Din decembrie 2011 coc ideea asta la foc mic, o amestec cu grijă să nu se prindă, îi vorbesc frumos şi îi dedic nopţi lungi, dar şi fierbinţi şi pasionale de ars neuroni în faţa tastaturii. Din decembrie am reuşit, alături de nişte oameni faini şi – sincer – un pic nebuni să clădesc un zid chinezesc înarmat numai cu o lingură de tablă, o roabă de argilă şi un căuş de apă. La ora actuală, ne mai desparte o săptămână de cel mai greu proiect făcut vreodată de mine, în afară de meseria de soţ şi părinte. Vorbesc despre debutul în cinematografie, în calitate de scenarist şi producător, într-un proiect de film independent: filmul Usturoi.

În filmul Usturoi vom istorisi o poveste ardelenească – cum altfel decât – originală, complet diferită de orice altceva s-a mai filmat în România. La cum mă cunoaşteţi, ştiţi că nu m-aş fi băgat în asemenea proiect dacă ar fi fost vorba despre comunism, violuri, sânge, blocuri gri sau scene lălăite. În film vor juca, alături de actori profesionişti şi amatori, şi nişte bloggeri, dar nu va fi un film despre online. Va fi, pur şi simplu, un film… ca-n filme! Un film despre copilărie, prietenie, aventură, emancipare, despre visul a doi copii dintr-un sat pierdut de lume care îşi doresc ceva mai mult de la viaţă. Un film complet diferit de Hollywood, care însă nu pică în păcatele filmului european. Vom filma în Sălaj şi în Cluj în zone frumoase foc, vom avea dansuri, muzică şi bancuri, relaţii interetnice, iubire, aventură, maşini tari, trenuri, troleibuze, femei frumoase, tractoare, petreceri, Dacii berline, ce mai! Va fi un film complex ca o mămăligă în pături cu cârnaţ prăjit, brânză de burduf şi multă smântână, cu o pălincă de aperitiv (notă: această combinaţie poate provoca aplauze la nivelul ficatului, dacă uralele persistă se recomandă vizitarea borcanului de murături).

Aşadar, începînd cu 10 mai, Groparu va deveni absent din blogosferă vreme de 2-3 săptămâni. Va presta, în schimb, cu drag şi spor aici, pe blogul filmului Usturoi. Dragi cetăţeni, pls RT, follow, Like, Share, şi urmăriţi blogul filmului! Pentru că it’s gonna be legen…

Ce vreau să vă zic: magnatul a reuşit să-şi clădească un mega imperiu într-un oraş al cărui brand turistic mă aşteptam să arate aşa: Sibiu, proprietate personală Ilie Carabulea. Cum o fi reuşit în viaţă, în afară de plătind salarii de mizerie şi făcîndu-i pe angajaţi “curvelor!” şi “proştilor!”, habar n-am; dar lumea vorbeşte şi acum, la câţiva ani buni distanţă, despre o zi în care Ilie şi-a furat-o. Da, în barbă şi nas. Da, de două ori! Vorbim de anii ’90, da?

1. O dimineaţă simplă, piperată de un mic antagonism verbal cu un Carabulea versus un şofer. Şoferii sibieni de pe Transmixt şi Atlassib sunt oameni bânzi, buni şi tandri, care te omoară fără ranchiună dacă situaţia o cere. Aşa că, atunci când Carabulea, care mai avea un portofoliu de pleznit şoferi, a făcut prima mişcare în scopul administrării unei corecţii acestuia, şoferul, care avusese o dimineaţă extrem de proastă, s-a scăpat cu o carabă în Carabulea, care a căzut pe spate ca un cărăbuş. După care şoferul ar fi zis “mă piş pe banii tăi, că te omor şi mă piş şi pe tine!”

Toată Mărginimea Sibiului a îngheţat în dimineaţa aceea, de frică; iar Carabulea s-a ridicat şi a tulit-o, scârbit de calitatea umană a şoferilor sibieni de pe Transmixt şi Atlassib, oameni blânzi, buni şi tandri, de altfel, dar care nu îşi ştiu administra stresul.

Legenda spune că şoferul bătăuş încă mai lucrează pe Transmixt; deci grijă mare, călători de pe peronul A, cursa de Loamneş.

2. Câteva ore mai târziu, Ilie, încă turbînd de furie, este chemat să manageuiască o gaşcă de clienţi Atlassib nemulţumiţi care, nesimţiţii, erau furioşi pentru că dăduseră cei 5 euro sau mărci regulamentare la graniţa româno-ungurească, dar tot fuseseră ţinuţi în vamă vreo două săptămâni.

Simţind că nu mai poate face stresului nici el, Ilie a început să-i agreseze fizic pe oameni, în timp ce le urla “să-mi bag organul meu sexual extern în voi, nu vă dau nimic înapoi! Mereţ acas’!” Dintr-o regretabilă eroare, însă, unul din personajele împinse era o bătrânică cumsecade, în acelaşi timp şi mămică, care a cam şi căzut pe jos.

În acel moment, un dulap a urlat ca Zeus:

“BĂ, TU DAI ÎN MUMA???”

Se zice că abia l-au scăpat şoferii din ghearele dulapului.

