Furia visinie

Cum dezamorseaza moldovenii un conflict in trafic

Aterizară cu bine în capitala Moldovei, soția își reîntâlni, emoționată, familia, lacrimi se vărsară, pupături se schimbară!

Urmară câteva zile înecate în vin bun de casă și bunătățuri de la Moldova. Apoi, într-o seară, la cină, ginerele își luă inima-n dinți și îl întrebă pe socru-său de la obraz:
– Auzi, tată socru… da’ nu îmi dai Dacia matale să mergem la nunta aia de la Cluj? Nunta pentru care am venit din Suedia? (more…)

3 lovituri, dă-i și tu!

Şi începem cu drumul către Sibiu

Către căşi, mai exact, de sărbători. În cea mai rece zi din cariera anului defunct: minus vo 12 grade. Furia vişinie – fără încălzire, că nuş ce s-o bulit pe la radiatoare.

Frig, mâncu-v-aş. Io – fără mănuşi, că-s mai călduros. A, şi fără RCA pe 2009, că nu l-am mai găsit deloc, deşi-l aveam. Ce Dacia mea, zic io, nu m-or opri tocmai amu!

Şi m-or oprit. În frumosul judeţ vecin Alba, p-undeva.

Dacia mea nu mai mergea cum trebe: la relanti murea motorul, trebuia mereu turată maşinuca. Aşa că trag pe dreapta, motorul moare, şi-mi zic: numa’ d-al dreq nu ies din maşină! Şi când se apropie agentul, încerc să deschid geamul, şi dijaba: frigul înţepenise mecanismul care la Dacie e mai sensibil ca la Honda Civic, asta deja se ştie.

Agentul îmi cere buletinul, io, bucuros ca nu ma intreaba de RCA nimic, i-l dau şi îi zâmbesc de mi s-o vazut spanacu’ dintre dinti. Şi ies afară, că în maşină era mai frig ca înăuntru.

Şi îl urmez pe agent ca pe un tătic:

– Mo! zic. Nu vă pricepeţi la Dacii?

Era un tinerel okeiuţ, zic eu.

– Nu-mi mere deloc încălzirea, zic eu. Mor de frig în ea!
– Nu mă pricep, zice agentul. Stai să dau prin staţie, poate se pricepe careva.

Şi dă prin staţie. Şi află.

– Trebe să băgaţi un carton la radiator, zice el, să nu intre aer rece la motor. Aveţi?
– Nu am, zic eu, da’ stai să verific.

Prin Dacii – se ştie asta – poţi face rost de tot ce îţi trebuie. Şi descopăr cele două cutii de bielete, cu bielete in ele. Şi încep să o scot pe una, şi să o rup. Zic:

– Nu o rupi tu? Că mi-i mâna îngheţată!

Chiar aşa era, nu prea o mai simţeam. Că bătea şi alizeul nopţii de decemvrie acolo, în plin câmp.

– Ba cum să nu! şi preia el sarcina.

Cu asta m-o înduioşat. Îi desfac capota, şi îi indic pe unde să o strecoare, între radiator şi mască. Şi el o strecoră, şi se umple de funingine d-aia de la motor, şi se mânjeşte, cred, puţin, pe lăbuţe. Şi îi mai dau şi celălalt ambalaj de bieletă, pe care îl rupe, şi-mi baricadează cum trebe radiatorul.

Şi îmi inapoiază buletinul, în mulţumirile mele tropical de fierbinţi! Că amu nu îmi mai murea motorul la relanti. Şi parcă şi dădea o briză de aer subpolar pe la parbriz, nu ca înainte, că l-ar fi omorât Dacia mea şi pe Roald Amudsen dacă l-aş fi luat la ocazie, halal explorator polar norvegian.

Şi ca să fie toate bune, în şpriţul Crăciunului, opreşte Garcea traficul pe drumul european, ca să să poată înscrie maşina Groparelui în trafic. Care maşina Groparelui pleacă către miazăzi, claxonând prietenos, mai mult din greşeală, că aşa-s vitejii, se înspăimântă numai după ce a trecut pericolul, şi io nimerisem claxonul în loc de semnalizare, de frică.

Şi până-n Sibiu nu m-am mai oprit!

31 lovituri, dă-i și tu!

La ocazie

Tri studenţaşi albanezi, cu bulendre, pe centură. Opresc:

– Tăţi vreţi să veniţi? Da’ tăţi?
– Tăţi, dară.
– Haidaţ! şi le-am pus Radio Zu pe drum, că tot am zis că îmi fac CD cu manele pentru autostopişti, ca să opserv reacţii, să le pun pe blog.

Io veneam de la cumetrie, că fusese ziua hinului cu o noapte înainte, să trăiască, La Mulţi Ani! Şi el, şi hinii şi naşii lui. Şi socru Greuceanului donase o pălincă, de-ţi scorojea buzele!

