, zic. Îi o pasăre cât un elefant. Un elefant cu aripi!

Ioana Campioana face ochii mari.

- Zâ-ne, mă, bancu’! sar colejii.
- Într-o seară, Ion stătea pe prispa căsii, fuma. Şi dintr-o dată, în zare, se vede pasărea-elefant cum venea.
- Pasărea-elefant? întreabă Ioana Campioana.
- Ezac, zic io. Şi pasărea-elefant căuta un loc să înnopteze. Şi zburînd ea aşa – vrrru, vrrrru făcea ea cu aripile ei imense, de pasăre-elefant! – se puse pe şura lu’ argheleanu’. Şi şura se prăbuşi cu ditamai zgomotul cu tot cu grajd, îngropă acolo cai… vaci, rezervă de fân, tăt-tăt-tăt! Argheleanu’ stătea şi fuma în continuare şi se uita la ea! Pasărea-elefant – vrrru, vrrrru făcea ea în continuare cu aripile ei imense, de pasăre-elefant! – se ridică în aer. Şi apoi se puse pe nucul strămoşesc din curte, nuc bătrân, gros. Nucul – se rupse cu zgomot infernal, se prăbuşi în curte. Argheleanul – se tăt uita şi fuma! Pasărea-elefant, obosită ruptă după o zi întreagă de păsărit-elefănţit, se puse pe casa argheleanului… casa se prăbuşi cu zgomot peste copii, nevastă… peste soacră… pasărea-elefant, văzînd că nu are unde înnopta, se luă şi se tot duse… şi când pasărea-elefant era numai un punct în zare, argheleanul scoase ţigara din gură, o ţâpă pe jos şi zice: “şi-apăi să n-o bagi tu-n în pisda măsii?”
- Măăă… sare Ioana. Io chiar am crezut că există pasărea aia elefant, mă!

Amu o mie de ani, Greuceanu era şi el adolescent. Cu coşuri, momente cioranice, fugit de-acasă pe clasa a XI-a, primele tuleie în mustaţă, freze şi balurile bobocilor. Cu blugi Pyramid şi adidaşi Plima: că aşa era pe vremea lui Văcăroiu.

Şi – într-o bună zi – mâţa familiei lor a născut, fătînd. Ioaai, ce puişori drăguţi, ui la ei cum miaună, scumpişorii de ei! zicea Greuceanu, care era un sensibil, şi mai este încă. Şi toată ziua s-o jucat cu ei, şi o pocnit-o pe mama pisică cu pumnu-n cap când o încercat să şi-i recupereze. “Ăştia-s puii mei! Tu fă-ţi alţii!”, îi spuse Greuceanu, şi pisica înţelese.

Au mai trecut câteva zile, puişorii au mai crescut; deja stăteau în patru labe bine, mieunau mai cu putere şi făceau caca mai abitir. Numai unul, sireacul, era cu ochii lipiţi, firav şi vai de cometa lui, nu vroia nicicum să şi-i dezlipească. Şi Greuceanu încercă să-l ajute, picurîndu-i nişte apă pe pleoape, dar degeaba.

Cum lucrurile nu se rezolvau nicicum, şi pisoiaşul devenea retardul găştii pisiceşti, Greuceanu se hotărî să ia măsuri radicale. “Pisoiul ăsta, se vede treaba, e cam orb; şi are şi deficienţe de vedere. O mâţă oarbă e condamnată din start: va muri de foame şi de sete, o moarte crudă, perversă şi crudă, va avea o agonie dureroasă şi se va chinui zile în şir. E de datoria mea să-i curm suferinţa!”

Şi se luă, după ce-şi făcu curaj şi se rugă la Dumnezău şi la Corneliu Zelea Codreanu, şi apucă pisicul de ceafă şi se duse cu el în curte. Iartă-mă, pisoi nevolnic, îi spuse; dar nu te pot lăsa să suferi aiurea. Uite, eu îţi voi scurta suferinţa! Deşi mă doare, efectiv, fizic.

Şi luă toporul, îl puse pe butucul din curte pe care taicu-su tăia găinile, şi harşt! îi făcu felul bietului mâţ, şi-l îngropă la ei în grădină şi vărsă o lacrimă de adolescent pe adidaşii lui Plima. “Dumnezeu să te ierte, pisoiaş! Sper ca în celelalte 8 vieţi ale tale să vii mai văzător”, se rugă el.

După vreo două zile, familia Greuceanului merse în vizită la bunici, a căror curvă de mâţă fătase şi ea vreo câţiva pisoi. Dar la ea rămăseseră vreo 4 cu ochii lipiţi!