Legende urbane?

În paranteză fie spus, Oradea, după cum probabil ştiţi deja, este oraşul românesc de puta madre trafficante: toţi, de la primar până la ultimul blogger, fac trafic de zahăr, ulei, făină şi detergent (uneori şi cocaină) din Ungaria. Dacă printr-o minune Oradea sau judeţul Dihor ar dispărea peste noapte, atunci cu siguranţă că economia Ungariei ar intra în 24 h într-o asemenea criză fatală, că s-ar apuca ungurii să-şi vândă autostrăzile la kil în Etiopia, să nu moară de foame. Din cauza aceasta, toţi ungurii se roagă în fiecare seară la Dumnezeu să nu pice asteroidul în judeţul Dihor – dintre toţi, cei mai pasionali în rugăciunile lor sunt vameşii, asta se ştie.

Să revenim la cei doi, care în seara aceea stăteau la ocazie într-o perioadă foarte neinspirată: toată creştinătatea traficantă din Oradea era ocupată mai degrabă să vopsească sau să cântărească ouăle decât să ia străini la ocazie către Beiuş. Aşa că cei doi au stat la ocazie aproape o oră fără succes – în lumina felinarelor, a farurilor de maşini şi a luminii sfintei sărbători a Paştelui.

După o oră, cei doi s-au reorganizat şi şi-au dat seama că trebuie să-şi refacă campania de imagine. Drept pentru care:

1. Au scos iPad 2 din sarsana;
2. L-au pornit;
3. L-au deblocat;
4. Au dat cu deştele pe el până au ajuns la Draw Now, pe care l-au şi pornit;
5. Au scrijelit pe Draw Now numele destinaţiei lor.

Ce, nu vedeti bine? Iaca poza mai mare:

6. Patru minute mai târziu, un automobilist a oprit şi i-a luat cu el.

Noi, în Ardeal, facem autostopul like a boss.

În aşteptarea marelui moment, se lustruiau de zor toalete cu periuţa de dinţi, se peticeau garduri ruginite cu cremă de ghete, ba chiar ofiţerii ajunseseră să facă duş şi să se mai şi săpunească!

Lăsînd aceste răutăţi apsolut gratuite deoparte, un prieten se nimerise să fie cătană la Artilerie tocmai în perioada aia în chiar Sibiul meu, fostul oraş garnizoană a Imperiului Austro-Ungar (actualmente fărâmiţat în OMV-MOL). În paranteză fie spus, aşa pute locul de militari în Sibiu, că singura alternativă mai răsărită pentru fete, în afară de inginerii de la facultatea din urbea în cauză, erau şi sunt castraveciorii de ofiţer. Este, fetelor? Este, vă zic tot io, că-s de-a voastră şi ştiu!

Şi prietenul meu toată ziua, vorba aia, lustruia tunul şi-l căuta pe la afet. Şi aveau acolo vreo… peste o sută de tunuri, care mai de care mai crăcănat, mai antiaerian şi mai gros şi falnic! Şi unele erau recente, de un an sau doi, altele erau de vreo 10 ani vechime, dar aşijderea de năpraznice; urmau apoi cele din al doilea război mondial, cu care încă se mai puteau găuri blondaje de T34 – asta dacă ne-am apuca să ne războim cu Egiptul. Dar cele şi cele mai inexplicabile erau cele din primul război mondial, alături de bunicele acestora – nişte guri de foc de prin 1908.

Aşa că prietenul meu, sătul să tot lustruiască tunul, l-a întrebat într-o zi pe un gradat:

- Dom’ maior, să trăiţi, permiteţi să raportez…
-  Spune!
- Dom’ maior, am observat că avem aici tunuri vechi de 2-3 ani, tunuri vechi de 20 de ani… tunuri din al doilea război mondial…
- Aşa…
- Păi şi atunci tunurile alea din 1910, sau 1908… alea de ce le mai ţinem? Că lustruim la ele de rupem, şi nu ştim nici măcar dacă sunt în stare să mai tragă vreun pârţ!
- Ei! Păi vezi, copile, că nu ştii?
- Păi…
- Păi da! Pentru că noi vom intra în NATO!
- Păi da, şi?
- Păi şi ăia din NATO, ţările alea cu tradiţie militară cum sunt Luxemburgu’ şi Portugalia, ăia ne vor spune: câte tancuri aveţi? 12.000? Nu vă trebuie atâtea ca să intraţi în NATO… ia casaţi voi vreo 6000! Câte Kalashnikoave aveţi? Vreo 800.000? Renunţaţi la vreo 300.000… Câte guri de foc aveţi? 20.000? Ntz… prea multe, ia casaţi voi vreo 8.000!
- Păi da, şi care-i legătura…
- Păi asta-i legătura, că nu vom casa tunurile astea de 2-3 ani! Le casăm pe alea străbunici, pe care oricum nu le mai foloseam…

După faza asta, io am mare încredere în armata română.

