Cronică de halit

Mai trebuie să mai şi mâncăm

Nu are rost să mai dau şi eu ştirea cu moartea lui Osama

Da, e mort, asta e, Dumnezău – sau Allah – să-l ierte.

Când ţineam postul, am redescoperit emoţionat restaurantul turcesc din Cluj , care tocmai îşi revenise dintr-o renovare care l-a lăsat mai orfan de anumite sortimente de mâncare. Asta e, viaţa e dură şi capitalismul, ca şi boala transmisă sexual, nu iartă. Aşa am citit eu pe net, da?

Partea bună este că falafelul este bun rău, zama de linte e tot zamă de linte şi humusul îmi face cu ochiul şi acum, când am scăpat de post.

În scopuri culinare, ne-am deplasat, eu şi colegul cu tupeu de la postarea precedentă cu delegaţiile, la numitul restaurant turcesc, să astupăm burta ca să putem munci cu randament şi să facem rost de bani ca să astupăm burta ca să putem munci cu randament şi să facem rost de bani ca să astupăm burta ca să putem munci cu randament şi să facem rost de bani ca să astupăm burta ca să putem munci cu randament şi să facem rost de bani ca să astupăm burta ca să – pun punct aici.

Comandăm mâncarea.

În restaurant ţiuiau nişte chimvale de la manele turceşti de nu te puteai înţelege om cu persoană, aşa tare era muzica.

O rog frumos pe domnişoara barmaniţă/ospătară să dea muzica mai încet, lucru pe care-l promite dar nu-l face. Probabil la turci femeile pierd din start atunci când se iau la trântă  cu decibelii spahiului.

Aşa că aştept să-mi aducă colţunaşii cu carne şi cu humus şi nu zic nimic, decât aferim.

Îi aduce şi colegului haleala, şi iară nu zic nimic.

Ne aduce apoi amândurora tradiţionala zamă turcească de pui à la grec, şi iară nu zic nimic.

La final cerem nota de plată, şi atunci nu m-am mai putut răbda!

– Domnişoară, o-ntreb pe chelneriţă, spuneţi-mi, vă rog frumos, sărbătoriţi cumva uciderea lui Osama Bin Baden?
– Nu, zice ea. Nu.

Auzită la ciainiz

Fastfood-ul chinezesc Shanghai din Cluj îşi face un titlu de glorie vânzând papa “chinezească” la preţ modic, da’ românii se înghesuie să cumpere fincă le place să se dea exotici la amiaz.

După ce mă ţăpisem amarnic la Casa Ardeleană cu o zi mai devreme cu nişte chiftele din zgârciuri, m-am dus şi eu să pap o tură de zamă de formol cu organe chinezeşti şi zeamă verde de chinez cu curry şi pui. Mă refer, of cors, la aspectul vizual, că de bunicică e destul de OK papa. Că nu are foarte multe în comun cu ce se papă în patria lor cu ochii mijiţi – asta, desigur, reprezintă o cu totul altă poveste.

Şi stau la rând, hămesit, cu o gură ca aia a lu’ Julia Roberts! În faţa mea – ceva seminţie de arab, nu vurbit vorte bine romunejte.

– ¤%&/()*¤= aveţ?
– Ce s-avem? întreabă domnişoara de tejghea chinezească.
– #¤%&/ de mare! repetă Achmed.
– Ce de mare? iar nu pricepe.
– Legume de mare!
– Nu, nu avem fructe de mare, zice domnişoara.

Nota 10 pentru domnişoara de tejghea chinezească că nu o izbucnit în hohote, că ne-ar fi împroşcat pe toţi cu scuipat de la râs. Io, unu’, am râs aşa, mai chinezeşte, în interior, fără salivă; ca după un haiku. Da, ca după un haiku.

Restaurantul turcesc

Restaurantul turcesc din Cluj se cheama Ali Baba, are site (dar eu, ca un laş ce sunt, nu voi da link către ei, fincă aşa pot discuta în voie despre ei, vără abeninţar ke taiat la mine ghiaur zpurcat) şi are de mâncare. Nu ştiu dacă servesc şi carne de kurd, dar voi întreba.

Un meniu costă 17 lei. Dacă eşti indecis, ca mine azi, primeşti două feluri doi, şi în loc de 17 lei plăteşti 24 (deşi le-ai spus clar, ghiaureşte, că vrei o combinaţie între două feluri doi). Aşa că eu, fincă sunt romun tumpit, nu las ciubuc la dreptcredincioşi. Fincă nici ei nu bat în casă ce le plătesc.

Papa e bestială. Azi, de exemplu, am luat şi prânzul, şi cina acolo. Posibil, totuşi, ca baclavalele să şi le cumpere gata făcute din Cora.

