După vreo trei ore de băgat creionul în urechea lui tati şi muşcat tati de gât, pe Gropărel îl înşfacă foamea de vintre. Acest fenomen fiziologic îi provoacă vocalize demne de o baritoană de la Opera de Stat din Cluj-Napoca. Cam aşa ar răcni² Montserrat Caballe dacă ar fi chinuită de un Viet Kong suferind de tulburare bipolară într-un lagăr cambodgian.

Îl iau pe moştenitorul guiţător în braţe şi intrăm în bucătărie. Oare ce-o zis nievasta să nu-i dau sub nici o formă, linte? OK, deci îi dau linte.

Îi scot porţia de linte şi o pun într-o tigaie, pe aragaz, să o încălzesc. Apoi, pentru că Gropărelul vrea să vadă absolut tot ce fierbe pe aragaz, şi îl iau în braţe să examineze tigaia.

În bârlogul gropăresc, deasupra aragazului tronează hota luată în rate; iar pe hotă zace un dulăpior. Înainte ca eu să apuc să-l opresc, Gropărelul întinde mânuţa şi deschide uşa dulăpiorului.

Din dulăpior pică jos o cafea vidată de o juma de kil.

Cafeaua vidată de o juma de kil cade direct pe mânerul tigăii. Care se răstoarnă de pe aragaz.

Toată podeaua se umple de lintea băietului.

Iau băietul, îl pun pe scaun cât mai departe de sinistru.

Încerc să recuperez tigaia, proces în care mă mânjesc tot de linte lipicioasă pe mână (eu posedînd un talent rar în acest sens).

Caut o cârpă să mă şterg: văd una pe masă. O iau viguros în mână.

Probabil nievasta luase micul dejun pe ea, căci cârpa e plină-plină de firimituri care se împrăştie vesel pe jos, peste linte.

Oftez şi mă scarpin temeinic în cap, a pagubă. Suficient cât lintea de pe mână să mi se transfere acum pe tot părul.

Pentru a-i trata pe născătorii de Gropar şi cu altceva decât pită şi sare Cristal, vineri am trecut pragul unui hipermarşeu cu nume de personaj mitologic din târgul nostru de provincie.

Tradiţia cere ca, la intrarea în orice hipermarşeu, Groparu să meargă glonţ la raionul de pescuială, unde să cântărească lansete în mâini de parcă-i obsedat. Preţ de câteva minute, mintea sa de blogger face un declic şi Groparu se visează că face surf pe un plaur, la Sulina, în trântă voinicească cu somni de pe vremea lui Carol al II-lea. Spre imensa lui surprindere, însă, Groparu descoperă că raionul de unelte de pescuit nu mai exista, fapt confirmat şi de un angajat. Sictir, îşi zise Groparu, la ce preţuri aveau nici nu mă mir; să ceri 10 lei pe un momitor fără cârlige e moarte curată, aviz celorlalte hipermarşeuri.

Aşadar încep raliul printre rafturi: într-o efuziune cumpărăţionistă, îndes în coş cel mai scump peşte, cea mai fină brânză, cel mai scump vin alb care merge bine cu peştele.

Apoi mă podideşte un aer de zgârcenie hidoasă şi-mi zic: ia hai să nu sparg chiar un miliard de lei! Hai să vedem la ce putem renunţa.

La peşte – nu se poate, Gropăroiu e oltean, mă spintecă dacă nu haleşte peşte.

Brânză trebuie să rămână, Gropăroaia e din Poplaca, din Sibiu, mioare, oi… niet.

Vin! Dă-l dracu’, Doamne iartă-mă, zic, oricum aduce tata, nu trebe musai vin de fiţe.

=================================================================================
(Nievastă-mea zice că de aici ar fi trebuit să încep postarea).
=================================================================================

Mă întorc înapoi la raionul de vinuri.

Scot vinul din coş, îl las pe raft şi fac patru paşi şi încă o jumătate de pas.

În spatele meu, sticla abandonată comite sinucidere de indignare: pică jos de pe raft (sau face cratered – Quake players will understand that!) Şi se sparge în ţăndări şi în stropi galbeni de vin alb care merge bine cu peştele.

Tot magazinul încremeneşte!!!! Oamenii se holbează la mine ca la un pinguin.

Mă pufneşte râsul: na, Gropare, te-ai apucat să faci economie. Amu plăteşte sticla asta spartă şi apăi mai cumpără încă una!

Apare o tanti angajată.

- Săru-mâna, zic, am spart o glajă, cum procedăm?

Doamne dispare. Apare un nene.

- Bună ziua, zic; io, io am fost.

Aud o şoaptă: e blogger, se răzbună pe magazin că au desfiinţat raionul de undiţe.

Omul culege cu dibăcie de pe jos eticheta vinului spart şi pleacă fără să zică nici o vocală. Nici nu mă bagă în seamă.

Eu rămân prost locului, supus opropriului general, înfruntînd priviri maliţioase.

Apare un nene de la pază:

- Io! zic. Io l-am spart. Cum se procedează?
- Păi va trebui să-l plătiţi, zice.
- Aşa este însăşi viaţa, zic.
- Haideţi cu mine, zice.

