Românul imigrant în America se trezi cu greu şi în dimineaţa aceea, căci românii îşi iubesc cu patimă somnul. Românii cam la asta sunt buni pe sfânta lume – să bea, să mânce şi să doarmă ca nimeni alţii, menirea noastră pe planetă fiind aceea de a da meditaţii de hibernare urşilor (sigur, nemţii ar putea spune că urşii nu hibernează, dar toată lumea ştie că nemţii sunt în stare să zică orice numai să se lipsească de somn, doar-doar mai şurubăresc şi ei ceva).

Românul imigrat în America se întinse în pat de-i pocniră oasele, se ridică, se spălă pe dinţi şi scoase afară din frigider nişte yum-yum, unt de arahide cu lapte şi-şi turnă o vază de cafea – să nu plece cu inima goală la drum. Se uită pe geam şi văzu ditamai zăpada căzută peste noapte şi-şi zise: deci azi nu mai fac eu 45 de minute până la serviciu cât îi hăul şi părăul, azi naveta mea va dura mai mult de o oră sigur.

Se puse la TV ca să-şi savureze ultima înghiţitură de cafea şi se uită la news cum nişte liceeni se împuşcaseră iarăşi prin ceva liceu. Păţăşti, îşi spuse; apoi îi sună telefonul.

- Hello, yes, yes, spuse românul plecat în America.
- Bă, române plecat în America! Io-s Jane, colega ta de la HR. Auzi, ai pornit cumva către serviciu?
- Tu fată, imediat. De ce?
- Bă române, ia stai tu azi acasă!
- Ce? Cum să stau acasă? Mă concediaţi prin telefon? Voi ajunge în stradă, homeless sodomizat dependent de heroină? Sau, mai rău, mă deportaţi acasă, în România???
- Nu, mă române. Dar uite, m-am uitat în fişa ta de angajare, tu ai maşină cu tracţiune pe spate, nu?
- Da!
- No! Tu nu ai văzut ce o nins peste America şi ce alb şi orbitor ca un cearşaf alb de spital pentru un păduche fără ochelari de soare e totul?
- …
- Exact! Tu ai tracţiune pe spate, aşa că stai tu frumuşel acasă; că derapezi pe zăpadă, poate te accidentezi naibii şi apăi vii să ne dai în judecată cu ură multă şi avocaţi. Înţelegi?
- …
- Nu îţi tăiem ziua, nu îţi luăm ziua din concediu, nu te influenţează la bonusul de Crăciun… stai acasă relax şi ne vedem mâine, când se mai topeşte. Acum mă scuzi, mai trebuie să mai sun vreo 6 oameni, te pusic, have a nice day!

Să explic niţel acum cititoarelor de sex feminin de ce este important ieşitul la bere pentru orice mascul (dragi cititori de sex masculin, lecţia asta facem recapitulare). Aşadar, o bere este foarte importantă pentru masculi pentru că atunci apucăm şi noi:
- să vorbim despre maşini, curve sau Crin Antonescu – dar cred că mă repet
- să râdem la nişte bancuri care l-ar face să roşească până şi pe cel mai tatuat vieţaş de la penitenciarul Rahova
- să îl bârfim pe fotbal
- să analizăm tehnicile de supravieţuire de pe Discovery (bă, Bear Grylls ăla e nebun, tu ai văzut când o mâncat măduvă de zebră din rahat de leu?)
- să facem bancuri grosiere cu chelneriţa (cheamă badigardul, nu-i mai suport pe ăia de la masa 5!)
- să abordăm tematica monturilor la răpitor în sezonul rece
- să vorbim despre serviciu, bani şi bonuri de masă
- să sporovăim despre orice chestie care nu are absolut nici un fel de relevanţă pentru noi numai de dragul de a rosti cuvinte (care în ultima etapă a serii devin nişte vocale luuungi de tot)
+ ar mai fi de zis, da’ nu mai ştiu cum e la bere pentru că nu am mai fost de anu’ trecut.

De ce ies bărbaţii la bere dacă se ajunge la asemenea discuţii sterile? Vă spun un secret: bărbaţii ies la bere pentru că au aşa un trai perfect cu voi, încât trebuie musai să îl pună într-o antiteză cu ceva – pentru a avea termeni de comparaţie. Mai este valabilă şi varianta cu bărbaţii beau de fericire că sunt cu voi.

Oricum, deschideţi cărţile, femei şi masculi deopotrivă, postarea asta se referă de fapt la un mascul care a venit acasă praf, după ce a golit multe-multe-multe doze la un asemenea beer summit.

După ce a deschis uşa cu capul, fireşte, nu a dorit să se să nu se culce în pat cu nevastă-sa. Asta pentru că nevestele au un simţ special cu ajutorul căruia îşi dau seama imediat dacă bărbatul a băut peste măsură (unii îi spun “miros” acestui simţ misterios; eu îi spun “instinct”).

Pentru că nu vroia să se pună în pat cu soţia, a ales varianta laşului: s-a pus în patul copilului. Care copil dormea frumos la 4 dimineaţa şi care, simţind mişcare în pat, s-a întors imediat cu capul către tăticul lui şi a continuat să doarmă. Care tătic s-a pus şi el cu faţa către prunc şi a adormit aşa, lin, uitîndu-se la ce copil frumos are el.

De la respiraţia tatălui, care dădea direct în guriţa şi năsucul copilului, pruncul s-a trezit a doua zi dimineaţă pradă unei beţii straşnice.

Şi nu, nu despre mine e vorba: eu nu încap în pătuţul Gropărelului decît tranşat; plus că dacă eşti tranşat nu ai cum să scrii postări pe blog – asta ştie orişicine.

