O coadă cum în viața mea n-am văzut: din povești am aflat că nu mai puțin de 3 măgăoaie de-alea mari de 747 erau fără bagaje, deci pe puțin mia de oameni la coadă la reclamații. O sun pe nevastă, care mă aștepta nerăbdătoare și îi zic tu fată, stai o țâră, am rămas fără costum de training și pălincă, nu mă pot duce așa din aeroport, să văz ce fac să le recuperez. Și am stat așa, ca la 3 ore la coadă. Deja fierbeam de nervi, că eram și cam fără țigări în bot de ceva vreme – când ajung în față, ce să vezi, minune, persoana aia unde trebuia să depun reclamații era o tanti gravidă, cred că stătea să nască. Vă jur, era transpirată și gâfâia de numa’. Am și întrebat-o primul lucru, sunteți ok, trebuie chemată ambulanța? Ce ambulanță dom’le, vezi-ți de treabă, zi cu ce treabă pe la mine. Apăi no, ca tătă lumea, am rămas fără bagaj. Tanti, foarte sec, clar, ați vinit de pe Hidrău, toți pe care îi vedeți aici or venit via Londra. Ce să zic, mă bucur…

Pentru ăștia care nu știți, când vi se pierde bagajul aveți dreptul la o minimă despăgubire din partea companiei cu care ați venit, dacă nu bani, măcar un emercency kit, o periuță de dinți, un biscuite, ceva, depinde de la țară la țară. O întreb pe tanti de unde să iau așa ceva, se uită aia la mine ca la picatu’ de la Cluj, domnule dragă, nu de la aeroport, trebe să mereți la sediu în Sidney, ăia vă ajută.

Am mai stat așa, preț de o oră la scanat de bagaje (în Australia scanează ăia și la venire, nu numai la plecare, să nu bagi în țară ceva ce ar putea dăuna florei și faunei de acolo), era în fața mea un chinez cu o geantă mai mare decât mine (și io am aproape 2 metri), toată plină cu alimente. Și nenea ăia de la raze X s-or adunat toți în jurul genții chinezului și verificau meticulos fiecare pachețel de mâncare în parte. La noi în Cluj era muuuult mai simplu, îți confiscau geanta cu totul și la revedere. No, or ajuns ăia și la mine și la rucsacul meu cu laptop, s-or uitat cam câș, atâta tot? Io, sec, aș fi vrut să am și geanta să v-o arăt, da’ ați pierdut-o, voi ăștia de la Qantas. Vă mulțumim domnu’ și bine ați venit în Australia. Asta era sâmbăta.

Bă, acuma ce vă zic nu e chiar frumos: nevasta și colegul cu care era acolo stăteau în ceva cartier mai mărginaș, Paramatta pentru cine cunoaște. Ca să vă dați seama cât era de departe de centru, pot să vă zic că or dormit ăștia doi (și nu o dată) la fermă, că era prea departe să meargă până la hotel și să vină a doua zi la lucru, la prima oră. Așa că or dormit pe mese, prin sala serverelor.

Asta până am venit io – duminica mi-am luat nevasta de o aripă și ne-am mutat în buricul târgului (colegul plecase acasă cu o zi înainte de a veni eu), la hotel de 5 stele, peste drum de unde aveam treabă. Adică în loc să facem nu știu câte ore cu trenul până la fermă, treceam strada și eram acolo. Acuma înțelegeți la ce folosește un costum de trainer? Programecii pot dormi pe mese, da’ noi, cu trainingurile și alte alea trebe să stăm la 5 stele, să știe clientul ce șmecheri suntem.

No, revenind, trebe să înțelegeți că ceva de programator am și io în sânge: am venit din Cluj până în Sidney cu blugii cei mai vechi cu putință, că alții nu aveam și de spălat nu se punea problema să-i spăl, ceva tricou de 2 lei, șifonat dar curat și ceva adidași în picioare. Și cu astea am și rămas, că bagajul meu era prin Africa de Sud, cum aveam să aflu ceva mai târziu. Așa că fiind duminică, mi-am luat nevasta de o mânuță și am ieșit în oraș, să vedem și noi una-alta, adică să-mi iau io ceva haine.

Și iaca și prima poză:

N-o să ghiciți veci de ce am pus poza asta, așa că vă dezvălui tot io misteru’: turbanele alea două le vedeți? No, ăla negru avea o etichetă ieșită (și îmi pare grozav de rău că nu se vede în poza asta), etichetă pe care scria… Nike! Cum bă, ăștia de la Nike fac turbane de-alea de indieni? Pe forme și culori, maică, pe alese.

Și asta am făcut mai toată ziua, poze aiurea – asta până m-am prins că vine noaptea, nu mai e nimica deschis și io tot nu am haine de training. Printr-un mare noroc am găsit deschis la o alimentara de-aia de haine, de unde mi-am luat o pereche de pantofi de piele de cangur (am și mâncat cangur, dar asta mai încolo), plus o cămașă cu două numere mai mari să acopere jegul de pe blugi. Înainte de a rămâne perplecși, vă zic că în Australia eram fix cu aceeași nevastă care nu mă lăsase să cheltuiesc diurna în Malaezia, ca să avem de plătit ratele la apartament, așa că și în Australia aplicam aceeași politică, nu dăm banii aiurea. Și cum de ăia de la compania aeriană nu dădeam nici cum, mi-am zis că nu dau peste două sute de dolari (australieni, ce e drept, pe vremea aia erau cam la 2 lei și un pic) pe un costum, mai ales că io am costumul meu, ăla de la nuntă, nu ne batem joc de bani aiurea.