Colegul face parte din acel soi rar de hominizi care nu-i cumpără soţiei cadou aspiratoare de prin delegaţii. Ba dimpotrivă, colegul se gândi să meargă acasă cu ceva cadou niţel mai kinky – mai ales că nu îi poţi duce nevestei acasă un mixer din Amsterdam. Aşa că s-a introdus pe sine în primul magazin de lenjerie intimă de damă pe care soarta şi aleea de biciclete i l-a scos în cale. A intrat şi a început să se holbeze. Fain! Fain, ni ce curbe la manechinu’ ăsta.

Apare un vânzător, greţos de amabil.

- Vă pot ajuta cu ceva?
- Sigur. Doresc să cumpăr nişte lenjerie de damă. Ceva bikinei, nişte sutien…

Vânzătorul, greţos de amabil:

- Sigur! Pentru cine? Pentru dumneavoastră?

Colegul face ochii mari:

- NU! Nu, e pentru nevastă-mea! Jur, e pentru nevastă-mea!

Vânzătorul clipi. Văzuse multe, foarte multe de când făcea afaceri cu lenjerii:

- Nici un fel de problemă. Atunci aveti nevoie de o mărime mai mică.

Ne-or cazat ăștia pe toți trei (eram cu șefa și colegul) la ceva hotel mai mititel, undeva prin centru. Șefa la parter, noi la subsol, lângă mașinile de spălat rufe. Aveam să constatăm cu colegul cel meseriaș că mașinile alea erau cea mai mică problemă a noastră: intrăm în camere, și numa’ ce aud tot felu’ de bufnituri de la colegu’. No, m-am dus rapid să văd ce sărăcia face ăsta, tot troznea cu tot felul pe jos. Ce’aci măh, ai înnebunit? Futu-le de goange, face el. Abia atunci am văzut că ăsta se războia cu ceva goange locale. Și alea proaste, mai bine mureau decât să se care de acolo.

Să nu mai zic de mine, că am reușit să rup robinetul de la vană, că nu știam să-l deschid, de am ajuns să mă spăl pe cap în chiuvetă – evident, oglinda aia de cristal pe care o ștergeam de zor de urme de șampon cu hârtie igienică ar avea mai multe de zis decât mine.

Un alt problem, în camere nu se fuma. Am ieșit în fața hotelului, alt problem: fumăm, da’ ce sărăcia facem cu chiștioacele? Ăștia nu au tomberoane p’acolo, pe jos nu le puteam arunca din cauză de amendă cruntă… Până la urmă am depistat un fel de curte interioară în spatele hotelului unde era un morman de chiștoace, am zis no, aici îi de noi.

Prima zi de conferință, foarte frumos la conferință, atâta că pe la prânz vin organizatorii că bă, voi sunteți mai mulți decât v-ați anunțat (10 în loc de 3, veniseră și colegii din Anglia, pe tupeu, cum ar veni). Ăia care vreți să haliți ceva aici, la prânz, tre’ să scoateți banu’ gros (mă rog, lira groasă). Și cam cât costă, îndrăznește colegul. Ăia, sec, păi trei zile de conferință, 100 de lire. Pe 3 mese de prânz! Noroc că am văzut cu colegul ce le-o adus la primul prânz: un o roșie crăpată în patru, artistic, ce e drept, cu o feliuță de-aia de brânză pe deasupra și ceva verdeață presărată. Instant am dispărut cu colegul din zonă și până la urmă am găsit un restaurant italian, foarte fain, prin zona lu’ palatu’ lu regina lor. Nu o fost ieftin, da’ măcar am mâncat decent. Degeaba o insistat șefa dup-aia că de fapt roșia aia era numa’ aperitiv, că le-o adus și o pulpă de pui, că tot nu dădea la aritmetică: mănânci din farfurii goale și frumos pictate cu sos pentru 33 de lire pe zi, sau decent cu 10 lire.

După conferință, la întoarcerea spre hotel, ne-o dus un coleg englez, care o ținut el să ne arate ce și cum pe acolo:

Că uite, aici e casa lu’ prințu’ Șarl. Bă, ce să zic, cam ponosită și cam în centru, io nu aș sta acolo, prea mult trafic. Și tot nu înțeleg ce e moda aia cu casele alea așa gri – abia în Torquai, unde e English Riviera, am văzut și case decente.

Că uite, acolo e un club unde plătesc io 500 de lire pe lună (paunz, cum zice văru-mio). Păi de ce, întreb io, prost. Păi că e în centru, lângă casa lu’ prințu’. Nu bă, de ce plătești 500 de lire pe lună (mai fusesem la un club de-ăsta în Germania, prin 2003)? El, senin, păi mă întâlnesc acolo cu alți club members, care îs tot felul de oameni de afaceri și de-ăia șmecheri. Bun-bun, și ce faceți? La care omul, genial, păi putem să stăm să bem toată noaptea. N-am mai zis nimica… și da, bă, știu de ce se adună ăia p’acolo, pun și ei țara la cale.