1. Nu mai trimiteţi mailuri pe care să nu le recitiţi de un miliard şi catraliard de ori!
2. Când încercaţi să vă lipiţi de un prof care să vă îndrume lucrarea de licenţă, nu mai trimiteţi mailuri pe care să nu le recitiţi de un miliard şi catraliard de ori!
3. Nu mai folosiţi adrese de e-mail cu _crazy, _sexy, _69 etc. WTF!
4. Semne de punctuaţie: dacă nu ştii, întreabă un blogger.
5. Saluţi, dai un enter, scrii, dai un enter, te semnezi. Aşa se e-mailează în sec. XXI. Errrr… şi-n sec. XX. De fapt, mereu.
6. Şi când mai trimiţi un mail, VEZI SĂ NU-L TRIMIŢI ÎNTREG GRUPULUI DE YAHOO!!!

Deci toată ziua mânca, bea şi respira maşini, se îmbrăca în tricouri cu maşini şi se informa despre maşini – de pe net, de la TV şi din reviste. Se trezea dimineaţa în camera lui tapetată cu postere cu maşini, când stătea pe budă citea reviste despre maşini, iar la duş se spăla cu un gel cu o maşină pe el; când stătea în staţie la autobuz intra în vorbă cu tot felul de şoferi numai ca să schimbe informaţii despre maşini, în autobuz se dădea pe net pe site-urile cu ştiri despre maşini, făcea mereu poze la maşini cu telefonul, poze pe care le punea apoi pe desktop, seara se uita la emisiuni cu maşini şi formula 1, colecţiona maşini de jucărie, iar noaptea se culca într-un pat în formă de maşină: suprema lui extravaganţă.

Toate ar fi fost bune dacă mămica lui nu s-ar fi prins că îi filează nişte lămpi; şi, după ce a discutat cu nişte domni în halate albe, l-a trimis într-un sejur la un sanatoriu special pentru oameni ca el. Unde a urmat un tratament de durată, cu sesiuni de terapie, cu Prozac şi Xanax şi tot felul.

După o perioadă, obsesivul s-a autodecretat vindecat: nu mai vroia maşini, nu-l mai interesa subiectul. Aşa că medicul lui a chemat degrabă o comisie, să stabilească dacă mai era necesar să-l păstreze în sanatoriu pe banii contribuabililor.

- Şi… ce mai crezi tu despre maşini? l-a întrebat şeful comisiei.
- Nu mă interesează subiectul, spuse obsesivul. E un capitol încheiat pentru mine.
- Cum aşa? insistă doctorul.
- Acum m-am apucat de altceva, mult mai sănătos şi mult mai de viitor: vreau să fac muşchi!
- Da? Dar ce-ţi veni?
- Păi să vă arăt, spuse nebunul.

Şi începu să se dezbrace la pielea goală.

Comisia încercă că-l potolească! Dar fără succes, spre marele lor nenoroc.

Nebunul îşi păstră, totuşi, chiloţii pe el.

- Uitaţi-vă şi voi, spuse obsesivul, în timp ce lepăda hainele. Sunt cam slab, sunt numai piele şi os; şi m-am apucat să fac flotări, abdomene şi genuflexiuni.

Medici începură să şuşotească între ei, în timp ce se uitau la despuiat pe deasupra ochelarilor.

- Vreau să pun  pe mine o pereche de bicepşi frumoşi, şi mai vreau să mi se vadă gambele, frumos; umerii vreau să-i lărgesc şi să-i întăresc, pieptul îl vreau bine definit, şi abdomenul să fie ca la un dansator negru din trupa Madonnei!
- E bine, e OK, spuseră medicii, notînd la ei în carneţel. Şi asta vrei să faci imediat ce ieşi de aici? Să te apuci de sport şi body-building?
- Da, zise nebunul, da; dar mai înainte, vreau să mă duc la un chirurg bun, cel mai bun.
- Da? ziseră medicii. Dar ce treabă ai tu cu un chirurg bun, cel mai bun?
- Păi să-mi repare fundul!!! spuse nebunul.

Comisia încremeni.

- Dar ce are fundul tău?
- Păi s-a stricat aici, la dumneavoastră în sanatoriu!
- Ce s-a stricat la el?
- Păi să vă arăt!

În momentul acela, nebunul lepădă şi chiloţii de pe el; şi rămase în pielea goală-goluţă în faţa onoratei comisii medicale perplexe. Apoi se întoarse cu spatele la comisie şi se aplecă în faţă, arătîndu-le funduleţul lui ca o lună plină despicată!

- Uitaţi-vă şi voi ce mi s-a crăpat!

Şi, într-o bună seară, care numai bună nu se arătă pentru el, se duse cu colegii într-o crâjmotecă să bea şi el o bere. O bere, că medicii ăştia doctori nu beau ca marinarii ruşi; pentru că niciodată nu se ştie când îl cheamă ăştia la spital înapoi ca să vasectomizeze o lobotomie urgentă, că medicul de gardă e deja până-n gât între intestine de accidentat.

Şi, revenind el pe jos către casă singur-singurel prin inima Clujului, a trecut pe lângă o gaşcă de beţivani penali, care mai erau şi agresivi. Şi care, pe motiv de “ce, bă, eşti jmeker?”, i-au aplicat o corecţie finalizată artistic cu nişte degajări şi centrări de adidaşi în carnea lui de zici că era mingea oficială de pe Naţional Arena; toate asortate cu pumni în ţesuturi moi, că aşa fac bărbaţii adevăraţi (ram-papa-pam, ram-papa-pam). Şi, pentru că în Cluj nu prea vezi Poliţie în centru noaptea, beţivanii s-au cărat, clătinîndu-se de fericire că l-au învăţat ei minte pe jmekerul ăla.