Şi în spatele tejghelei stă un ienicer.

Şi pe ienicerul ăsta care stă în spate zici că-l cheamă Marian, aşa de bine vorbeşte româneşte. Dar într-o bună zi vreau să-l rog frumos să mă înveţe să umilesc femeile aşa cum face el, că odată am crezut că spală pe jos cu chelneriţa aia, sireaca. Chelneriţă care atâta era de fericită că sclavageşte la străini, că nici nu băga de seamă. Vomei tumpit la romuni, aferim.

Dar azi ienicerul m-a făcut să mă râd.

Io, când văd oameni afurisiţi, am momente în care fac bancuri cu ei, să se râdă, că îmi strică chakrele dacă îi văd bosumflaţi. Şi azi îi spun lu’ Mustafa ăsta Marian:

– Supă de pui cu iaurt, la pachet!
– Şi felul doi? mă întreabă Mustafa Marian.
– Felul doi, îi zic eu, felul doi îl alegi tu!
– Ce să fie?
– Ce-ţi place ţie cel mai mult şi mai mult şi mai mult să mănânci de aici! şi îi arăt cu un gest larg, de bim-paşă, toată vitrina aia de împinge-tava din care se holbau la noi sarailiile şi vinetele umplute, de parcă erau ale mele.
– Ce îmi place mie nu este azi, zice el, tot bosumflat.
– Da? Da’ ce-ţi place ţie mai mult de aici, şi nu e azi?
– Carnea de porc, şopti musulmanul de el, zâmbind vinovat şi sperând fierbinte, pe barba Profetului, să nu-l audă vrun ayatollah de-al lor transformat în îngeraş, să-l pârască la Allah!

Trăim într-o ţară mătreaţă!

La Ciainiz. Beijing fastfood, Mihai Viteazu.

– Bună ziua, o supă ciorbă chinezească sau japoneză sau de care aveţi, şi un pui Shanghai cu orez cu legume.

Îmi toarnă în bol un polonic cu zeamă aia chinezească din burete de spălat vasele cu ciorapi de armată NATO.

– Ioi… la pachet…! Nu se poate la pachet? Că am uitat să vă spun!
– Nu se poare ra baket, zice chinezu’.
– De ce…?
– Pus sup în bor deja… nu putem schimba!

Toată lumea ştie că ciorbele nu îşi pot schimba garsoniera, că se supără spiritele.

– Na, binie,… daţi-mi aşa, dar puiul Shanghai puneţi-mi-l  în caserolă, îl iau la pachet.
– Bine. 15 lei, zice.
– 15 lei? Dar meniul e 10 lei!
– Cin şu pe lee daca ia meniu. Pui Shanghai nu ia meniu!
– De ce nu scrie nicăieri?
– Nu scree!

Na! Ninja de restaurant chinezesc, cu ochii mijiţi.

– Bine, na 15 lei. Mersi.
– …
– Bon de casă? Nu…?
– Majina stlicat!

Chinezul acesta, doamnelor şi domnişoarelor (dacă mă citesc şi masculi, îi rog frumos să se înlocuiască cu domnişoare şi doamne, că alfel rămân fără inspiraţie), a venit din China aia a lui, dintr-o ţară în care se face totul pentru client, în care consumatorul care îţi trece pragul este respectat, iubit, adulat, venerat. În care, dacă eşti acuzat de corupţie (nu ştiu dacă măgăria asta cu evaziune fiscală că nu treci în casă consumaţiile reprezintă corupţie) eşti pedepsit cu moartea. În care încerci să îl faci pe client să revină. În care orice îţi cere clientul trebuie să se poată realiza! Şi după un an sau doi petrecuţi în patria noastră, a devenit mai aprig şi mai aspru decât cel mai chioşcar de autogară din coteţ de tablă care vinde hotdogi la precupeţe care vin şi ele la oraş.

Suntem, fără nici o îndoială, o patrie măreaţă, din moment ce valorile ei prevalează în faţa valorilor, fără îndoială inferioare, ale altor naţii.

Cum e acu e şi spanacu

Bună ziua, unie putem mânca în Mediaş? A… ni se zice, vedeţi că e plin de cumetrii, boteze şi nunţi şi parastase de genu’ în tot centru. Da’ încercaţi alăture! La 4 stele.

Pe drum, furia vişinie îşi rupsese cureaua de la alternator. Sunat Gropăroiu, zic “Tatăăăăă, maşina de mi-ai dat-o se tot îngraşă, că ui, nu o mai ţin curelele!”  “HAHAAAA!!! Răcneşte tata, fericit ca un copil, de când aşteptam clipa asta! (tata moare de plictiseală că amu au un Opel care nu mai trebuie reparat, futui!) Caută în cotlonul X, vezi cureaua? Noa.. schimb-o! Hahahaa!!! Ce mă bucur că I outsmarted the Dacia! Şi că eram pregătit! Muhaha”, mai zice Gropăroiul meu care şi-o burduşit maşina cu tot felul de piese de schimb – că mai poate face încă o Dacie cu ce scoate din porbagaj, da’ nu vrea el.