Că uite, palatu’ lu’ regina! Mă uit și ce să vezi, o mare imensă de oameni la poartă. No, da’ ce fac ăia acolo? Io, și sincer vă spun, am crezut că îs ceva de-ăia de nu au de mâncare și le dă regina câte o masă caldă. Păi că stau acolo, poate o văd pe regină. Am înlemnit: cum adică? La care imi explică colegul din Anglia că știi, pe palat e un drapel. Dacă drapelul nu e coborât, înseamnă că regina e acasă. Și de-aia stau oamenii, că poate o văd pe regină. Atunci mi-am etalat și io mostra de inteligență: helău, da’ fomeia aia bate suta de ani, unde să fie, dacă nu acasă? Și sincer, de ce să vreau să stau s-o văd cum merge la baie? Chiar și azi cred ca întrebările mele îs legitime, da’ pot să vă zic că ăștia de îs englezi se atacă de numa’ la întrebări de-astea. Îs foarte mândri de regina lor. Mândri da, da’ un minim respect pentru viața privată a reginei nu prea arată.

No, ca să fie totul în regulă, câteva mici probleme pe la ingliși, pe lângă prezența mea – în primul și în primul rând, nu știu câtă lume știe, da’ fix or fost atentate la metrou și în 2007, la Londra (v-am mai zis, pe unde mă duc io, se lasă cu dezastre și calamități). Mai grav, un lucru foarte greu de crezut pentru luna ianuarie, s-o anunțat ceva ninsoare pe la ei. Mă uitam la televizor pe temele astea și mă crăcănam de râs: atentatori proști grămadă, din nu știu câte atentate n-o reușit nici unul, iar ăia cu ninsoarea lor anunțau că supraveghează ca toatele să fie în regulă. Chiar râdeam cu colegul la țigară, vă vine să credeți sau nu, supravegheau șinele de la metrou din elicopter. Noaptea. Cum draci vezi tu din elicopter dacă e zăpadă pe șine, mai ales noaptea, aia nu mă prind.

Și ca să încheiem apoteotic ziua aia, după ce am venit de la cină, am stat cu colegul la o țigară fix în fața hotelului, așa, de-al dracului și ce să vezi, veneau niște prunci la vreo 14-15 ani. Atâta că nu veneau pe drum, ca oamenii normali, ci pe mașinile parcate. Da, efectiv umblau pe mașini. Fără să le zică nimeni ceva. În schimb io, dacă aruncam un chiștoc pe jos, scoteam instant 40j’ de milioane din buzunar (cam la 800 de lire era amenda). Atunci o cedat și colegul psihic și s-o apucat de înjurat și drăcuit la ingliși, cât îs de oligofreni. Și io la fel. Și o venit șefa, bă, dacă nu vă potoliți vă trimit acasă pe amândoi. L-am luat pe ăsta de mână și am început să merem liniștiți pe stradă. Unde mereți, zbiară șefa după noi (ăia care o cunosc pe fată știu cât era de frumoasă și de elegantă, n-ar fi supărat o muscă). La care colegul, genial, păi în partea aia e aeroportul, nu? Cu chiu, cu vai, am mai rămas două zile, cât mai era de stat.

A doua zi dimineața era zăpadă. Și tot traficul blocat. Deci taxi din părți. Ne-am plimbat cam o oră și ceva să găsim o gură de metrou, care era la 100 de metri de hotel, de altfel, dar o lăsasem pe o colegă din Africa de Sud să ne ghideze. Sfatul meu: niciodată să nu lăsați un dislexic care nu deosebește stânga de dreapta să vă îndrume. Noi am insistat și nu ne-o ieșit. Pe lângă că abia am nimerit metroul, pe când să ieșim, s-o apucat colega aia din Africa de Sud de zbierat la noi, în panic mode, mi-am pierdut biletul, ce ma faaaac? Ce să se facă, meseriașul ăsta de coleg al meu i-o dat ei biletul lui, iar el efectiv s-o strecurat cu un nenea de-ăla de avea ceva abonament, mai că nu l-o luat în brațe.

Data viitoare o să vă zic cum am fost noi la Eat Fresh, ceva trăznaie pe lângă New Scotland Yard, precum și fenomenalele întâlniri cu văru-meu de stătea în Londra pe vremea aia.

Și multe altele.

Guest post de Nârţoagă zis Pârţoagă, care sesemnează Koy Rosh.

Românul imigrant în America se trezi cu greu şi în dimineaţa aceea, căci românii îşi iubesc cu patimă somnul. Românii cam la asta sunt buni pe sfânta lume – să bea, să mânce şi să doarmă ca nimeni alţii, menirea noastră pe planetă fiind aceea de a da meditaţii de hibernare urşilor (sigur, nemţii ar putea spune că urşii nu hibernează, dar toată lumea ştie că nemţii sunt în stare să zică orice numai să se lipsească de somn, doar-doar mai şurubăresc şi ei ceva).

Românul imigrat în America se întinse în pat de-i pocniră oasele, se ridică, se spălă pe dinţi şi scoase afară din frigider nişte yum-yum, unt de arahide cu lapte şi-şi turnă o vază de cafea – să nu plece cu inima goală la drum. Se uită pe geam şi văzu ditamai zăpada căzută peste noapte şi-şi zise: deci azi nu mai fac eu 45 de minute până la serviciu cât îi hăul şi părăul, azi naveta mea va dura mai mult de o oră sigur.

Se puse la TV ca să-şi savureze ultima înghiţitură de cafea şi se uită la news cum nişte liceeni se împuşcaseră iarăşi prin ceva liceu. Păţăşti, îşi spuse; apoi îi sună telefonul.