Rezidenţii de la Urgenţe sunt oameni duri; aşa că tânărul medic doftor şi-a revenit în câteva zile, iar după câteva săptămâni era ca nou. Dar noaptea aceea nu putea trece fără să lase nişte traume: de atunci, orice beţiv ajungea la Unitatea de Primire Urgenţe pe tura tânărului rezident primea din prima, indiferent dacă avea nevoie sau nu, o sondă în penis.

True story.

În primul rând, bunicul lui Iosif din Turda a ajuns la Stalingrad, unde era operator de branduri (Brandt, marca mortierelor nemţeşti) în ciuda frigului năpraznic; că aşa un ger era acolo, că o excursie pe Jupiter în pielea goală ar fi fost ca un fel de sejur pe o plajă tropicală.

Fiijnd ger, mureau oştenii pe capete; care se vedea că nu mai mişcă în tranşeu era rapid şi eficient deschiloţat de colegii de birou, să aibe soldaţii nemorţi încă cu ce-şi acoperi pielea rebegită de frig. Dacă mortul protesta, nimic nu-l potolea mai degrabă decât un pat de puşcă aplicat cu sârg peste nas; sau o lopată Linneman peste urechi.

Fiind ger, nu prea aveai ce mânca; decât o raţie de vreo 8 grame de pâine pe care trebuia să o împarţi cu colegul nedegerat. Aşa că oamenii au recurs la tot felul de artificii care i-ar fi făcut pe vietnamezi să roşească de invidie: halit câini, pisici, şobolani şi (italienii mai ales) ciori ca la KFC. Ca pe covrigei le mâncau, crontz-crontz.

Într-o bună zi de foame, ger şi viscol, bunicul a văzut, în no man’s land, un cal sfârtecat de obuze (fapt ce îi şi provocase decesul său cabalin). Lihnit de foame ca un student basarabean din vremea mea şi ignorînd cu bună ştiinţă protestele vehemente ale colegilor de batalion, bunicul s-a hotărât să înfrunte lunetiştii sovietici şi să mestece nişte vrăbiuţă de Murgu. Drept pentru care s-a şi deplasat prin târâre către leşul congelat ca un file de Pangassius.

Ajuns la leş, şi-a scos furculiţa şi cuţitul, şi-a pus şerveţelul la gât şi început să se înfrupte din cotlet. Ar fi mers şi un vin roşu sec cu porţia de caballo mare, dar nu era cazul să strâmbe din năsuc.

Şi de aici începe povestea.

Un nenorocit de lunetist stahanovist sovietic, în loc să se predea, şi-a smuls jumate din obraz lipindu-şi arma de pielea feţei şi expediind un glonţ aţă în bunicul care molfăia la antricoate de armăsar; glonţul – fiindcă bunicul era norocos – l-a lovit în antebraţ, apoi în pulpa piciorului (care s-a şi umflat apoi ca un cârnat). Dacă n-ar fi avut noroc, ar fi primit plumbul direct în dovleac, dar aşa e când ai noroc. Sau în burţi l-ar fi lovit, şi atunci ar fi sângerat un pic înainte de a suna la soneria lui Sf. Petre.

Deranjat brutal de la masă, bunicul a picat lat. Îl aştepta o moarte sinceră, prin îngheţ, iar camarazii lui deja îşi împărţeau izmenele, ţigările şi bocancii lui, din tranşee. Dar bunicul era un norocos.

Ein salut für ein norocos opa, bitte. Danke schön, bă Muso’

Atâta de norocos, că un brancardier inconştient şi-a riscat viaţa şi a sărit în no man’s land, de unde l-a târât ca pe un sac de cartofi împuşcat până în tranşee. Norocul lor că nu i-a mai nimerit nici un glonţ, altfel, cum v-am zis, şi-ar fi donat hainele primului centru de colectare secăn.

Nu numai că l-a scos din poligonul de lunetişti, ci l-a şi cărat până la infirmerie. Infirmerie care – aţi ghicit – era un cort cu un soi de sobă la mijloc, vai şi-amar. În jurul sobei temperatura se ridica până pe la minus 800 de grade; dar la margine, ajungea pe la paişpe miliarde sub zero.

Acuma în cortul infirmieratic aveai două opţiuni: ori te puneau la margine, şi congelai într-o oră; ori lângă sobă, unde congelai în 3-4. Unde credeţi că l-au pus pe bunicul norocos? Exact, lângă sobă. Dar şi înspre uşă – fapt esenţial în povestea noastră, veţi vedea imediat de ce.

Şi a stat bunicul acolo toată noaptea, şi a încercat să nu moară şi a reuşit. Alt noroc.

Dimineaţa, pentru că deja la Stalingrad era cam la spartul chefului, nemţii au intrat în cortul infirmieratic şi au început să care răniţii. Ăla-i mort, scheisse, ăsta-i viu da’ moare curând, scheisse; uite aici una bucată de bunic norocos foarte viu, pe ăsta-l luăm cu noi. Dacă nu era lângă intrare, ar mai fi rămas o vreme prin Soviete – până la revenirea lui Hristos pe pământ; căci alţii din cort au fost mai puţin băftoşi.