Badiguardul ia o sticlă identică de pe raft şi mergem împreună la casă, mă bagă în faţă, plătesc vinul, apoi îmi dă mie sticla.

- Păi ce fac cu vinul? întreb.
- Îl beţi acasă! zice.
- Aha! zic io.

L-am băgat în coş şi mi-am văzut mai departe de cumpărături, apoi am ajuns acasă.

Unde vinul s-a băut.

Când iarna devine nesimţită, familia mea are una pereche blugi strămoşeşti, cu căptuşeală; îi păstrez pentru că poate mi-i cere vreodată NASA să testeze cum se simt cosmonauţii la minus zero grade Fahrenheit 9/11. Blugii ăştia sunt atâta de groşi, că stau pe mine gata-gata să plesnească – cum stă carnea pe unguroaicele grase, bine hrănite şi cu pielea albă; sau pe animalele alea de le zice alfabetul morse. Când îi port, îmi este imposibil să înfig ceva în buzunare; drept urmare, cheia de la maşină nu mi-a intrat în buzunar şi am pierdut-o când ieşeam de la firmă şi mă îndreptam către Opelaş. Cum ningea nebun de alb în ziua aia, nu am mai găsit cheia, deşi am strigat-o şi am fluierat-o pe străzi, noaptea.

Aşa că am umplut stâlpii de afişe “tăntălău, pierdut cheie Opelaş, ofer recompensă, rog seriozitate!” şi m-am întors cătrănit acasă – de parcă îmi pierdusem cheia de la maşină în chiar acea zi.

2. După nici o săptămână, am plecat la o sindrofie cu nişte bloggeri, la Torogoata lui Toiuţ (unde all inclusive-ul cu papa şi alcoale home made, ţin să vă reamintesc, costă numai 80 lei/noapte; da, de persoană, om sau femeie).

La plecare, portofelul meu – ia-l de unde nu-i, zici că-l mâncaseră caprele sau le intrase în funduri.

Am suduit năpraznic, am ameninţat destinul cu represalii, dar destinul era ocupat să facă sex cu soarta mea.

Pe drum, venind de la Scărişoara, m-a sunat cineva că mi-a găsit cheia de la punctul 1.

După o săptămână, după ce apucasem să anulez nişte carduri, portofelul rătăcit la pansiune a fost redescoperit într-o stacană de lemn. Cum a ajuns el acolo, dacă am fost bajocorit de destin sau de Gropărel, sau poate chiar de mâna mea beţivă – voi afla când îmi revăd filmul vieţii mele, înainte de moarte, şi fac un update la postarea aceasta, nievastă, te rog adu-mi aminte să nu uit, mersi.

3. După vreo 2 săptămâni, pentru că se relansa nişte bere Silva, am purces către capitala ţării eşti, Bucureşti.

Unde mi-am pierdut goretexul meu drag, antivânt, antiploaie şi nu mai ştiu antice, şi nu a fost găsit nici până în ziua de azi.

Cred că v-aţi dat seama că dacă m-aş fi făcut praştie la relansarea Silva, nu aş fi pierdut nimic.

4. Când umblam cu ceva treburi pe la Orange Shop, săptămâna trecută, am cumpărat nişte acumulatori AA – pe care i-am pierdut la firmă între bucătărie şi biroul meu.

Şi pe care i-am regăsit azi.

5. Va urma, punem pariu?

Nu numai atât; dar noi, românii ardeleni transilvanizaţi, suntem aproape precişi că suntem cele mai vechi forme de viaţă semi-inteligentă de pe planetă, alături de rechini, crocodili şi Ion Iliescu; şi avem şi cele mai bătrâne picturi rupestre pe lavabilele din peşteri, aşa, ca să muară dujmanii de ce termopane cu vitralii ne-am tras. Şi pentru că în peştera Coliboaia s-au descoperit aproape cele mai bătrâne desene rupestre de pe planetă, oamenii de ştiinţă au reuşit, în premieră, să descifreze ce preocupa creierul bărbatului preistoric. Occupy brain, cum s-ar zice. Click pe tablou ca să vedeţi ditamai splendoarea!

Mulţumesc, Dorescu Panait, pentru că egzişti.

PS: Am stat o oră jumate bibilind la poza asta grotescă în Paint, deci se poate puţin respect pentru munca artistului digital naiv?

Apoi vin vreo doi de la un radio – pre numele său jumate de silabă de iaurt – care salivează la gândul ideii tale sexy. Vreo doi care şi-ar dori şi ei să se bucure de asemenea idei frumoase, curăţele, de familie bună şi cu sânii mari, dar cărora nu li se arată. Care nu fac sex cu idei frumoase; dar şi-ar dori şi ei nişte acţiune, cu orice preţ, ca să mănâncă şi gura lor o mămăligă, un pufarin, un premix. Aşa că fac poze ideii tale atunci când face duş, fără să ceară voie, şi apoi defilează cu imaginea ei prin târg de parcă ar fi stăpânii ei legitimi.