- Hello, yes, yes, spuse românul plecat în America.
- Bă, române plecat în America! Io-s Jane, colega ta de la HR. Auzi, ai pornit cumva către serviciu?
- Tu fată, imediat. De ce?
- Bă române, ia stai tu azi acasă!
- Ce? Cum să stau acasă? Mă concediaţi prin telefon? Voi ajunge în stradă, homeless sodomizat dependent de heroină? Sau, mai rău, mă deportaţi acasă, în România???
- Nu, mă române. Dar uite, m-am uitat în fişa ta de angajare, tu ai maşină cu tracţiune pe spate, nu?
- Da!
- No! Tu nu ai văzut ce o nins peste America şi ce alb şi orbitor ca un cearşaf alb de spital pentru un păduche fără ochelari de soare e totul?
- …
- Exact! Tu ai tracţiune pe spate, aşa că stai tu frumuşel acasă; că derapezi pe zăpadă, poate te accidentezi naibii şi apăi vii să ne dai în judecată cu ură multă şi avocaţi. Înţelegi?
- …
- Nu îţi tăiem ziua, nu îţi luăm ziua din concediu, nu te influenţează la bonusul de Crăciun… stai acasă relax şi ne vedem mâine, când se mai topeşte. Acum mă scuzi, mai trebuie să mai sun vreo 6 oameni, te pusic, have a nice day!

Să explic niţel acum cititoarelor de sex feminin de ce este important ieşitul la bere pentru orice mascul (dragi cititori de sex masculin, lecţia asta facem recapitulare). Aşadar, o bere este foarte importantă pentru masculi pentru că atunci apucăm şi noi:
- să vorbim despre maşini, curve sau Crin Antonescu – dar cred că mă repet
- să râdem la nişte bancuri care l-ar face să roşească până şi pe cel mai tatuat vieţaş de la penitenciarul Rahova
- să îl bârfim pe fotbal
- să analizăm tehnicile de supravieţuire de pe Discovery (bă, Bear Grylls ăla e nebun, tu ai văzut când o mâncat măduvă de zebră din rahat de leu?)
- să facem bancuri grosiere cu chelneriţa (cheamă badigardul, nu-i mai suport pe ăia de la masa 5!)
- să abordăm tematica monturilor la răpitor în sezonul rece
- să vorbim despre serviciu, bani şi bonuri de masă
- să sporovăim despre orice chestie care nu are absolut nici un fel de relevanţă pentru noi numai de dragul de a rosti cuvinte (care în ultima etapă a serii devin nişte vocale luuungi de tot)
+ ar mai fi de zis, da’ nu mai ştiu cum e la bere pentru că nu am mai fost de anu’ trecut.

De ce ies bărbaţii la bere dacă se ajunge la asemenea discuţii sterile? Vă spun un secret: bărbaţii ies la bere pentru că au aşa un trai perfect cu voi, încât trebuie musai să îl pună într-o antiteză cu ceva – pentru a avea termeni de comparaţie. Mai este valabilă şi varianta cu bărbaţii beau de fericire că sunt cu voi.

Oricum, deschideţi cărţile, femei şi masculi deopotrivă, postarea asta se referă de fapt la un mascul care a venit acasă praf, după ce a golit multe-multe-multe doze la un asemenea beer summit.

După ce a deschis uşa cu capul, fireşte, nu a dorit să se să nu se culce în pat cu nevastă-sa. Asta pentru că nevestele au un simţ special cu ajutorul căruia îşi dau seama imediat dacă bărbatul a băut peste măsură (unii îi spun “miros” acestui simţ misterios; eu îi spun “instinct”).

Pentru că nu vroia să se pună în pat cu soţia, a ales varianta laşului: s-a pus în patul copilului. Care copil dormea frumos la 4 dimineaţa şi care, simţind mişcare în pat, s-a întors imediat cu capul către tăticul lui şi a continuat să doarmă. Care tătic s-a pus şi el cu faţa către prunc şi a adormit aşa, lin, uitîndu-se la ce copil frumos are el.

De la respiraţia tatălui, care dădea direct în guriţa şi năsucul copilului, pruncul s-a trezit a doua zi dimineaţă pradă unei beţii straşnice.

Şi nu, nu despre mine e vorba: eu nu încap în pătuţul Gropărelului decît tranşat; plus că dacă eşti tranşat nu ai cum să scrii postări pe blog – asta ştie orişicine.

1. Nu mai trimiteţi mailuri pe care să nu le recitiţi de un miliard şi catraliard de ori!
2. Când încercaţi să vă lipiţi de un prof care să vă îndrume lucrarea de licenţă, nu mai trimiteţi mailuri pe care să nu le recitiţi de un miliard şi catraliard de ori!
3. Nu mai folosiţi adrese de e-mail cu _crazy, _sexy, _69 etc. WTF!
4. Semne de punctuaţie: dacă nu ştii, întreabă un blogger.
5. Saluţi, dai un enter, scrii, dai un enter, te semnezi. Aşa se e-mailează în sec. XXI. Errrr… şi-n sec. XX. De fapt, mereu.
6. Şi când mai trimiţi un mail, VEZI SĂ NU-L TRIMIŢI ÎNTREG GRUPULUI DE YAHOO!!!