Şi l-au încărcat direct într-un avion din ăla de transport, că era norocos, şi l-au dus din infernul de la Stalingrad. Vreo alte câteva zeci şi sute de mii de militari s-au decis că e mai bine să rămână acolo, ca să se poată lăuda nepoţii lor la bere cu “băăă, bunicu-meu o murit la Stalingrad, băăă!” (după cum bine aţi ghicit, Iosif nu are asemnea noroc).

Şi l-au adus cu avionul, dragi nepoţi de bunici stalingradezi, drept în spitalul din Brăila. Unde – stupoare! – trebuia să-şi cumpere el medicamente şi pansamente, de zici că era în anul 2011.

Şi care Brăila avea un bordel populat cu fete foarte cumsecade.

Care fumau.

Şi ştiţi ce învăţăminte a tras bunicul după toată tărăşenia asta? Şi o spune şi astăzi oricui, că e verde şi în putere?

Că pe lumea asta numai curvele fumează.

Aşa mi-o zis nievasta când o revăzut maidanezul blocului – un  comunitar cu chef nebun de sex cu orice picior, care iubeşte şi copiii.

 Câinele negru al blocului, preludiu la niţel  sex cu o roşcată căruntă.

- Cum să chemi hingherii!!! Ui la el ce câine frumos, şi ui ce blană lucioasă posedă! protestez eu.
- Ui aşa! Că adoarme Gropărelu’ în cărucior, şi câinele  începe să latre ca prostu’ la maşini şi biciclişti! Şi-l trezeşte pe Gropărelu, şi apăi toată ziua e mârâit că nu şi-o făcut somnu’!
- Nu chema hingherii, tu muiere, zic; uite ce frumos vine el şi mă linge pe copite.

Javra cartierului recunoaşte imediat o inteligenţă superioară de blogger; şi nativ vine direct către mine şi îşi lipeşte capul de picioarele mele, de parcă aş fi fost mogului televiziunii la care lucra el. Eu, sensibil la limbile moi, mă umezesc tot. Câinele perseverează şi îmi administrează, iscusit, şi nişte linsături pe degete, ca o nesăţioasă dintr-un cartier rău famat din Bangkok.

- Lasă-l în viaţă, tu femeie, zic, că încă nu eşti şi Dumnezeul lui, numai  al meu!
- Da! Că tu tot timpul eşti împotriva mea!
- Tu muiere! Tu n-ai văzut cu ce poftă mi-o lins mâna mea regească, pentru că simte omul cu IQ? Auzi… dacă ai de gând să faci genocid, meri în Kosovo; azi lasă-mă pe mine să îmi plimb pruncul şi câinele pe câmp, tu fugi şi uită-te la telenovelele tale coreene!

Şi, ca un rege de maiestuos, o iau cu pruncul şi cu câinele cartierului printre pământuri. Câine pe care, totuşi, l-am împiedicat să nu mă lingă prea tare de faţă; şi nici nu prea l-am lăsat să se atingă de Gropărel, că cine ştie.

La noi, în Floreşti, ai de ales între a-ţi plimba  pruncul pe fâşiile de asfalt, unde împarţi necontenit impresii despre lactaţie cu tot felul de cu mămici, şi câmpul liber şi frumos, unde pasc cai şi oi, e aer curat şi nu auzi alţi copii plângînd.

Ghiciţi pe unde îmi plimb eu pruncul?

Da, pe pajiştea singuratică.

În după-masa aceea de duminică eram numai eu, câinele şi Gropărelu’ pe întinsa stepă clujeană; şi umblam liberi ca Robinson Crusoe, şi nu ne păsa de nimic. Şi din când în când îl mai stimulam pe câine să mai alerge aiurea, şi câinele lătra, şi revenea să mă lingă pe unde apuca. Şi eu mă simţeam ca un jupân, şi mă gândeam că ce câine şmecheros are blocul meu din cartier.

Şi câinele mă asculta ce-i ziceam, şi mă tot lingea, şi eu îl tot lăsam; şi l-am tot lăsat să mă lingă până când cotarla, în peregrinarea noastră, a descoperit nişte căpiţe de bălegar de cal cât un P+2; şi instant, fără să se mai gândească, a sărit pe grămada de caca ecvestru şi a început să înghită din el de parcă era Chappi.

Aşa cum trebuie, naşul gropăresc s-a scobit în minte şi ce idee i-a fost lui dat să nască? Să umple artezienele din oraş cu spumă. Ecologică, fireşte. Să nască cel mai mare nor cumulonimbus cu irizaţii curcubeice făcut vreodată de om, şi noi să înotăm în clăbuci până renaştem pe partea cealaltă, frumoşi cu spume ca Afrodita! Da, spumă până-n insula Creta. Până la primărie. Până deasupra copacilor arboricoli. Până se închide circulaţia şi se decretează starea de urgenţă. Până facem spume! Pls vote, 10x.

Nu are rost să vă spun că Lorand ne face concurenţă cu grădina lui Zen (man, o populezi şi cu nimfe japoneze chinezeşti? Şi facem şi o fabrică de iPhone 5 acolo?), pentru că asta deja o ştiţi.

Pls vote, 10x.

PS: Haha, copac arboricol lol iarăşi din nou. Again.

Un cuplu de lezbience din Suedia îşi dorea cu ardoare să înfieze un copil, dar la vremea aceea, deşi se considera că aveau statut marital identic cu cel al cuplurilor hetero, le era interzisă adopţia (nu ştiu, poate între timp s-a mai schimbat legea, dar ştiţi că în Suedia concubinajul – chiar şi gay – e considerat căznicie).

Pentru că nu puteau nicicum înfia un prunc, s-au socotit şi s-au gândit şi şi-au zis că singura variantă era să rămână fiecare graviduţă. Altă cale nu exista.