- Băi tată! îi spuse Greuceanu lui Virviricu, tac-su. Ce ne facem cu mâţa asta?
- Păi ce să ne facem, îl întrebă Virviricu.
- Păi ui ce pui orbi face!
- Nu-s orbi, zise Virviricu, au numai ochii lipiţi. Aşa-s puii de mâţă. Dar îşi revin într-o săptămână-două.
- Cum adică îşi revin! zise Greuceanu.
- Păi îşi revin, îşi dezlipesc ochii şi devin mâţe normale.
- Toţi?
- Da, toţi.
- Nu rămâne nici unu orb?
- Nici măcar unu, zise Virviricu.

Greuceanu înghiţi în sec. Să ştiţi că e destul de traumatizant, când ai 17 ani, să killăreşti o mâţă degeaba!

- A, apropos, mai zise Virviricu. Ai văzut că şi mâţa noastră avea un puiuţ cu ochii lipiţi, nu?
- Da… am văzut, înghiţi Greuceanu în sec.
- Nu l-ai mai văzut? Că de câteva zile parcă o dispărut din cuibul pisicesc.
- Nu, nu l-am mai văzut, oftă Greuceanu.

Într-adevăr, de câteva zile chiar nu-l mai văzuse.

Deci la noi la firmă se organizează anual un Moş Crăciun, în care fiecare cumpără altui coleg un cadou. Se trage la sorţi şi nu ştii niciodată cine ţi-o cumpărat cadoul, că e sicret. Se oferă cadourile în cadru festiv, corporatist, firma merge, leafa trece. Cadourile – cam ce îţi trece prin cap, gen inel din ăla vibrator de pus pe puţulică (aşa o primit un coleg, şi tot s-o înroşit), sutiene, cătuşe de Crăciuniţă, căciuli, mănuşi, undiţe ieftine, cărţi despre tot felul (“Întoarcerea la Iisus” a primit anul ăsta un coleg), deci cam tăt felu’.

Colegul Nick pleacă în mol să cumpere cadoul de rigoare pentru alt coleg.

În mol, colegul Nick îşi pierde portofelul – cu buletin, carduri, acte. Pfuay, se oftică colegul Nick! Că în câteva zile pleca în Slovacia de revelion, şi canci buletin, canci carduri; canci buletin să-şi scoată banii din cont dacă nu mai avea carduri; deci sex dureros pe toate planurile. Pfuaaay, şi se dă de ceasul morţii, că cine naiba îţi mai dă buletin în ajun de colindat, că el are domiciliul în alt oraş (să zicem – Cugir). Şi el luni pleca din patrie!

Şi îl blastămă pe Moş Crăciun corporatist, că din cauza lui şi-a pierdut el portofelul. Şi Moşul sughiţă, şi el înjură cu simboluri falice în continuare, că asta fac românii cel mai bine, doară e scris în toate ghidurile de călătorie.

Şi a doua zi vine momentul adevărului, când se împart cadourile în firmă la bradul de plastic, spiritul Crăciunului, alea-alea (nota bloggerului: colegii nici nu au observat că le-am pus în fundal Fuego, ca să mă râd de ei).

Şi Nick rămâne singurul din firmă care nu o primit cadou, dintr-o gravă eroare logistică pe care nu şi-a asumat-o nimeni.

Şi Nick iar blastămă. Că în primul rând pentru cadoul altcuiva îşi pierduse portofelul şi îşi  riscase revelionul în Slovacia; şi amu nu primise nici măcar un capăt de aţă ca să fie lucrurile cât de cât oable.

Dar, pe la final de program, grava eroare logistică se rezolvă: colegul Nick primeşte un butoiaş de Heineken. Dar deja spiritul Crăciunului părăsise firma, şi el se simţea orfan de spiritul Crăciunului.

În seara aceea, colegul Nick îşi ia concediu o zi şi fuge repede în oraşul de baştină (repet: să zicem – Cugir), să-şi rezolve cu actele. În 25, deci chiar în Ajun de Crăciun. Nişte caltaboşi, rachiuri şi cârnaţi îşi schimbă proprietarul cu un nene cu caşchetă, şi la final de zi colegul Nick răsuflă uşurat: se află în posesia unui buletin nou, cu faţa lui pe el. Deci revelionul îi este salvat. Viaţa nu e chiar aşa de naşpa, oftează colegul Nick.