Deci toată ziua mânca, bea şi respira maşini, se îmbrăca în tricouri cu maşini şi se informa despre maşini – de pe net, de la TV şi din reviste. Se trezea dimineaţa în camera lui tapetată cu postere cu maşini, când stătea pe budă citea reviste despre maşini, iar la duş se spăla cu un gel cu o maşină pe el; când stătea în staţie la autobuz intra în vorbă cu tot felul de şoferi numai ca să schimbe informaţii despre maşini, în autobuz se dădea pe net pe site-urile cu ştiri despre maşini, făcea mereu poze la maşini cu telefonul, poze pe care le punea apoi pe desktop, seara se uita la emisiuni cu maşini şi formula 1, colecţiona maşini de jucărie, iar noaptea se culca într-un pat în formă de maşină: suprema lui extravaganţă.

Toate ar fi fost bune dacă mămica lui nu s-ar fi prins că îi filează nişte lămpi; şi, după ce a discutat cu nişte domni în halate albe, l-a trimis într-un sejur la un sanatoriu special pentru oameni ca el. Unde a urmat un tratament de durată, cu sesiuni de terapie, cu Prozac şi Xanax şi tot felul.

După o perioadă, obsesivul s-a autodecretat vindecat: nu mai vroia maşini, nu-l mai interesa subiectul. Aşa că medicul lui a chemat degrabă o comisie, să stabilească dacă mai era necesar să-l păstreze în sanatoriu pe banii contribuabililor.

- Şi… ce mai crezi tu despre maşini? l-a întrebat şeful comisiei.
- Nu mă interesează subiectul, spuse obsesivul. E un capitol încheiat pentru mine.
- Cum aşa? insistă doctorul.
- Acum m-am apucat de altceva, mult mai sănătos şi mult mai de viitor: vreau să fac muşchi!
- Da? Dar ce-ţi veni?
- Păi să vă arăt, spuse nebunul.

Şi începu să se dezbrace la pielea goală.

Comisia încercă că-l potolească! Dar fără succes, spre marele lor nenoroc.

Nebunul îşi păstră, totuşi, chiloţii pe el.

- Uitaţi-vă şi voi, spuse obsesivul, în timp ce lepăda hainele. Sunt cam slab, sunt numai piele şi os; şi m-am apucat să fac flotări, abdomene şi genuflexiuni.

Medici începură să şuşotească între ei, în timp ce se uitau la despuiat pe deasupra ochelarilor.

- Vreau să pun  pe mine o pereche de bicepşi frumoşi, şi mai vreau să mi se vadă gambele, frumos; umerii vreau să-i lărgesc şi să-i întăresc, pieptul îl vreau bine definit, şi abdomenul să fie ca la un dansator negru din trupa Madonnei!
- E bine, e OK, spuseră medicii, notînd la ei în carneţel. Şi asta vrei să faci imediat ce ieşi de aici? Să te apuci de sport şi body-building?
- Da, zise nebunul, da; dar mai înainte, vreau să mă duc la un chirurg bun, cel mai bun.
- Da? ziseră medicii. Dar ce treabă ai tu cu un chirurg bun, cel mai bun?
- Păi să-mi repare fundul!!! spuse nebunul.

Comisia încremeni.

- Dar ce are fundul tău?
- Păi s-a stricat aici, la dumneavoastră în sanatoriu!
- Ce s-a stricat la el?
- Păi să vă arăt!

În momentul acela, nebunul lepădă şi chiloţii de pe el; şi rămase în pielea goală-goluţă în faţa onoratei comisii medicale perplexe. Apoi se întoarse cu spatele la comisie şi se aplecă în faţă, arătîndu-le funduleţul lui ca o lună plină despicată!

- Uitaţi-vă şi voi ce mi s-a crăpat!

Şi, într-o bună seară, care numai bună nu se arătă pentru el, se duse cu colegii într-o crâjmotecă să bea şi el o bere. O bere, că medicii ăştia doctori nu beau ca marinarii ruşi; pentru că niciodată nu se ştie când îl cheamă ăştia la spital înapoi ca să vasectomizeze o lobotomie urgentă, că medicul de gardă e deja până-n gât între intestine de accidentat.

Şi, revenind el pe jos către casă singur-singurel prin inima Clujului, a trecut pe lângă o gaşcă de beţivani penali, care mai erau şi agresivi. Şi care, pe motiv de “ce, bă, eşti jmeker?”, i-au aplicat o corecţie finalizată artistic cu nişte degajări şi centrări de adidaşi în carnea lui de zici că era mingea oficială de pe Naţional Arena; toate asortate cu pumni în ţesuturi moi, că aşa fac bărbaţii adevăraţi (ram-papa-pam, ram-papa-pam). Şi, pentru că în Cluj nu prea vezi Poliţie în centru noaptea, beţivanii s-au cărat, clătinîndu-se de fericire că l-au învăţat ei minte pe jmekerul ăla.