Dar cum să faci sexuleţ cu spurcaţii ăştia de bărbaţi? Că era împotriva religiei lor.

Aşa că au ales fertilizarea in vitro; dar, pentru că nu ar fi plătit câteva sute de euro pentru sămânţa unui student iute de mână încredinţate unei clinici specializate, au apelat la un prieten homosexual pe care l-au convins să le fie donator.

Aşa că omul cel gay le-a donat fetelor din fluidul său seminal, atât de preţios pentru un mascul.

Fetele au rămas ambele graviduţe.

După nouă luni au născut fiecare câte un prunculeţ suedez, blond şi frumos.

După vreun an, cuplul de lezbience s-a destrămat. E foarte greu când pui un om şi o femeie laolaltă, apăi când pui două muieri în acelaşi apartament şi le mai şi ceri să se-nţeleagă!

După ce s-au despărţit, s-au întors ambele cu toată furia lor suedeză către donatorul de lichid seminal gay.

Pe care l-au dat în judecată pentru paternitate.

Proces pe care, în lipsa unui contract pre-inseminare (care oricum nu ar fi prevalat legea paternităţii, căci doar în clinicile de inseminare artificială se aplică), l-au şi câştigat.

Aşa că nenea cel gay s-a trezit peste noapte plătitor a două pensii alimentare pentru cei doi copii ai săi.

Copii ale căror mame nici măcare nu le – mă-nţelegeţi? – babardise.

Într-o zi, unui mascul din cale-afară de norocos i-a surâs norocul. Şi, ca atunci când câştigi la Loterie, norocul a fost cât se poate de norocos: pe lângă că a reuşit să combine două femei pentru o singură noapte, fetele erau gemene. Da, aţi citit bine, a făcut sex cu gemene.

Posibil ceva de genul:

Posibil să nu fi fost ele două la fel de frumoase ca ele trei, dar să ne lăsăm momentul de reverie să continue încă 8 secunde.

Deci citiţi partea care urmează 8 secunde mai târziu, că e groasă.

După vreo 3 luni, o veste a căzut ca un fulger: ambele gemene rămăseseră foarte graviduţe.

După 9 luni, ambele gemene au născut, normal, fiecare câte o pereche de gemeni.

După care ficiorul nostru cel atâta de norocos a plecat în Spania, să muncească ca să-şi întreţină familia lui cea numeroasă.

Şi acum întrebarea noastră este… copiii ăia ce-s? Fraţi? Verişori?  Ce-s?

Da, true story

Asemenea oameni se mai numesc montagnarzi sau, mai pe româneşte, sibieni. Căci mai toţi sibienii au muntele în sânge şi nu pot trăi fără el (cei care nu au muntele în sânge nici măcar nu mai trebuie pomeniţi în această postare, că vă daţi şi singuri seama ce fel de oameni sunt ei).

Cei doi prieteni sibieni băteau toate cărările munţilor din zonă cât era weekendul de lung. Şi nu le părea rău decât atunci când trebuiau să coboare înapoi în Sibiu duminică seara, că a doua zi mergeau la muncă, altfel de unde rost de bani de mers la munte?

Locul lor de muncă era la fosta fabrică Mecanica, actualmente rasă de pe suprafaţa pământului ca să facă loc unui mall care nu se mai construieşte, că aşa merge la noi în ţară economia.

Într-una din expediţiile lor pe creste, unul dintre ei găsise un mândru corn de cerb. Carpatin cornul.

Din care, la fabrică, a tot polizat la strung până şi-a tras ditamai mânerul de cuţit.

După care, lucrând la uzina Mecanica, a pus lăbuţa pe un oţel foarte special din care şi-a tras o mega lamă. Ceva mai năpraznic numai la samurai mai vedeai. Cei din Solingen, Germania, şi-au şi închis atelierele după această ispravă, de ruşine.

Apoi din lamă şi din mâner şi-a tras un super iatagan cu care ar fi putut decapita patru şefi şi-o secretară dintr-o lovitură, dac-ar fi vrut: cuţit de munte, nu anecdotă pe bloguri.

După care şi-a mai tras şi o teacă din ceva piele de reptilă, ce mai! O mândreţe de teacă, numai teaca ar fi putut-o vinde pe e-bay cu miliarde de lei vechi.

După care, tremurând uşurel să nu-l prindă portarul, a reuşit să-şi scoată bijuteria pe poarta fabricii; iar weekendul următor şi-a luat tovarăşul şi au pornit din nou ca Calistrat Hogaş pe drumuri de munte, înarmat cu cuţitul lui de supravieţuire.

Iar seara au înnoptat la cort, ca de obicei, într-un luminiş.

Atras de lumina focului, un cioban foarte banal s-a apropiat, ademenit şi de plosca din care cei doi tot pupau, ploscă cu care l-au şi îmbiat pe cioban şi el a acceptat.

Apoi s-au luat la discuţii.

După o vreme, posesorul de spadă nu s-a mai putut răbda. Şi s-a dus drept la rucsac, şi-a scos săbioiul şi i l-a arătat ciobanului:

- Bade! Zi sincer, da’ sincer! Ai mai văzut dumneata vreodată pe sfânta lume asemenea mândreţe de paloş???

Badele a rămas puţin siderat de priveliştea lucitoare, ca Aladin în faţa peşterii comorilor; şi, întinzând mâna, a cerut voie din priviri să pipăie şi el scula, să nu fie hologramă!

A luat fierul în mână, l-a cântărit cu ochi de cunoscător; apoi s-a ridicat în picioare şi a decretat:

- Tare! No… de-amu, cuţitul ăsta e-al meu.