Şi păpasem tot felul.

Şi burta, sireaca, nu era ea prea fericită. Şi nu mai fuse decât o chestiune de timp până să nu las una. Buh! făcu.

– Aş aprecia dacă nu v-aţi beşi în maşina mea, totuşi, zic eu, serios.

Tăcere. Se consultă din priviri.

Mai merem, mai bârfim una-alta. Că e greu în studenţie, că nu mai au loc în cămin fincă or făcut vitejii.

Mai trag una. Pac-pac-pac, pârâi ca o mitralieră!  Da’ nu se auzi nimic, că era înnăbuşită de muzica de la Radio Zu.

Mie, dintre toate radiourile din lume, cel mai mult îmi place să mă beşesc pe Radio Zu.

– S-o stricat mâncarea în voi? întreb eu.

Autostopiştii de duminică seara nu au curaj să nu fie de acord cu părerile tale, că îi poţi debarca, şi drumul e plin de alţi autostopişti, deci şansele să stea să îngheţe aşteptând maşină cresc exponenţial.

2 minute mai târziu, scap o întreagă baterie antiaeriană. Îmi venea să mă fac pe mine de râs!

– OK, zic, nu putem continua aşa. Dacă vreţi, oprim la PECO, să vă căcaţi. Dă-o dracu’ de treabă! şi mă uit fioros în retrovizoare.

Tăcere. Le zic un banc răsuflat, se râd din politeţe. Simţeam tensiunea în aer.

Ajungem in Cluj, după ce mai pufnesc de vreo trei ori ca şi când aerul ar fi fost viciat de proceduri. Opresc maşina, îi debarc, ei dau să plătească.

Le zic: dacă nu v-aţi fi beşit, aţi fi venit moca. Da’ aşa… tot drumul v-am mirosit maţele! Asta e, decartaţi.

Ei dau din colţ în colţ, şi întind bacnotele.

E OK, băieţi, zic. Totuşi, ţineţi-vă banii, beţi şi voi o săniuţă pentru furia mea vişinie! Hai, sănătate. Pa.

Şi se cară.

PS: Aceasta este o postare de o vulgaritate şi ficţionalitate feroce!

24 lovituri, dă-i și tu!

Cu mecanicu’ la furia vişinie

– Dacie? pufneşte. Adu-o aici.
– Nu, zic, că nu porneşte. Haidaţ cu mine, că ne duce un coleg cu maşina.

Pufnete, mutre, icnete. Nu-i convine să vie până la bloc.

– Asta-i, îi zic, ui ce faină-i!

Blocul de lângă furia vişinie tocmai se izolează. Tot praful şi polistirenul se cuibărise pe maşinuca mea, arăta ca de Christmas.

Desfacem capota, îi dau la cheie. În jurul nostru se strâng toţi muncitorii de la bloc, bucuroşi de pauză. Rulează o ţigare, fac un banc.

– Delcoul e! zice un meseriaş de la bloc.
– E! Delcoul! Nu e delcoul, zice mecanicul.
– Ăla-i, mă! şi continuă muncitorul o întreagă teorie că de ce crede el că e delcoul. Mecanicul meu aşteaptă, şi i-o retează scurt:
– Bă! Io am ani munciţi în maşini mai mulţi decât ani de viaţă ai tu!

Mecanicul cu ani mulţi munciţi în maşini are pe la 45 de ani. Meşterul – pe la 60. Meşterul se simte, şi se cară.

– Platinile sunt, zice mecanicul. Adu-mi un set nou de platini! şi continuă: că toţi românii se pricep la fotbal, politică şi reparat Dacii; că d-aia ţara asta nu mere bine, că nu-şi vede omul de ce ştie face, că-s toţi experţi; că o Dacie se repară foarte uşor, numai că trebuie să fii bun, ca mine; că io-s e mecanic bun, că şi taică-mio e mecanic, şi face parte dintr-o dinastie de mecanici de Dacii, recunoscută în Cluj, de alfel; şi că el nu spune nimănui ce trebuie lucrat la o Dacie, că meseria se fură, sau se cumpără! şi dacă îi dă careva bani, îi spune ce are maşina şi de ce crede el că platinile sunt de vină, nu delcoul; plus că – uite, trage aer fals pe la galerie, şi nici cu electromotoru nu e ok!

Îi aduc la om un set nou de platini, şi se apucă de meşterit. Ceva nu merge.

– Vanghelia masii, zice el. Că nu mere.

Într-adevăr, ceva nu mergea, şi pace!

– Futui! mai scapă mecanicul printre molari.

Schimbă platinile noi cu alea vechi, le bibileşte, improvizează. Dijaba.