Rezidenţii de la Urgenţe sunt oameni duri; aşa că tânărul medic doftor şi-a revenit în câteva zile, iar după câteva săptămâni era ca nou. Dar noaptea aceea nu putea trece fără să lase nişte traume: de atunci, orice beţiv ajungea la Unitatea de Primire Urgenţe pe tura tânărului rezident primea din prima, indiferent dacă avea nevoie sau nu, o sondă în penis.

True story.

În primul rând, bunicul lui Iosif din Turda a ajuns la Stalingrad, unde era operator de branduri (Brandt, marca mortierelor nemţeşti) în ciuda frigului năpraznic; că aşa un ger era acolo, că o excursie pe Jupiter în pielea goală ar fi fost ca un fel de sejur pe o plajă tropicală.

Fiijnd ger, mureau oştenii pe capete; care se vedea că nu mai mişcă în tranşeu era rapid şi eficient deschiloţat de colegii de birou, să aibe soldaţii nemorţi încă cu ce-şi acoperi pielea rebegită de frig. Dacă mortul protesta, nimic nu-l potolea mai degrabă decât un pat de puşcă aplicat cu sârg peste nas; sau o lopată Linneman peste urechi.

Fiind ger, nu prea aveai ce mânca; decât o raţie de vreo 8 grame de pâine pe care trebuia să o împarţi cu colegul nedegerat. Aşa că oamenii au recurs la tot felul de artificii care i-ar fi făcut pe vietnamezi să roşească de invidie: halit câini, pisici, şobolani şi (italienii mai ales) ciori ca la KFC. Ca pe covrigei le mâncau, crontz-crontz.

Într-o bună zi de foame, ger şi viscol, bunicul a văzut, în no man’s land, un cal sfârtecat de obuze (fapt ce îi şi provocase decesul său cabalin). Lihnit de foame ca un student basarabean din vremea mea şi ignorînd cu bună ştiinţă protestele vehemente ale colegilor de batalion, bunicul s-a hotărât să înfrunte lunetiştii sovietici şi să mestece nişte vrăbiuţă de Murgu. Drept pentru care s-a şi deplasat prin târâre către leşul congelat ca un file de Pangassius.

Ajuns la leş, şi-a scos furculiţa şi cuţitul, şi-a pus şerveţelul la gât şi început să se înfrupte din cotlet. Ar fi mers şi un vin roşu sec cu porţia de caballo mare, dar nu era cazul să strâmbe din năsuc.

Şi de aici începe povestea.

Un nenorocit de lunetist stahanovist sovietic, în loc să se predea, şi-a smuls jumate din obraz lipindu-şi arma de pielea feţei şi expediind un glonţ aţă în bunicul care molfăia la antricoate de armăsar; glonţul – fiindcă bunicul era norocos – l-a lovit în antebraţ, apoi în pulpa piciorului (care s-a şi umflat apoi ca un cârnat). Dacă n-ar fi avut noroc, ar fi primit plumbul direct în dovleac, dar aşa e când ai noroc. Sau în burţi l-ar fi lovit, şi atunci ar fi sângerat un pic înainte de a suna la soneria lui Sf. Petre.

Deranjat brutal de la masă, bunicul a picat lat. Îl aştepta o moarte sinceră, prin îngheţ, iar camarazii lui deja îşi împărţeau izmenele, ţigările şi bocancii lui, din tranşee. Dar bunicul era un norocos.

Ein salut für ein norocos opa, bitte. Danke schön, bă Muso’

Atâta de norocos, că un brancardier inconştient şi-a riscat viaţa şi a sărit în no man’s land, de unde l-a târât ca pe un sac de cartofi împuşcat până în tranşee. Norocul lor că nu i-a mai nimerit nici un glonţ, altfel, cum v-am zis, şi-ar fi donat hainele primului centru de colectare secăn.

Nu numai că l-a scos din poligonul de lunetişti, ci l-a şi cărat până la infirmerie. Infirmerie care – aţi ghicit – era un cort cu un soi de sobă la mijloc, vai şi-amar. În jurul sobei temperatura se ridica până pe la minus 800 de grade; dar la margine, ajungea pe la paişpe miliarde sub zero.

Acuma în cortul infirmieratic aveai două opţiuni: ori te puneau la margine, şi congelai într-o oră; ori lângă sobă, unde congelai în 3-4. Unde credeţi că l-au pus pe bunicul norocos? Exact, lângă sobă. Dar şi înspre uşă – fapt esenţial în povestea noastră, veţi vedea imediat de ce.

Şi a stat bunicul acolo toată noaptea, şi a încercat să nu moară şi a reuşit. Alt noroc.

Dimineaţa, pentru că deja la Stalingrad era cam la spartul chefului, nemţii au intrat în cortul infirmieratic şi au început să care răniţii. Ăla-i mort, scheisse, ăsta-i viu da’ moare curând, scheisse; uite aici una bucată de bunic norocos foarte viu, pe ăsta-l luăm cu noi. Dacă nu era lângă intrare, ar mai fi rămas o vreme prin Soviete – până la revenirea lui Hristos pe pământ; căci alţii din cort au fost mai puţin băftoşi.