Şi-a plecat.

Şi pe Dumnezeu vă spun că, din acel moment, al lui a fost!

Nu, nu cred că-i bine. Staţi un pic să reformulez.

Un inginer mexican el cabron s-a dat de trei ori peste cap şi s-a angajat la un operator de telefonie mobilă din Iran.

Aşa sună mai bine.

Contractul era pe bănuţi OK. Că prin ţările alea se câştigă bine dacă ai ceva calificare; chiar şi şeicii am auzit că au salariu OK.

Atâta numai că în Iran s-ar putea să ai o surpriză neplăcută dacă eşti ghiaur, ca noi, şi-ţi plac şpriţurile, ca mie: deci nu prea apuci să te dedai la beuturi fermentate şi apoi distilate. Deci nu este voie, da? Aman, nu dă voie Allah, băutură spurcată. Dar dacă eşti ghiaur, nu dreptcredincios, poţi merge la ambasada ţării tale, ei îţi dau o hârtie, cu ea mergi la magazinul special de beuturi şi-ţi poţi cumpăra licori care înnegresc ficatul; alt chip nu este să îţi poţi înmuia buzele în trozneală, că-ţi decupează ăia membrele.

Contractul pe care-l semnase el cabron al nostru cu operatorul iranian era pe trei luni. Reînnoibil.

Trei luni pot rezista fără tequila, şi-a zis el cabron. Iau câteva mii de dolari după un trimestru şi apoi caut următoarea provocare pe mapamond a tinerei mele cariere!

Trei luni au trecut, iar apoi operatorul iranian a dorit să reînnoiască contractul cu el cabron. Şi a plusat cu nişte sute de dolari pe lună.

Prins în mreaja câştigurilor, el cabron a acceptat. Şi a mai petrecut alte 3 luni într-o uscăciune sahariană, fără nici un lichid cu grade în pahar, numai cu limonade şi ceaiuri arăbeşti.

După încă trei luni, operatorul iranian aproape că şi-a dublat oferta, iar el cabron maxicano nu a putut rezista nici de data asta.

A trecut un an de zile, el cabron făcea o căciulă de bani pe care nu avea pe ce-i cheltui!

Şi, într-o zi de vineri, a simţit că nu a mai putut.

Şi-a cerut o zi liberă de la muncă, s-a suit în taxiul iranian şi a dat fuga-fuguţa drept la ambasada mexicană din Teheran.

Unde s-a dus în audienţă la ceva ambasador consular. Căruia i s-a plâns cu lacrimi în ochi şi i s-a confesat ca unui frate! Sau ca unui psihoterapeut.

5 minute mai târziu, un conţopist consular înţelegător i-a înmânat o hârtie specială.

Cu hârtia specială în mână, cu lacrimi în ochi de emoţie, el cabron s-a dus glonţ la magazinul special de beuturi care vindea alcool pe bază de hârtie specială.

A întrebat acolo dacă magazinul face home delivery.

I s-a răspuns că da.

A scos cardul. Şi a început să cumpere la alcoale de parcă a doua zi năvăleau talibanii, iar Allah preamilostivul însuşi îi luase minţile! Tequila, votcă, whiskey, gin, coniac; o colecţie impresionantă de sticle de absint de la mai mulţi producători, plus Jaggermeister; scotch, bourbon, mai multe tipuri de lichioruri, nişte vermuturi şi rachiuri de struguri şi alte fructe, o sticlă de rom; vinuri din mai multe porgorii; ba s-a lăcomit şi la nişte limoncello, cică să-i fie de digestiv.

Bonul de casă arăta o sumă mare chiar şi pentru o ţară bogată: vreo $1.000. Americani.

Pe care el cabron i-a plătit fără să clipească.

După care a mers acasă cu camioneta de home delivery şi a beut toată beutura aia în următoarele luni în care a stat în Iran; apoi, cînd şi-a terminat beutura, nu şi-a mai reînnoit contractul. Şi a plecat mai departe în lume, să-şi urmeze destinul.

Şi acum, uitându-se înapoi fără mânie, nici în ziua de azi nu regretă investiţia făcută!

Ştiu asta pentru că am discutat cu el săptămâna trecută.

El – expat. Noul COO al firmei. Sau CEO. Whateva.

Îşi primeşte biroul în primire, se asigură că toaleta este numai pentru el şi comandă un spray de budă cu arome de lăcrămioare şi lămâiţe argentiniene, că nu-i plăcea cel de dinainte cu miresme de petunii (petuniile sunt pentru middle management, asta se ştie).

Revine în birou, trimite vreo două mailuri; apoi îi cheamă pe toţi manajerii de proiecte într-o şedinţă fulger să le arate tuturor cine e şeful. Trasează nişte sarcini clare în timp ce-şi soarbe alene ceaiul lui tibetan din cana lui personalizată cu text motivaţional.

Gata şedinţa, merge înapoi în biroul lui unde mai butonează şi clicuieşte una-alta.

Apoi se face ora unu; şi iese omul la prânz.

După prânz, revine în firmă.

Se aşează la calculator.

Şi BELEŞTE OCHII cât două farfurii!!!

Cineva trimisese, în pauza de masă, din inbox-ul lui, un mail tuturor angajaţilor: “Dragi colegi, de azi se dubleaza salariile!”

Semnat: noul COO al firmei. Sau CEO (whateva).

De atunci, noul COO/CEO  nu mai pleacă niciodată în pauza de masă fără să-şi blocheze calculatorul. Nu de alta, dar e greu de înfruntat privirile a 50 de oameni când le spui că a fost o farsă, salariile nu se dublează.