Îl simt cum începe să nu mai poată. Transpiraţia fierbinte îi picură pe carburator. Îi tremură mâinile.

– Pasca mâne-ta, îmi înjură el maşina (mă rog, Dacia). Futu-ţ. Ghimbiru şi glazura.

Nu se lasă, că deja meşterul mustăcea.

– Chiazda, mai zice el. Da. Chiazda.

Dacia opune rezistenţă, ca orice femeie. Dacia mea nu se lasă la oricine! Că e fidea, ea.

– Hai, tu! Hai!!!!! mecanicu e în pragul apoplexiei.

Dacia – ca orice femeie pe care o rogi ceva important – ignoră cu brio, ca să te facă să te simţi ca un nimeni. Eu o mângâi, pe furiş. Draga de ea!

– PIIIIZDA MĂTII!! PIZDA ŞI PIZDA ŞI PIZDA MĂTII! ŞI PIZDA MĂTII!!! FUTU-ŢI GURA MĂTII DE MESERIE ŞI CINE M-O PUS SĂ MĂ FAC MECANIC! (porumbeii de la etajul patru zburară, speriaţi, de parcă ar fi venit pterodactilii). GRIJANIILE ŞI MIOVENIU’ MĂTII! CU DRACU SĂ TE DUCI! CU DRACU!! ŞI CONSTANTIN STROE! ŞI MINERIADELE! ŞI POLISTIRENU! ŞI POLIŢIA CIRCULAŢIEI! ŞI BLOGURILE, WEB 2.0 ŞI PARLAMENTU! ŞI… ŞI… DA! DRACULUI! DA! DRACULUI!!!

O reparat-o, într-un final. Io m-am distrat.

34 lovituri, dă-i și tu!

Motive pentru care oltenii place la mine

1. Pentru că tata e oltean verde.

2. Pentru că atunci când se ceartă între ei, se nasc aşa nişte dihonii, că mafia siciliană e un fel de joc de dame jucat de pensionari. Ba, îşi fac şi vrăji, ca proştii.

3. Pentru că vorbesc mult, şi când te iau la ocazie te lasă din maşină îndoctrinat cu părerile lor, şi votezi PSD sau PRM.

4. Pentru că atunci când am plecat în weekend la Sibiu, am dat de un accident lângă Alba. Şi se circula numai pe contrasens, şi noi stăteam ca proştii-n coloană, că Poliţia nu ajunsese încă. Şi un oltean s-a apropiat de mine:

– Şefu-şefu, n-ai cumva o vestă reflectorizantă?
– Da’ di ce? întreb.
– Păi să mă duc să opresc circulaţia pe celălalt sens, să putem şi noi trece!
– Am, zic, cum nu.

Scot vesta, i-o dau la om.

Omu’ preia vesta, şi-o îmbracă, şi cu cel mai oficial aer cu putinţă păşeşte pe contrasensul carosabil – ca ducele de Wellington pe cadavrele oastei lui Napoleon. Marţial, în puterea nopţii, opreşte maşinile ca un ofiţer nazist, şi ne face semn viguros cu mânuţa să trecem. Când ajung în dreptul lui, se dezbracă fulgerător de vestă, mi-o dă prin geamul maşinii, şi urcă din mers în maşina lor care era chiar după noi, de am rămas mut în vorbire de asemenea Taekwondo oltenesc! Păi cu ardelenii mei fără spirit de antrepriză şi acum aş fi fost în coloană.

5. Pentru oltence.

42 lovituri, dă-i și tu!

Când iei la ocazie

Fincă io nici în ziua de azi nu am uitat cum e să stai la ocazie ca prostu’, când văd autostopişti îi iau la bordul furiei vişinii. Ba chiar am şi ocolit din drumul meu ca să-i las unde vroiau ei să ajungă, fincă sunt cumsecade!

Vinerea asta, mergând la Sibiu, am luat doi albanezi cincuagenari, cu care am dezbătut economia politică a regimului Ceauşescu şi impactul său asupra psihicului colectiv. Am vorbit şi de puţină Java, de cherestea şi de fermele germane, de capacul meu de la roată care la un moment dat ne-a depăşit fără să semnalizeze, de icoana mea lipsă de la bord (da, da, ştiu, mi-e ruşine: am Dacie fără icoană la bord, şi fără calendar cu ţâţe goale; ), şi despre uzina de armament de la Cugir.

Sâmbătă seara, din Cristian, de lângă Sibiu, am luat o cusătoreasă blondă, care mergea, sireaca, la serviciu. Şi care s-o cam temut să vină cu mine, da’ am asigurat-o că nu are de ce să se teamă, că am rămas cu o invaliditate din al doilea război mondial, şi ea nu o râs. Şi la coborâre, fincă nu am vrut să îi iau bani, s-o băgat într-un magazin, mi-o aruncat o doză de Golden Brau pe geam, în braţe (io staţionam, că verificam ceva la bord), şi o rupt-o la fugă! ca o chinezoaică era de ruşinoasă, parol.