La vederea mârşăviei, ideea ta vine plânsă toată la tine, compromisă de bârfă şi scandal. Este a ta, tu ştii că era pură şi neatinsă la ceasul la care mototoleaţi cearşafurile. Aşa că tu, bloggerul, te superi şi te înnegreşti de supărare. Din respect faţă de ideea ta cea neprihănită, începi să întrebi în dreapta şi-n stânga, te sfătuieşti cu nişte oameni de media, cu niscai avocaţi, cu mai mulţi prieteni. În cele din urmă te hotărăşti să nu stai cu braţele încrucişate degeaba, că degeaba stai. Prin urmare, pui la cale o strategie. Conform strategiei, eu, Groparu, bloggerul din papucii mei, se va adresa instanţelor competente pentru soluţionarea unui asemenea caz de – spuneţi voi ce, că pe mine nu mă lasă avocatul să-mi dau cu părerea pe blog. Şi întâmplarea face că şi Julius, care şi-a văzut şi el o idee de-a sa terfelită, atâta s-a înfierbântat că le face direct plângere penală.

Păi nu?

I-am deschis damei recensământe care m-a trezit – o tanti la vro 50 de ani cu adidaşi Nike în picioare.

Nu am ştiut domiciliul anterior al nievestei, am trezit-o din somn şi întrebat-o.

Nu am ştiut ziua de naştere a nievesti-mii, am trezit-o iară şi am întrebat-o.

Dupa aia am mers la nievasta cu poşeta ei să-mi dea buletinul să-i spun doamnei CNP-ul ei (că io nu umblu prin poşete de neveste, să nu mă înţep în lame de satâr sau să mă şpreyez lacrimogen).

Religia? Ateu, am zis, şi io, şi nievastă-mea, şi pe fiu-meu îl voi face cel mai ateu, Darwin îl fac, zic (la mine în casă nu există perete neacoperit de icoane, şi mai avem şi plin de icoane în vitrină, şi vreo trei biblii la vedere, inclusiv în engleză).

Boli? Cu capul, la mine (am glumit, doamnădragă!). La nievastă – are gura cam mare, zic (asta e bine, spune doamna).

P-ormă m-am distrat cum s-o chinuit să scrie în englezeşte numele cooperativei la care lucrez.

Pe urmă i-am zis că ocupaţia mea secundară este de blogger şi copywriter şi technical writer, şi iară m-am râs.

Pe urmă nu am ştiut ziua de naştere a lu’ Gropărelu’, am trezit-o iară pe nievasta din somn şi am întrebat-o.

La final, doamna mă întreabă: da’ în apartamentul de lângă stă cineva? Da, doamnă, zic. Să vedeţi ce chefuri trag ăia…

După asta, tanti s-o cărat.

După ce s-o cărat tanti, s-o trezit şi nievastă-mea.

După încă 10 minute, cineva bate la uşă.

Nievasta merge să deschidă.

Era tanti cu recensământul, care sare “de ce nu deschideţi la recensământ? ha? ştiţi că puteţi lua amendă?”

Nievasta zice: da’ mai devreme aţi fost la noi!

Şi ea: Nu, nu am fost!

Nievasta: Ba da!

Şi ea: Ba nu! Că nu aţi deschis!

Apar şi eu: ba nu, doamnă dragă, că la noi vi s-a deschis! Vecinii noştri nu v-au deschis! Ăia care fac chefuri!

(ea fusese la alt vecin între timp, şi când ieşise afară o încurcat apartamentele, nu mai ştia care apartament deschisese şi care nu; şi fincă prima dată i-am deschis eu şi a doua oară nievasta, ea nu mai ştia ce să creadă, cred că şi ea devenise atee).

Aşa că dama a plecat mai departe cu recensămâtul ei, în şlapii ei adidaşi Nike.

După ce fac slalom printre toţi BMW-iştii turbaţi din Floreşti, cea mai de fiţe comună din Gilău, după ce reuşesc să pierd ultimele tomate la magazin, să cumpăr bere caldă (aia rece se terminase) şi pâine de alaltăieri ca o lespede bună de pavat un drum roman, ajung cu nievasta şi moştenitorul din dotare în faţa blocului.

Unde, colac peste pupăză, locul meu de parcare este ocupat.

Deci eu văd nişte culori şi svastici foarte hitleriste în faţa ochilor atunci când cineva îmi astupă locul de parcare! Plus că-n ziua aia aveam şi vreo 15 sacoşe de cărat, că făcusem piaţa şi ne luasem haleu pentru 2 zile jumate. Şi amu trebuia să parchez la alt bloc şi să le car vreo 40 de metri până la scara noastră.

După ce ronţăi nişte blesteme, îmi încord tricepşii şi mă pun pe cărat. Ajung în faţa scării, unde era locul meu de parcare, şi nu mă rabd să nu mă uit la cine-mi invadase spaţiul.

Şi mă crispez tot într-o furie oarbă!

Cel mai penal Opel Kadett din trei judeţe, de prin 1982, înmatriculat în Bulgaria. Vopseaua sărită, parbrizul crăpat, clanţa vai şi-amar. Geamul de la şofer era lăsat jos, şmechereşte. Maşina – parcată oblic, la oha.

Să-i ridic ştergătoarele? mă întreb. La prima abatere nu reacţionez defel, că no, poate omu’ se grăbea mai mult ca mine, dar la a doua îi ridic un ştergător, la a treia ambele ştergătoare, iar la a patra îl blochez de tot, să mă caute dacă vrea să iasă ca să afle nişte noutăţi despre familia sa.