Dar sâmbătă primeşte un telefon de la Poliţia Cluj: “Alo, domnul Nick? V-am găsit portofelul cu buletinul şi toate cardurile pe care între timp le-aţi anulat pe toate!”

2. Nunta Nadiei cu Ganistră. Greuceanu, naşul lor, deschide ostilităţile la aperitivele reci: “Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta.” Face o pauză. “Că a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea, în numele Tatălui şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh!” Se uită în jur, panicat, lumea consternată: “AMIN!” Se apucă naşu să baloteze, în privirile reci ale celorlalţi.

Noi – pe jos, clar. Vacă! Că semeni cu tată-to!!!! Că cu el semeni!!!!

3. Nunta mea. Panicat, că-l ameninţasem înainte, Greuceanu fuga-fuguţa la DJ: “Bă! Domnu’ Marcel! Vă rog io spuneţi “Tatăl nostru” la microfon!!!!”

Şi se scapă.

4. Botezul Gropărelului. 50 de oameni, oaspeţi, prekini. Iau microfonul: “Dragi oameni, oaspeţi, prekini! Vă mulţumim că vă aflaţi alături de noi în aceste momente în care Gropărelul s-a lepădat de Satana, măcar verbal, că şi tac-su o făcut la fel, da’ tot dijaba. Îl rog pe naşul Greuceanu să zică rugăciunea, să putem tăbărî pe aperitivele reci!” Şi îi dau microfonul.

Greuceanu se uită la mine, panicat: privirea lui – laser, frate. Ia microfonul, îi tremură niţel vocea. Anunţă: “Bună ziua, îmi pare bine să mă aflu aici cu voi; dar ca să fim o gaşcă multietnică, pluriculturală, îl rog pe naşul maghiar să vă spună rugăciunea cea sfântă!” (noi avem două perechi de naşi, unii români sadea, alţii unguri cumsecade). Şi îi ţâpă microfonul naşului ungur!

Naşul maghiar o dă pe glumă: eu nu ştiu decât în maghiară! Nu e bai, naşule, zic io, zi pe limba lui Arany Janos. Naşul maghiar se uită la mine, panicat: privirea lui – laser, frate.

Nu ştia nici el.

Păgâni, maică, păgâni.

Băiatul  acesta sfios şi ruşinos, spre deosebire de alte pramatii care în clasa I bagă la greu prafuri de la magazinele de vise, ba mai şi fumează în excursie, era cu atâta de  mult bun simţ că nici măcar un pârţ nu trăgea calumea. Fincă se ruşina, şi ţinea în stomăcel orice asemenea gaze rare; drept urmare, serile familiale se lăsau de multe ori cu dureri de burtică.

Odată, mama i-a spus:

- Măi băiete! Uite ce e, dacă îţi vine, o tragi! N-o mai sufoca atâta, că nu ţi-a fi bine la intestine!
- Dar mami, spuse pruncul, râd copiii de mine la şcoală…! Şi-mi spun beşinosu.
- Uite ce e, zice mama, dacă suntem numai noi, acasă, în familie, nu râde nimeni de tine! Şi dacă ne aflăm în deplasare, dacă e mama sau tata lângă tine, nu e nici un pericol, că te scuzăm noi! Bun? Eliberează-le, lasă-l în durerea lui de efect de seră!

După vreo lună-două, soprana îşi aduce pruncul şi soţul la Operă, unde avea un recital. Şi se zbate să le facă rost de bilete în primele rânduri, acolo unde stau piloşii Operei din Cluj.

Şi, în mijlocul unui duet în care mama dădea ce avea mai bun din ea, inevitabilul se produse: pruncul trase o răpăială de mitralieră că aproape că fură obligaţi să întrerupă spectacolul, aşa or râs în pumni toate obrazurile subţiri îmbrăcate în rochii de seară şi pulovere cu adidaşi, îmbrăcăminte de auditoriu de operă clujeană, of cors.

După reprezentaţie, mama se hotărăşte să abordeze subiectul cât poate ea de tranşant, şi-l invită pe băiat şi pe soţ la o îngheţată.

- Măi fiule, zice soprana. Ţi-a plăcut?
- Da, mamă, ai strălucit!  Mai ales ambitusul ăla, cu solul din octava a doua, a dat peste cap publicul. O tanti de lângă mine o plâns într-un şerveţel Zewa!
- Mă bucur, zice mama, mă bucur. Auzi, tu mai ţii minte discuţia noastră despre pârţuri?
- Da, mamă, sigur, cum să nu. Nu fac pârţ decât dacă sunt acasă, sau dacă sunteţi unul dintre voi cu mine!
- No… uite, trebuie să îţi spun ceva. În seara asta noi nu eram acasă; şi este OK că tragi vânturile ca antiaeriana din Bagdad în operaţiunea Desert Fox, dar ştii… la Operă e unul din cazurile acelea când nu e bine să faci pârţuri! Pentru că nu e bine, ştii? Nu prea e voie.
- Tu mamă, spuse pruncul. Tu mamă! Dar de ce eu nu am voie să trag pârţuri la Operă, şi tata are voie? Că toată seara numai asta o făcut!