PS: La aceeaşi firmă, o tânără proaspăt angajată care la fel a plecat fără să-şi blocheze calculatorul s-a trezit că trimisese un mail tuturor colegilor cu textul “azi port chiloti roz si abia astept sa va cunosc mai bine!”

PPS: Bine-nţeles, cele mai tari faze apar când oamenii programează mailurile să se trimită mai târziu, atunci când nevinovatul nefericit se află la calculator.

Cu o zi înainte, leşinase ambasadorul Franţei de ziua lui Geoană.

Ne suim dimineaţa toată familia, cu căţel, purcel şi Gropărel, în maşină.

Pornesc motorul, începem să rulăm fin pe autostradă drum.

Şi mă trăzneşte ideea! Şi încep să râd singur.

- Ce-ai iară! zice nievasta.
- Fii antenă, îi zic. Ia telefonul meu şi scrie-i un mesaj lui Robinţel, să vedem noi, răspunde la SMS?

(eu nu prea folosesc mobilul la volan, v-am mai zis)

- Aşa, zice nievasta. Ce-i scriu?
- Scrie-i aşa: “Man, ai chef să facem un viral împreună?”
- Ce viral vrei să faci tu, şi cu cine? întreabă ea, bănuitoare.
- Îţi explic imediat, deocamdată trimite-i SMS-ul, că suntem în contratimp, pierdem trafic important pe blog dacă o mai prelungim!

Nievasta butonează furios.

- Gata! Trimit? întreabă ea.
- Stai un pic, zic.

Ne oprim la semafor.

Deci io mi-am petrecut şi liceul şi facultatea şi masterele printre femei; iar o femeie mi-a fost chiar mamă, una soră, iar alta – uite! Mi-e nievastă!

Deci io cu femeile sunt păţit şi răs-păţit.

- Ia dă-mi să văd ce ai scris înainte să-l trimiţi, îi zic.

Îmi dă telefonul, citesc.

Şi mă buşeşte râsul de mă scutur tot!

- Ce-ai iară! Că am scris cum mi-ai zis! zice nievasta.
- Tu muiere! îi zic. Păi tu muiere!
- Ce-i!
- Păi io ce ţi-am zis să scrii?
- Păi ce mi-ai zis tu să scriu, aia am scris! zice ea.
- Tu dragă! îi zic.

Deci cam hohoteam.

- Ce-i! Ce-ai iară!
- Tu dragă, păi io ţi-am zis să-i scrii lui Robinţel dacă vrea să facem un viral, tu, nu un anti-viral! Că mie un viral îmi trebe să-mi facă Robinţel, nu un antiviral! Păi ce să fac io cu un antiviral!

(cât despre cât de virală a fost ideea şi cît de genială a fost ea, puteţi vedea şi domniile voastre: vreo 800 de viewuri, 10 Like-uri, 9 RT-uri, 11 comentarii… deci vai şi-amarş; dar aceasta este o altă chestiune; da, aceasta e o altă chestiune)

Vineri după-masa, după ce toată familia gropărească dormise tot nu în ultimele trei-patru nopţi şi mergeam prin casă ricoşând din mobile, reuşim să: culcăm una bucată Gropărel, cu ursuleţul lui albastru la piept şi scâncind în somn de-ţi rupea sufletul; culcăm una bucată nievastă, iepureşte, alertă la orice sunet scos din laringe de Gropărel (ambii în dormitor); culcat Groparu în sufragerie, cu TV-ul pornit, să nu cadă prea adânc în moşia lui Moş Ene, să audă când Gropărelul zbiară şi să sară-n schemă.

Nu trec 20 de minute, şi pe la ora 4 (când e somnul mai somn) sună mobilul meu Sony Ericsson cel puturos. Groparu cască jumate de ochi: socru-său. Groparu respinge apelul, doarme mai departe pe burtică.

8 secunde mai târziu, telefonul sună iară. Groparu blastămă uşurel în gând (ceva legat de ceapă şi ridichi): tot socru-său. Groparu respinge din nou apelul. Mai zice şi ceva legat de pătrunjelu’ măsii de treabă, aţipeşte la loc. Pleoapele lipite cu super glue, salivă curgând pe pernă.

Sună telefonul fix! Care l-ar tresări şi pe Tutankamon, care e foarte mort, aşa de strident ţiuie telefonul fix. Face ca o sirenă de război.

Groparu e căpos: se ridică, scoate telefonul din priză.

Revine somnambul în canapeaua din sufragerie, mulţumit că a salvat somnul familiei (care, din dormitor, nu dădea nici un semn de reveneală: Gropărelul era drogat de paracetamoale, nievasta distrusă de somnul făcut ferfeniţă de peste noapte).

Groparu se întinde pe canapea, şi când să viseze iarăşi şi din nou, ghiciţi! Exact, sună din nou mobilul.

Groparu oftează. Nu mai zice nimic legumicol, şi răspunde:

- Alo!
- Alo! Groparu! Bă!
- Da, zic. Ce suni la ora asta, tată socrule?
- Bă!

Deci vocea stresată şi alarmată, de parcă vestea TVA-ul de 448%.

- Vezi că se sufocă nievastă-ta!
- Ha? zic io.
- Da! Că o sunat-o pe soacră-ta, că e jos, la intrare în bloc, şi o făcut astm, şi te tot sună, şi tu dormi şi nu auzi telefonul, şi ea se sufocă! Şi Gropărelul e sus în dormitor, şi trebuie să mănânce! Şi plânge, şi tu nu-l auzi! Şi trebuie chemată salvarea! Şi am sunat la maică-ta să cheme salvarea! Şi ea se sufocă la intrarea în bloc!
- Ce? Cum?