Îl las în plata Domnului, ca un ardelean cumsecade ce mă laud eu pe blog că sunt.

Urcând scările cu plasele pline dau nas în nas cu cea mai exotică familie din spaţiu.

Tocmai ieşeau de la mine de pe palier.

O pirandă plină de fuste, grasă şi lucioasă, cu mustăţi negre şi negi păroşi pe nas, transpirată nevoie mare, îşi făcea vânt cu un pliant de la Baumax jmanglit dintr-o cutie poştală.

Un copil niegru-niegru, fără nici o vină, dar plin de muci bolborosiţi până pe piept.

Şi EL: întruchiparea tuturor clişeelor. Un fel de Tamango tipic ţigan de clan de Ialomiţa cu maieu cu găurele mulat pe un pântec rotund ca de bivol, şlapi, mustaţă rea, pădure neagră pe piept, păr pe umeri, plin de aur, număra tacticos nişte euroi printre ghiuluri în timp ce cobora scările.

Dăm – efectiv – nas în nas. Aproape că m-a picurat cu sudoarea care i se prelingea la vale, pe frunte.

Eu muţesc. El ascunde repede marafeţii şi mormăie un bună ziua, la care îi răspund cu un sughiţ.

Gropărelu începe să urle şi să mi se zbată în braţe, ca apucat.

Intrăm în casă. Las bagajele jos. Nievasta nu se rabdă:

- Ăştia s-or mutat lângă noi!

Îmi venea să pun mâna pe ceva carabină cu repetiţie şi să împart dreptatea prin Floreşti. Ne luaseră locul de parcare, ni-l ocupaseră cu căruţa aia de Opel înmatriculat în Ruse, deci clar că se simţeau ca la ei acasă la mine-n parohie. Ce avea să urmeze? Chefuri interminabile cu interlopi cu lanţuri groase şi grătare pe balcon? Să-şi bată piranda mai des decât face duş? Să îl trimită p-ăla micu’ să vină să ne ceară haleală şi bere de Paşte? Să fumeze şi să bea bere pe scară? Să ne trezească cu manele la 6 dimineaţa?

- Nu cred, tu muiere, încerc eu să potolesc o nievastă care gâfâia fum negru, de păcură, furioasă ca însuşi Satan.
- Ce zici dacă ne mutăm în chirie? Şi aşa nu-ţi place ţie în Floreşti, zice ea.
- Tu muiere! Ştii bine că nu avem bani, îi zic, că doară trebuie să-mi iau mulineta aia de ştiucă.
- Dacă mă enervează, io mă cert cu ei! ameninţă ea.

Nievasta, dacă i se pune goanga, l-ar plezni şi pe Chuck Norris cu mâna pe care poartă verigheta; iar domnul Norris ar schelălăi.

- Nu cred că e cazul, tu muiere, zic.

Oftăm amândoi.

- Las’, că bine-a fi!
- Poate te apuci şi te împrieteneşti cu el, aşa cum faci tu de regulă!!!!
- Io? zic. Cu din ăştia… nici o şansă!

Luăm cina într-o tăcere apăsătoare, ca de familie de mineri chilieni. Ne culcăm cu inima cătrănită.

Trece o zi. Mă sună nievasta la serviciu:

- Iară l-am văzut pe prietenul tău! zice ea.
- Ha? întreb.
- Ţiganu’! Încărca o canapea în maşina aia a lui cu număr de Bulgaria!
- Aha, zic. Şi…? Aţi făcut cunoştinţă?
- Nu! Că nu ne va fi vecin!
- De unde ştii?
- Am întrebat în bloc. Venise numai să cumpere canapeaua de la proprietarul de lângă noi. Atât. Nu-l vom mai vedea.
- Deci nu ne va fi vecin? Deloc-deloc?
- Nici măcar un pic!
- No vezi, tu muiere? îi zic. Vezi? De azi putem continua să-i iubim pe ţigani şi să decretăm pe blog că ne enervează rasiştii.

Asta am scris în câmpul “provenienţa banilor”. Cred că tura asta am cam exagerat cu ING-ul. Noroc că tanti aia s-o râs.

2. Vin la muncă, pedalam la greu dinspre Floreşti, era dimineaţa, eram în întârziere. În faţa mea, în zona Polus, unul îl lasă pe altul să taie drumul, să intre la Praktiker. Pune frână, ăla din faţa lui pune frână, io pun frână, tanti din spatele meu pune frână. Ăla din spatele lui tanti nu pune frână, se bagă în ea, ea se bagă în mine. În ultimul se mai bagă unul care fuge de la locul accidentului. Tanti care s-o băgat în mine avea pruncă de 9 luni în maşină. Poliţie, socoteli.

3. Veneam de la giratoriul de la Cora în sus, către pod, să ies către Floreşti. În faţa mea, pe banda 1, stătea un Audi la ceas de seară, fără semnalizare, avarii, nimic. Încetinesc, trec pe banda 2. Din faţa Audi-ului ţâşneşte un cetăţean într-un Ford preistoric, să taie banda dublă continuă şi să facă U către Grigorescu. Mă înfig în portiera lui ca în unt!