În acel moment, tatăl se înecă cu prăjitura.

No – hai. Şi plecăm, ajungem la Service, intrăm înuntru şi-l salutăm pe şef, un ficior tânăr preten de-al Mişului care repara la un ditamai  Nissan 4×4 adus din Anglia, îi scosese morişca de la motor şi ciocănea pe la bujii ca ălade la CFR. Se discută despre arbori cotiţi, plăcuţe de frâie şi vremuri schimbătoare de viteze. Într-un moment în care conversaţia lâncezeşte, intervin şi eu decisiv şi abordez frontal tocmai autobuzul pe care îl repara:

- Să nu mai mor… bă, io când văd d-ăştia cu maşină cât China, bă, şi n-au bani s-o înmatriculeze…! Ui! Şi le iau din Anglia, că acolo-s pe toate gardurile şi-s aproape moca. Şi le aduc de-acolo cu o mie de lire, vin cu ele în România şi fac pe deştepţii, că ui ce maşină am io! Plm… îs sătul de ăştia, îi vezi prin trafic că nu semnalizează, parchează ca proştii pe pista de biciclete că nu au cum să ia amendă cu număr de Anglia, se bagă ca vaca în depăşiri, ba îţi mai dau şi flashuri dacă mergi cu 49 km/h prin urbe, că ei se grăbesc, cocălarii dracu’… Şi niciodată nu-şi fac plinul, că n-au ei atâta caş, îi vezi la benzinărie cum picură un litru de gaz înăuntru şi fac o tură de oraş, să vadă plebea în ce ştift îşi plimbă ei curu!

Urmează o tăcere de câteva secunde, Mişu cu mecanicul schimbă priviri; eu mă înfierbântasem.

- Da, bă, plm. Îi vezi cu lanţuri de aur şi-n maieu cu şlapi şi au icoana pusă la bord şi lor le sparge manelele timpanu! Şi coboară la terase şi îşi iau apă plată, că-s faliţi, da’ le stă cheia de la maşină ostentativ pe masă… şi se uită salivînd după gajici, ăştia nici să se uite cum trebe la gajici nu ştiu, că tre să te uiţi fără să te vadă! Ştiţi faza aia cu “ce-faci-fetele-te distrezi-vă-simteţi-bine?” O ştiţi? N-o ştiţi??? Cum, mă, n-o ştiţi! Şi-s genul de oameni care se uită la ştirileproteve şi îl regretă pe Ceauşescu şi ţin cu Steaua, e plină ţara de ei… plus că nuş ce dracu le trebe aşa maşină mare, că doară nu fac offroad cu ele, şi-ar putea liniştiţi plimba curu într-un Ford Fiesta…!
- E maşina mea, zice mecanicul, ştergându-şi mâinile cu o cârpă. Şi mi-am luat-o să mă duc cu ea la Beliş, că am cabană acolo şi e prost drumul.

***

- Scuze, nu pot scrie acum, e nebunie la noi la firmă, toţi or luat-o razna!
- Nu-i bai. Sper sa treaca cat mai repede.
- Şi noi sperma. (speram)

***

Documentăm o aplicaţie numita Marketing Manager – pe scurt, MM. Îl intreb pe programeci:
- Bă! Cum se exporta o campanie in mm?
- Suj, mi se răspunde.

***

- No! Ce să mă fac, mă! Să-i dau păpucii?

Discutam despre femei şi trădări, of cors. Ea fusese la un chef fără el, chef la care fusese şi fostul ei iubit.

- Bă! Nu fi nebun, îi zic. Şi dacă o fost, ce-i? Iart-o!
- Plm, zice el. O iert, normal. Da’ vroiam să aflu şi părerea ta. Pentur mine esti ca un far.t!

***

- Maine e ziua mea! îmi scrie.

Îi răspund rapid, vreau să îi scriu “Yeeee!”. Îmi iese: Ueeeeeee! Noroc că nu este şi “m”-ul lângă “u” pe tastatură, că ieşea o chiftea nasoală.