Şi l-au încărcat direct într-un avion din ăla de transport, că era norocos, şi l-au dus din infernul de la Stalingrad. Vreo alte câteva zeci şi sute de mii de militari s-au decis că e mai bine să rămână acolo, ca să se poată lăuda nepoţii lor la bere cu “băăă, bunicu-meu o murit la Stalingrad, băăă!” (după cum bine aţi ghicit, Iosif nu are asemnea noroc).

Şi l-au adus cu avionul, dragi nepoţi de bunici stalingradezi, drept în spitalul din Brăila. Unde – stupoare! – trebuia să-şi cumpere el medicamente şi pansamente, de zici că era în anul 2011.

Şi care Brăila avea un bordel populat cu fete foarte cumsecade.

Care fumau.

Şi ştiţi ce învăţăminte a tras bunicul după toată tărăşenia asta? Şi o spune şi astăzi oricui, că e verde şi în putere?

Că pe lumea asta numai curvele fumează.

Aşa mi-o zis nievasta când o revăzut maidanezul blocului – un  comunitar cu chef nebun de sex cu orice picior, care iubeşte şi copiii.

 Câinele negru al blocului, preludiu la niţel  sex cu o roşcată căruntă.

- Cum să chemi hingherii!!! Ui la el ce câine frumos, şi ui ce blană lucioasă posedă! protestez eu.
- Ui aşa! Că adoarme Gropărelu’ în cărucior, şi câinele  începe să latre ca prostu’ la maşini şi biciclişti! Şi-l trezeşte pe Gropărelu, şi apăi toată ziua e mârâit că nu şi-o făcut somnu’!
- Nu chema hingherii, tu muiere, zic; uite ce frumos vine el şi mă linge pe copite.

Javra cartierului recunoaşte imediat o inteligenţă superioară de blogger; şi nativ vine direct către mine şi îşi lipeşte capul de picioarele mele, de parcă aş fi fost mogului televiziunii la care lucra el. Eu, sensibil la limbile moi, mă umezesc tot. Câinele perseverează şi îmi administrează, iscusit, şi nişte linsături pe degete, ca o nesăţioasă dintr-un cartier rău famat din Bangkok.

- Lasă-l în viaţă, tu femeie, zic, că încă nu eşti şi Dumnezeul lui, numai  al meu!
- Da! Că tu tot timpul eşti împotriva mea!
- Tu muiere! Tu n-ai văzut cu ce poftă mi-o lins mâna mea regească, pentru că simte omul cu IQ? Auzi… dacă ai de gând să faci genocid, meri în Kosovo; azi lasă-mă pe mine să îmi plimb pruncul şi câinele pe câmp, tu fugi şi uită-te la telenovelele tale coreene!

Şi, ca un rege de maiestuos, o iau cu pruncul şi cu câinele cartierului printre pământuri. Câine pe care, totuşi, l-am împiedicat să nu mă lingă prea tare de faţă; şi nici nu prea l-am lăsat să se atingă de Gropărel, că cine ştie.

La noi, în Floreşti, ai de ales între a-ţi plimba  pruncul pe fâşiile de asfalt, unde împarţi necontenit impresii despre lactaţie cu tot felul de cu mămici, şi câmpul liber şi frumos, unde pasc cai şi oi, e aer curat şi nu auzi alţi copii plângînd.

Ghiciţi pe unde îmi plimb eu pruncul?

Da, pe pajiştea singuratică.

În după-masa aceea de duminică eram numai eu, câinele şi Gropărelu’ pe întinsa stepă clujeană; şi umblam liberi ca Robinson Crusoe, şi nu ne păsa de nimic. Şi din când în când îl mai stimulam pe câine să mai alerge aiurea, şi câinele lătra, şi revenea să mă lingă pe unde apuca. Şi eu mă simţeam ca un jupân, şi mă gândeam că ce câine şmecheros are blocul meu din cartier.

Şi câinele mă asculta ce-i ziceam, şi mă tot lingea, şi eu îl tot lăsam; şi l-am tot lăsat să mă lingă până când cotarla, în peregrinarea noastră, a descoperit nişte căpiţe de bălegar de cal cât un P+2; şi instant, fără să se mai gândească, a sărit pe grămada de caca ecvestru şi a început să înghită din el de parcă era Chappi.

Aşa cum trebuie, naşul gropăresc s-a scobit în minte şi ce idee i-a fost lui dat să nască? Să umple artezienele din oraş cu spumă. Ecologică, fireşte. Să nască cel mai mare nor cumulonimbus cu irizaţii curcubeice făcut vreodată de om, şi noi să înotăm în clăbuci până renaştem pe partea cealaltă, frumoşi cu spume ca Afrodita! Da, spumă până-n insula Creta. Până la primărie. Până deasupra copacilor arboricoli. Până se închide circulaţia şi se decretează starea de urgenţă. Până facem spume! Pls vote, 10x.

Nu are rost să vă spun că Lorand ne face concurenţă cu grădina lui Zen (man, o populezi şi cu nimfe japoneze chinezeşti? Şi facem şi o fabrică de iPhone 5 acolo?), pentru că asta deja o ştiţi.

Pls vote, 10x.

PS: Haha, copac arboricol lol iarăşi din nou. Again.