- (cuvinte cu referire la părţi genitale)!!!! spune cetăţeanul care, aveam să-mi dau seama, era de o vârstă cu tata.
- (alte cuvinte cu referire la părţi genitale)!!!! spune Groparu. Tot tu comentezi?

Tragem maşinile pe mal. Ăla cu Audi se tirează în trombă.

- Ce mi-ai făcut, omule! lansează acuzaţiile cetăţeanul.
- Io??? Dumneatale ţi-ai făcut! parez cu iscusinţă.
- Păi nu ai văzut că semnalizez?
- Ce să văd! Că erai după câtamai locomotiva de Audi! Aşa te înscrii în trafic, intrînd direct pe banda a doua? De ce nu te asiguri?
- Păi m-am asigurat, da’ tu ai venit cu viteză!
- Dacă aveam viteză, săreau airbagurile la mine, şi amu-l cunoşteai pe Groparu matale! fac eu un spirit de glumă. Tocmai schimbasem benzile după ce am pus frînă, nu aveam mai mult de 30 la oră, alfel amu erai pe targă.
- Să-mi plăteşti reparaţia!
- Aha, zic eu. Adică matale te înscrii ca porcu în trafic, vrei să calci linia dublă continuă şi tot tu eşti cu gura ca trompeta. Hai să chemăm Poliţia, să îţi ia şi carnetu, să îţi ardă şi-o amendă! Vrei?

Scot telefonul.

- Fă-ţi maşina pe CASCO, zice el, şi hai, la revedere.
- Nu am CASCO, zic.
- DE CE N-AI CASCO? urlă el.
- Că io circul frumos cu maşina! zbier.
- Să-mi dai asigurarea să-mi fac portiera! Că îţi plătesc io bara faţă şi farul!
- Aha. Adică tu provoci accidentul, şi eu să plătesc în plus la RCA 3 ani de zile nevinovat!? Io nu fac din astea.
- Cum adică nu faci din astea? Păi ajută-mă!
- Păi simplu! Se cheamă fraudă la asigurări, şi faci puşcărie! Şi eu nu vreau să ajung la Gherla – din motive personale.

Aici, prietenii Groparelui care ştiu despre ce vorbesc vor mustăci.

- Vai, ce mi-ai făcut. Am nevasta bolnavă de cancer acasă!
- Şi io am prunc de 7 săptămâni! Şi o am şi pe soacră-mea la mine acasă!
- Unde găsesc io o uşă nouă?
- La dezmembrări…? încerc io să-l ajut.
- Nu găsesc! Că am stat 3 luni fără alternator de Ford Siesta!

Jur că aşa o zis, Ford Siesta.

- Tu eşti de vină! Tu!!! Io de 50 de ani am carnet, şi nu am făcut nici un accident!
- Omule, potoleşte-te! se bagă în discuţie oamenii de la spălătoria auto de lângă. Am văzut tot, mai bine înţelege-te cu băiatu’ (băiatu fiind eu), că de vine Poliţia rămâi şi fără carnet!
- E, zic io. Hai… dă-mi telefonul, să te sun mîine pentru amiabilă.
- Nu-mi ştiu numărul! zice. Îţi dau io bip.

Ne-am văzut a doua zi. Nu s-o răbdat până nu mi-o mai zis de patru ori că nu s-ar fi ajuns aici dacă IO aş fi circulat cu atenţie.

Şi – eram ocupat să fac pe clientul nemulţumit; tanti era ocupată să facă pe descurajatoarea ghişeiţă “Vai, ştiţi, nu se poate! Dar nu aşa se interpretează ordonanţa! Vai, dar contravine regulamentului intern al băncii!” – în cele din urmă mă trimite la secretariat să depun contestaţia, să primesc şi număr de înregistrare.

Mă duc la secretariat; înainte, în vremurile bune, la secretariat era plin de oameni cu credite, angajaţi, forfotă, viermuială; amu cred că nici acarienii din praf nu mai adăstau pe-acolo, că e criză.

Şi stau eu acolo şi mă gândesc cât timp secretara tot ştampila şi trecea cereri gropăreşti prin registru: bă, mi-am zis; io toată viaţa mea am fost păduche. Deci tot timpul am fost la cheremul lor, şi au luat de pe mine 5 piei! Şi 5 prepuţuri, totodată! Bă, dar nu e posibil aşa ceva!

Mă uit în jur – în afară de ceva tablouri cu artă modern-abstractă-post-modernă neinteresantă din punct de vedere strict al simţului meu estetic, destul de precar, de altfel (de-aia scriu pe un blog cu header cu sticle de bere, nu cu fresce de Rafael) nu mai era decât secretara, să zic aşa, de valoare.  Dar îmi iau inima-n dinţi, şi o-ntreb:

- Nu vă supăraţi… nu îmi daţi şi mie un calendar din ăsta, cu Alpha Bank?

Aveau toţi alfabencii nişte calendare foarte haioase pe birouri.

- Ba da, zice secretara, ba da.

Şi se scormoneşte pe undeva şi-mi scoate un calendar.