Aşa că – cu doza de bere pusă strategic în spate, duminică merg să mai fac un drum, încarc maşina, şi doza de bere se găureşte de la redresorul lu’ tata, şi se varsă în spate, şi toată maşina o început să pută aşa cum miroase lângă fabrica de bere Ursus, când bagă ăştia E-urile alea cu gust de bere în cisterne.

Urmează a treia tură de autostopişti: trei tinerei, două fete şi un prunc de anu I, studenţi la Conservator. Şi am început:

– Să ştiţi că aşa miros eu, a bere, în maşină; că amu fix din crâjmă ies.
– …
– Şi voi sunteţi studenţi la Conservator? Ce cântaţi acolo, manele?
– …!!!
-Ui, mă, futui, iar mi-o crăpat semnalizarea! Sper să ajungem cu bine la Cluj, măi copii, că dacă se strică maşina pe voi o să vă dau în judecată, că sunteţi prea grei.
– …
– Staţi bine acolo, în spate?
– Da, zice una din fete.
– Bun, zic eu, şi îmi împing scaunul în spate până o ţipat de durere.

Mai stau ce mai stau, şi îi întreb:
– Câţi bani aveţi la voi?

Mă prind că deja sar calul, şi le zic:
– Voi mereţi la Oradea în noaptea asta? Că puteţi dormi la mine, toţi trei.
– Nuuu, mulţumim, nu e nevoie…
– Insist! zic. Vreţi să coborâţi aicea?
– Nuuu, dar… ştiţi.. ne aşteaptă părinţii…
– Ce părinţi! Ia sună-i, să vorbesc eu ei.
– Nuuu, nu, te rugăm…
– A! zic. Ui ce apus frumos! Ţine-mă de mână, îi zic la băieţelul de anu I, student la Conservator. Ce, refuzi? Ha?

Nu le-am luat bani, şi cred că orice om întreg la minte s-o prins că astea îs întrebări pe care nu le-am pus lor, da’ am râs în mintea mea de cum ar fi dacă le-aş fi pus, că d-aia amu simt nevoia să vi le zic, că dacă nu vi le ziceam, crăpam!!! Tot drumu’ am râs singur prin capu’ meu, că cred că i-am intimidat cu maşina mea de lux, d-aia nu or vorbit cu mine.

21 lovituri, dă-i și tu!

Cât de mare şi lungă e patria mea, Doamne!

Nu are rost să vă zic că am băgat vreo 3 drumuri dus-întors de Sibiu într-o săptămână, probleme de sănătate cu Gropăroii, Doamne ţine-i, probleme care sper să se fi rezolvat, că nu dijaba am dat şpăgi la nenii şi tantile în halate albe.

Şi io tot iau autostopişti la ocazie şi nu le iau bani, că-s tăntălău d-ăla cumsecade. Dintre aceştia:

1. O hoardă de studenţi;

2. Nenea care era paznic la un lac de pescuit în Mărtineşti, şi care o zis că nu-i e frică de ploaie, că el are perelină;

3. Maria, ţiganca de veo 60 de ani din Ocna Mureş, care mergea la târg la Câmpia Turzii cu ciorapi de la Sebeş ca să-i vânză, că şi ea trebuie să mănâncă; şi care o încercat să mă şpăguiască cu ciorapi, şi io am nechezat a dezaprobare, că nu-mi trebe amarul lor de bani. Şi care mi-a zis că am nume pai (frumos), ca mine. Şi care o tuşit o dată, şi m-am prins că bea tutun: şi instantaneu i-am oferit o ţigare, pe care a şi acceptat-o, şi romantic am fumat amandoi la 5 dimineaţa pe drumul Unirea-Cluj în Dacia lu’ tata, care dacă ştia că cine fumează la el în maşină mă asasina groaznic cu mâna lui;

resize-of-resize-of-resize-of-resize-of-dsc01208

şi i-am oferit o cârpă de şters parbrizu să scrumeze în ea, că nu putea deschide geamul din cauza burţii, şi se pregătea să scrumeze peste ciorapii care erau de vânzare; şi am vorbit cu ea de relaţiile mele, Geoană, IT, geopolitică, BCA versus cărămidă Porotherm, neoliberalism, noile terapii complementare pentru cancerul de colon, Michael Jackson şi planeta de pe care-o venit.

Şi care la final, când am depozitat-o, tăt nu s-a răbdat şi mi-a zis:

– Da’ auzi,… nu-mi mai dai două ţigări, să am până ajung în Turda?

Şi amu vă întreb io pe voi: ce ziceţi, i-am dat?

28 lovituri, dă-i și tu!