Ca să vă daţi puţin seama de potriveala naibii: nievasta răcită, da? Da. Io zombie de la nesomn, mă gândesc instant că o ieşit cu ăsta micu’ la plimbarea de seară, dar nu m-o mai trezit să-l cobor pe scări până la cărucior (are 11 kile, şi io îl car mai uşor decât nievastă-mea cu alea 47 de kile ale ei, că-i numa’ o ţâră) ca să-mi salveze somnul; nievasta – răcită, deci claro nu respira bine, deci astm! Afară – cald, miezul zilei, 40 de grade. Deci sufocant. Plus că – telefonul era pe vibraţii, nu pe sonor, şi nici nu ne merge cum trebuie interfonul, că dă gherle, deci slabe şanse s-o fi auzit dacă mă suna.

- Cine-o pus-o să coboare fără să-mi zică nimic! mă răstesc la socru-meu.
- Bă! DESCHIDE-I UŞA, CĂ NE-O SUNAT CĂ SE SUFOCĂ!!!!!!!!!!!!

Fug la intrare, deschid uşa: nimeni.

- Nu-i nimeni! zbier.
- E la intrarea în scară!!!!!!!!

Reuşesc să-mi adun bruma de conştiinţă care rămăsese pe fundul paharului şi deschid uşa dormitorului: nievasta dormea ruptă, iar pe Gropărelu’ puteai tăia lemne.

- Îs amândoi aici! zic. Dorm ca faraonii!
- Cum să fie, mă, că acum am vorbit cu ea la telefon şi se sufocă!
- Ţi-o dau la telefon! zic io, să-l camlez.

O trezesc, îi dau telefonul.

Ăsta micu se trezeşte, începe să zbiere ca José Carreras pe scenă la operete.

Nievasta somnoroasă bălmăjeşte nişte consoane într-o limbă gen etruscă sau idiş sau urdu, nu-mi amintesc prea bine.

Pe mine mă sună maică-mea. Gropăroaia.

- Alo?
- Alo, Groparu? O supravieţuit nevastă-ta? O ajuns ambulanţa?
- Ce?
- M-or sunat cuscrii! V-am trimis ambulanţa, s-o salveze pe nievasta!
- Ce? Cum?
- Vine acuma ambulanţa să vă salveze!

Fuck. Fuck-fuck! Îi închid la mamaşa, sun la 112. Gropărelu’ urla că nu-l bagă nimeni în seamă, şi că era bolnăvior.

- Alo, bună ziua… ambulanţa, vă rog… mulţumesc… alo, ambulanţa? Anulaţi, vă rog, comanda către Floreşti… da, ştiu că aţi primit comenzi şi din Sibiu, şi din Satu Mare, da’ s-or crizat cuscrii între ei nu ştiu din ce cauză… e în regulă, nu se sufocă nievastă-mea… nu mă credeţi? Staţi să v-o dau la telefon!

Nievasta o sunase înapoi pe soacră-mea pe fix, că mobilul era ocupat. Soacră-mea, biata de ea, plângea cu sughiţuri. Apropii mobilul meu de urechea nevestii, la telefonul fix se face radiofonie, sau microfonie, sau gsm-ofobie, sau cum îi spune când se aude cu paraziţi la telefonul fix pentru că sună un mobil lângă. Şi nievasta începe să vorbească concomitent cu soacră-mea – care, repet, hohotea – şi cu tanti de la ambulanţă, care nu pricepea de ce se aude microfonie şi de ce plânge soacră-mea în fundal şi de ce urlă Gropărelul şi de ce nievastă-mea vorbeşte în etruscă sau idiş sau urdu (nu-mi amintesc prea bine).

Ca la casa de nebuni furioşi.

Într-un final, ambulanţa se potoleşte, se anulează comanda. Soacra se potoleşte şi ea după care fuge la biserică să se roage pentru noi, să câştigăm la Bingo pe Antena şi să fim sănătoşi. Gropărelul este luat în braţe, schimbat, hrănit, adăpat, gâdilat.

Viaţa reintră în normal.

Aflăm şi noi ce se întâmplase: o pizdă o sunase pe soacră-mea cu număr ascuns şi îi spusese la telefon “mă sufoc! mă sufoc! haha, mă sufoc.”

Soacră-mea o zbierat: fată, tu eşti?

Pizda aia: da! da! Sunt jos, la intrare în scară, nu am cheie să urc! Şi mă sufoc! Că nu-mi răspunde nimeni!

Soacră-mea: unde-i Groparu?

Pizda: nu răspunde!

Soacră-mea: unde-i copilu’?

Pizda: în cameră! (ce dracu să îi spună altceva?)

În momentul ăla, soacră-mea l-o chemat pe socru-meu, şi amândoi m-or sunat pe mine, io n-am răspuns. Apoi i-or sunat pe ai mei, şi împreună or sunat la ambulanţă. Apoi m-or sunat pe mine din nou – pe mobil, pe fix, până am răspuns.

După ce am răspuns, o început nebunia pe care am descris-o mai sus.

În timp ce nievasta o calma pe soacră-mea, la final de piesă de teatru absurd, pizda o sunat înapoi şi o zis că o fost o păcăleală.

Amu urmează: plângere la Poliţie ca să ne deconspire numele pizdei. După care probabil cine ştie, că tre’ să discutăm cu ceva avocado.

No. Ce fel de cretin idiot face asemenea bancuri?