- Poftiţi, zice ea, poftiţi!
- Mulţumesc, domnişoară, zic.

Înghit în sec.

- Cred că e prima dată când cineva pleacă dintr-o bancă cu ceva primit moca! zic. Şi să ştiţi că mă simt special.
- …
- Nu aveţi comision de acordare pentru calendare, aşa-i?
- Lol, zice tanti.
- No… mulţumesc frumos, săr’na!

Şi ies, maiestuos ca o eminenţă.

Mâine o să vă povestesc o chestie din calendar, pe care dacă n-o citeam nu aş mai fi cerut calendarul. Fincă merită, zic io.

Deci merită.

- Gropare! Scoală!

Beleam ochii la plută, pe Dunărea veneau plauri; dar nu îmi agăţau montura, că io în visele mele  fac ce vreau.

- Mă! Iară dormi ca impiegaţii de gară de provincie???

Începe să-mi tragă un caras, când mă simt zgâlţâit cu violenţă.

- Ha? Ce? Când? O tras la băţul de răpitor???

Sar din pat.

- Ăsta micu… începe Gropăreasa cea zgâlţâitoare.
- Da-da, ştiu, zic, ştiu, e trei jumate noaptea, ştiu ce am de făcut.
- Trezeşte-te să… continuă ea.
- Da’ lasă-mă, dragă,-n pace! Iară mă înveţi tu că roata se învârte? Auzi la ea… N-ajunge că mă scol noaptea să te ajut, mai trebe să mă şi cicăleşti, să-mi spui tot ce am de făcut? Da’ măcar nu mă mai tot bate atâta la cap! Da? Se poate? Oare cer prea mult???? Oare e imposibil ceea ce cer? Trebe schimbat, că iară e ca România, în rahat până-n gâţi, că aşa e de o fucking lună de zile, se scoală noaptea plin de maroniu, uneori de verde, cu pempărşi de un kil, de zici că-s io după ce mi-am luat micul dejun cu bere! Şi nu-l poţi lăsa aşa, Dumnezeule, ce suntem, animale?

Îmi perorez cauza cu ochii lipiţi ca la pisici. Mă dau cu greu jos din pat, mă lovesc cu degetul mic de la picior de colţul scaunului, nu simt nimic, sunt ca drogat de nesomn.  Urşii ăia mari de Kamceatka nehibernaţi de 6 ani sunt mult mai vioi; alunec prin casă ricoşând dintr-un perete în altul ca o bilă de biliard, mă simt ca stafia lu’ tac-su’ lu Hamlet. Ştiţi stafia aia? Era tac-su!

La baie, îmi bag capul sub jetul de apă rece şi gem de disperare. De o lună de zile contactul cu realitatea la asemenea ore matinale doare; era OK când eram acasă în concediu de naşterea copilului, dar să te scoli 2 ore noapte de noapte la ore frumoase, gen 3 sau 4 dimineaţa, să mai dormi o oră şi apoi să pleci la muncă poate eroda până şi cel mai taliban temperament.

Înşfac crema Petrini pentru funduleţul de bebel, torn apă caldă în lighenaş, o verific cu cotul să nu fie prea fierbinte, iau cârpa de şters fundulică pusă la uscat pe calorifer, iau şi şerveţelele umede, just in case, şi pe pipăite iau cele două prosopele de schimbat bebelul – unul impermeabil, să nu facă pişu în pat, şi unul de bumbac, să nu i se facă rece la curuleţ de la şerveţelul impermeabil. Iau şi pempărs de schimb, din reflex iau şi un cârlig de rufe, vorba aia, poate ne trebuie. Pipeta şi SabSimplex pentru colici (nu ajută, da’ e bine să fie acolo). Intru în cameră plin de daruri, ca Moş Crăciun. Le pun meticulos pe pat şi pe noptieră, îmi prind Gropărelul şi mă apuc să-l dezbrac.

Într-o totală lipsă de cooperare, Gropărelul începe să se zvârcolească ca lipitoarea când îi dai sare şi să urle din toţi bojocii. Dacă aveam vreun senzor de zgomot prin casă, mi-l deregla! La blocul vecin a crepat un perete de la decibeli. Le-a picat şi izolaţia, of cors.

- L-ai trezit! L-AI TREZIT!!!!

Dacă Gropăreasa avea la ea un cuţit, mă făcea şiş kebab. Ca-n Kill Bill.

- MILFa mea, încep eu, da’ nu m-ai trezit să-l schimb?
- Nu! Te-am trezit să-l vezi ce frumos doarme! Şi tu l-ai trezit din somn, că niciodată nu m-asculţi!
- … (plm, se gândeşte Groparu).
- Na! Acuma să-i dai tu ţâţă la ăsta micu’! Că io nu mai pot! NU MAI POT!!!

Se întoarce pe partea cealaltă. Io ştiu că e terminată, că no, nu e uşor să creşti un copil numai cu lapte de mamă, plm.

Îmi iau moştenitorul, care făcea o criză acută de nervi, şi încep negocierile. Taci cu tata, că tata te iubeşte, hai că-ţi dau jumate de blog când te faci mare, hai că merem la pescuit, Gropărel, să ai grijă de furia vişinie! Într-o bună zi va fi a ta! – dijaba, moştenitorul vroia papa, alfel aveam jihad în familie.