Şi la restaurant, m-am bucurat să o sparii pe chelneriţa care o vinit cu meniurile, arătându-i mânurile mele, negreeee… ca dracu’ – de la reparat! BUUUUU! Unie mă pot spăla, vă rog, zic eu, cu o aliură de mecanic auto care papă la 4 stele.

Şi când am comandat doo zămuri de pui a la grec, domnişoara o vinit cu – of cors! – doo boluri. În mânurile ei.

Io am văzut că pe fundul unui bol era lipită o frunză verde de spanac; da’ ca un porc de câine, am tăcut din gură până când ne-o pus bolul în faţă, când urma să-i zic numa atunci că nu e bun bolul, că e murdărit de spanaci, să o fac să-şi consume gesturile. Din nefericire, manevra mea nu a dat roade.

Când ne-a pus bolul în faţă, de farfurie se lăfăia, lipită, o altă frunză USCATĂ RĂU de spanac. Perplecşi, noi. Încurcată, ea.

Îşi eliberează rapid o mână şi sare să descuameze frunza cu unghia. Şi se aude un scrâşnet ca de unghie pe tablă. Mulţumim frumos, zicem noi, vă rugăm frumos să ne schimbaţi bolul dacă se poate, vă rugăm noi frumos de tot. Vă mulţumim. Nu, noi vă mulţumim. Sunteţi foarte amabilă.

Cronică de restaurant – azi, la restaurantu’ japonez

Kon ban wa! zice tanti aia japoneză amabilă, înaltă cât un căpşune, aflată-ntr-un kimono. Pof-ti-ţi!
– Ha? zâc. Ştii karate?

Intrăm înăuntru – frumos, deci. Muzică giapaniz în surdină, bucătaru’ îţi face papa în sala mare, sub ochii tăi rotunzi, să nu mai zici dupa aia că firul de păr creţ din farfurie e al lui.

Stăm jos şi ne aduce prosopu’ ăla fierbinte, şi un colţunaş cu tofu într-un bol rotund. Ne-am dat repede pe gugăl de pe telefon şi am aflat că din alea două numai prosopu’ nu se mănâncă.

Deci io nici acuma nu ştiu cum japonejii poa’ să ne vază prin ochii ăia oblici.

Luăm meniul, facem un browsing prin el, şi am vrut să-i zic la chelneriţă “riori to neko dozo” (carne de pisică şi orez, vă rog – in japoneza mea aproximativă), da’ ne-am hotărât la: nu-mai-stiu-ce, nu-mai-stiu-ce, Unaghi Bento, Rainbow Roll, Tilapia – plus ceva carne de ţipar şi/sau Tempura. Am vrut să o pun pe japoneză să pronunţe “Tempura”, fincă ăştia nu ştiu să facă diferenţa dintre R şi L, şi ar fi ieşit un cuvînt drăguţ.

Am plâns de fericire când am inghiţit un nanogram de wasabi. Şi o să mai plâng şi când merg la budă, fincă voi răni o zonă care mi-e foarte dragă.

Când a venit papa, în extravaganţa mea, m-am repezit cu vitejie să mănânc cu chopsticksurile, moment în care s-a golit rapid în jurul nostru, că era să-i înjunghii pe comeseni. Am numărat 4334543 de boabe de orez, că l-am luat pe fiecare pe rând ca să îl pap, că nu ştiu de ce nu mi-o ieşit deloc să iau mai mult de unu pe chopstick. Chelneriţa mi-o recomandat să încerc cu ambele chopsticks-urile deodată, că e mai greu numa’ cu unu’.

Papa fusă demenţial, mai puţin supa de alge, care mie mi s-o părut că e apă de acvariu încălzită, cu alge de la Agigea.

La o masă de lângă noi s-o pus un cuplu de româncă cu japonez. Am vrut să merg la ei să le zic “did you know that Japanese have very small penis? but we Romanians have big-big penis?”, da’ am fost rugat să mă abţin.

Buget: 153 lei/2 persoane, în care intrară şi o apă plată şi o bere fără alcool, că eram cu maşina. Papa pe aproape săturate, dar nu mereţi flămânzi dacă sunteţi mâncăi pantagruelici, aşa ca mine. Se poate plăti şi cu cardu’. La budă nu am fost, că nu am mâncat aşa de mult încât să fiu nevoit să fac loc, da’ crecă era curăţel, că aşa îmi inspiră localul.