Mă îndrept către mamă-sa, care savura, furioasă, faptul că mi-o arătat ea mie. O bat pe umăr:

- Tu, muiere… n-ai să-mi dai o ţâţă pan’ la salar’?

Când mi-am recăpătat cunoştinţa, am stat preţ de o secundă, după care am tras aer adânc în piept ca să verific capacităţile pulmonare. După care, dureros de lucid, am trecut la analizarea fiecărui membru şi oscior din trup.

Incidentul mă lăsase aproape paralizat: respiram cu dificultate, întreg corpul îmi era o imensă vânătaie, nu-mi puteam mişca vârfurile degetelor de la picioare, iar mobilitatea membrelor dispăruse complet. Vederea îmi era înceţoşată, iar o ureche îmi ţiuia încotinuu, de parcă era proteveu’ în revizie şi mie mi se blocase telecomanda. Am încercat să-mi mişc nasul, dar nişte  zgârciuri deplasate de la locul lor au scos un sunet ca de ficat de bivol lovit de gresie Sanex.

Paradoxal, nu simţeam nici o durere. Adrenalinei trebuie să-i mulţumesc, mi-am zis; apoi mi-am evaluat rapid şansele de supravieţuire.

Dacă nu venea nimeni să mă salveze de acolo unde mă aflam eram condamnat la o moarte dureroasă şi lentă. Voi muri de sete, a fost primul gând care m-a gâtuit şi mi-a blocat sfincterul de spaimă. Limba urma să mi se umfle, buzele să-mi crape, iar halucinaţii îngrozitoare m-ar fi însoţit în ultimele mele clipe în drumul către lumea de dincolo. Tot timpul am fost rău de sete, aş fi preferat să mor într-un pat de femeie frumoasă, alături de prietenele ei; dar la ora aceea această opţiune mi se părea mai îndepărtată decât finalul crizei.

Din nefericire, efectul de anestezie al adrenalinei nu avea să dureze; o jumătate de oră mai târziu, o mie de ace mă înţepau pe fiecare centimetru pătrat din trup, o mie de ventuze de caracatiţă mă trăgeau într-o mie de direcţii, către cele mai negre leghe de sub mări, ciudate senzaţii de căldură uscată, deşertică, încinsă, îmi împungeau simţurile, alături de cele mai tăioase geruri arctice, ale căror ace de gheaţă înfipte sub pleoape, sub unghii, în urechi îmi sângerau simţurile. Am încercat să strig, dar gâlgâiala guturală care mi-a ieşit dintre buze mi-a provocat dureri atroce la amigdalite şi am căzut fără speranţă într-un leşin ameţitor. Nici acum nu ştiu cît am zăcut în acel leşin: ore, zile…? luni?

M-am trezit în ghearele celei mai negre disperări, mi-am chemat în gând prietenii, mi-am strigat sora, am implorat după nevastă-mea, am plâns după mama… mamaaaaaaaa! În cele din urmă, mi-am luat inima în dinţi şi am încheiat cu bine prima zi în care mi-a venit nevasta acasă de la maternitate şi a trebuit să învăţ să am grijă de Gropărel.

Ţin sa va anunţ si pe aceasta cale ca sunteti o reţeauă de cacauă.

În primul rând pentru că m-aţi sunat de pe număr de Orange să-mi propuneţi un plan tarifar de toată jena. DE DOUĂ ORI! Nu mie, ci părinţilor mei, care aproape au zis da – noroc că abonamentul e pe numele meu şi v-am dat rapid cu Flit, inamicul grăsimii. Mi-i lene amu să caut postarea, că e joi, dar ştii că aşa o fost.

În al doilea rând pentru că mereu la voi la ghişeele alea de relaţii cu clienţii este coadă mare. La Zapp nu era aşa, era mai ieftin.

În al treilea rând pentru că nu vreţi să-mi daţi o ofertă mai cumsecade.

În al patrulea rând pentru că nici nu ştiu de ce, dar aveam nevoie de un număr patru în enumerarea asta.

În al cincilea rând pentru porcăria asta de e-mail.

Păi bă! Ce ofertă, bă? Că nu ştiu despre ce vorbiţi, nu am auzit nimic, la mine pe calc nu merge. Mailul conţine numai link la self care-ul vostru, pe care nu l-am mai accesat din 2004, şi nu mai ştiu dacă parola e 12345 sau asdf.

Şi cum adică sunt noul vostru cel mai important client? Vouă vă place cum sună? Dacă da, trimiteţi şi la Groparu ce fumaţi voi acolo la raionul creaţie. Nu trebe şi udătură, că mi-o rămas de la nuntă nişte palincă bună.

PS: Ştiam io că dacă mirceabadeapunctro renunţă la voi o să vă întoarceţi plângînd la mine, dar este prea târziu – între timp m-am însurat şi încă e bine. Lasă, măi Vodafon, nu plânge: poate e mai bine aşa. Nu e vina voastră, e vina mea.

Pas.

Aşa că m-am dus la agenţia de turism care m-o trimis în Tenerife în rate, şi le-am achitat vro 1700 lei. Acest lucru m-a deprimat teribil.

Ca să mă mai înveselesc, am zis să mă duc în Pab să-l bat pe Zoso (se ştie doar că Zoso e un laş şi-un fricos care şi le ia în freză oriunde merge, că aşa or zis mai mulţi domni cu bun simţ comentatori la el pe blog, că d-aia o şi plecat din Bucureşti şi din Oradea; plus că nu face aşa de mulţi bani din blog pe cât se laudă, că mai nou o trebuit să se angajeze la Kaufland paznic de noapte, că nu mai făcea faţă cu ratele) şi să văd dacă-l fac pe Arhi să dea o bere ieftină, să-şi ude Fordul lui secăn hen; sau să dau de Piticu, că trebe să-mi dea 5 lei de la Timişoara. Dar, spre nenorocirea mea, tustrei încălzeau cu fundurile lor alte scaune din Cluj (Piticu chiar are fund mişto, zic). Plus că Crivăţ, catalizatorul ăstora la TIFF, mi-o zis că luase o ciupercă de pe ceva colac de budă, şi zăcea acasă cu febră, transpirînd ca după un act sexual.

Ca să mai salvez seara, l-am căutat pe Warsongu, aflat în recital extraordinar la Cluj, tot în Pab. Normal că bucuria de a-l întâlni a fost exclusiv de partea mea (el deja se cunoştea pe el, deci nu mai avea de ce să se bucure). Şi mi-o făcut cinste cu un bilet la ei la concert, şi ca să marcheze evenimentul mi-o pus o ştampilă pe antebraţul meu lucrat cu “Gramaj înainte de coacere” – probabil furată de la vro brutărie, sau de-a dreptul de la Birkenau.

Ce doresc să zic, amu fără băşcălie: Waru’ cântă demenţial. Şi el şi formaţia aia a lui. Am asistat la un concert excelent, şi când zic asta nu mănânc rahat fincă mi-o fost drag omul din prima. Spre surprinderea mea, care sunt învăţat cu ardelenii care numai la final de concert încep să-şi dea drumul, că aşa-s ei, mai ţuşti în tufiş, oamenii de-acolo chiar s-au destrăbălat pe muzica lor, şi asta mi s-o părut cool.

Altă chestie pe care am păţit-o la concert: printre bunesele de pe-acolo (am văzut nişte exemplare chiar reuşite, cum nu am văzut nici la herghelia de la Mangalia!) văd o gajicuţă pe gustul meu. Ha! Îmi zic. Şi nu am de lucru, şi îi fac cu ochiu; după care îi trag un zâmbet de-ăla de ştrengar, care mă prinde bine, că l-am tot studiat io în oglindă, mare pişicher.

Şi gajica vine înspre mine!

Io-mi zic: pun pariu că asta e vro fană, genul de gajică care mă şi duce acasă la ea din prima! Că io am mai avut o dată în viaţă un asemenea succes fulminant cu o gajică, pe când aveam 17 ani, şi nu eram încă blogger. Şi când să dau mâna cu ea, să-i spun “servus, sunt Groparu!”, numa’ ce mă ia de copită şi mă scutură:

- Hai odată, că te caut de 10 minute p-acilea! Am plecat de o juma de oră şi deja eşti la a cincea bere! Iar ai uitat să-ţi laşi telefonul pe vibraţii, şi io te sun ca o disperată! Bagă-ţi odată minţile-n cap, că de-amu eşti bărbat însurat! Hai acasă, că e târziu şi mi-e foame şi-s obosită şi mă doare capul!

Şi prima dată ne-or căutat la ochi. Io încă mai văd bine (cu gândirea ar fi ceva probleme, în rest îs tun). Am ieşit de-acolo strigând “ochişorii mei – laser, frate!”. Nici una din colege nu s-o râs. Io m-am mirat, că de regulă fac anecdote reuşite.

P-ormă ne-or băgat la examinările trupeşti.

Colegul Dinţu a fost preluat de prima doctoră, aia mai tânără, care degrabă o purces la investigat trupu-i tânăr. Până să vină a mea m-am distrat dându-i colegului două bipuri şi urmărindu-l cum se stresează să îşi scoată vibraţia din pantaloni.

Vine şi doftora mea, toată un zâmbet. Nume, pronume, ocupaţie. Nu, nu mă doare spatele, nu aud voci, privirile mele-s laser. Da, doamnă, laser!

- De ce nu te îngraşi? mă întreabă.

Eu am ceea ce mie îmi place să numesc “corp atletic” – adică sunt cam deşirat, aşa, şi şi înalt. Mereu mă consolez că măcar nu sunt giraf sau ornitorinc, că atunci aş fi fost chiar ridicol.

- Neam prost, zic eu, prudent.
- Poftă de mâncare ai?
- Am, că am cam făcut foamea ca copil, şi amu recuperez.
- Ai superba tensiune de 9 cu 6, îmi zice.
- Eu sunt un superb, zic.
- Dureri de spate? Ai?
- Nu, zic. Mai jos.
- Alte probleme?

Am oftat din toţi rarunchii.

-Da, zic. Am. Îs mari dobânzile la bănci, doamnă. Mari!