A doua zi, colegul nostru care se ocupa de relația cu clienții de acolo o venit în vizită la training și o înlemnit pe loc: adidași vai mama lor, niște blugi vechi de mai rar, plus o cămașă care stătea pe mine ca pe o sperietoare. Omul, crispat, mă bucur de cunoștință, am auzit io că tu ești mai non-conformist, da’ nu știam la ce să mă aștept. Termină bă, mi-or pierdut ăștia bagajul, aveam acolo inclusiv costumul și manualele de curs. Îmi iei tu alt costum? Omul, vizibil încurcat că nu știu, să văd, să povestescu cu managementul companiei; lasă bă, i-am tăiat-o scurt, am povestit io și nu decontează niciun costum.

Așa că în seara aia mi-am luat și costum, și cămașă de care trebe, și curea – pe banii mei, da? Măcar acuma aveam cu ce asorta și pantofii de cangur, de care îmi fusese milă inițial. Și în afară de pantofii ăia, pe care i-am aruncat după mai bine de 3 ani purtat aproape zilnic, restul încă mai țin – nu cred că or să mă mai îngroape cu costumul de la nuntă, că m-am îngrășat, da’ ăsta de trainer, luat din Australia lunea seara (16 iulie 2007, pe la 10 seara, pentru curioși) încă e bun și destul de lărguț, sper să mă țină până atunci.

Data viitoare despre grădina zoologică și opera lor, care e tot un fel de opera maghiară de la Cluj, atâta că arată altfel și a lor e australiană și ceva mai celebră – în nici una din ele nu am găsit buda (toaleta, în traducere).

Cine știe cine a scris textul asta nu primește nimic!

Eram la casa de la țară a lu’ părinții a lu’ Groparu, că serbam ceva zile de naștere, parcă (Gropare, help, era cam de ziua ta, așa-i?). Eram doar eu, frumoasa soție fiind hăt și taman în Australia. Asta prin 2006.

Bem, chefuim, ne uităm cu jind la gagicile altora, cam ce facem noi, ficiorii, de obicei, când deodată sună telefonul cu număr necunoscut de Australia: nevasta. No, povestim una-alta, etc, etc, apoi dracu’ o pune pe asta că m-o agățat unu’ la ceva magazin. Io, tăcere. Scurtă de altfel: si cum arată nenea ăla? Nevasta, șăgalnică, păi era mulatru, arăta bine, frumușel, alea-alea. Io, alt prost, le-am zis la ăștia de pe lângă mine (Țâganu’, Groparu, carele mai erea pe acolo) bă, o agățat-o ceva mulatru pe nevastă. Ăștia deja se crăcănau de râs. Io nu. Și sfaturi din fundal: bă, întreab-o dacă mere la sală mulatru’. Coprică, ăla ești, dacă mere și la sală, că sigur îi mai ficior ca tine (e treaba asta cu negrii și mulatrii de care ni-i frică nouă, albilor), apăi ești mâncat.

No, tu, da’ cum te-o agățat? Apăi cum să încerce și ăla s-o agațe, exact ca orice cretin, că păpușa ești frumoasă, că hai să te fac un film la mol, că uite, îți iau lănțuc de aur. Așa îmi dau io seama cum am reușit noi albii să distrugem o planetă întreagă, până n-am civilizat noi, albii, toate continentele, nu aveau ăștia negri și mulatri nevoie de prostii de-astea să agațe femei albe – rămâneau ei mulatri musculoși si treaba era oablă, cum zicem noi p’acilea, prin ogradă. Așa, i-o dat nevasta cu tifla lu’ ăla, o râs de mine cât o vrut și suntem în continuare împreună. Plus doi prunci între timp.

Sărind un pic în timp, prin 2007, vine șefa la mine că uite, meri tu în Australia, io am fost, colegu’ o fost, acuma meri tu, mai ales că e nevastă-ta acolo (era altă delegație, n-o stat un an de nebună, pe-acolo), mai vizitați și voi un muzeul țăranului australian, ceva.

Toate bune și frumoase, atâta că am ajuns iar pe “Hidrău”, unde mi-am dat seama că englejii e tot proști ca și noi:  long-haul flight-urile (zborurile într-atâta de lungi că îți vine să-ți rogi moartea, se numesc long-haul flight, da?) le mutaseră pe minunatul terminal 5, parcă, dacă nu era chiar 4, terminal care evident, încă era în construcție. Zici că era după bombă terminalul vieții, atârnau tot felul de fire din tavan, o trebuit să facem slalom să ajungem la porțile de îmbarcare.

Plus nenea colegi de zbor, ingliși rangă de beți, care fix când am ajuns la autobuz (ne-o dus cu autobuzul între terminale, că era departe să mergem pe jos) s-or apucat iar de fumat (pe vremea aia încă se fuma pe Heathrow, ajungem iar la asta, mai încolo) fix lângă autobuz. No, pe când să ne urcăm în autobuz, i-or confiscat poliția pe tovarășii ăștia rangă. Și cum l-am văzut pe unul dintre polițai care părea mai amabil, l-am întrebat da’ ăștia cu ce or păcătuit, că or fumat lângă avion? La care nenea, genial, nu bă, dar țigările sunt suspecte, s-ar putea să fie marihuana. Habar n-am ce-or fost în țigările alea, cert e că i-or lăsat pe ăia să vină înapoi la autobuz, cam după o oră, mai puțin unul dintre ei. Ca să vă dați seama ce bine i-am primit înapoi pe tovarăși, să vă gândiți că era luna lui Cuptor a lui 2007, unul din cei mai secetoși și mai fierbinți ani din câți or fost. Și noi am stat o oră în autobuz.

No, revenind, decolăm încolo, cătră Australia – prima dată când zburam cu mega-măgăoaie, cum i se zice în latinește la jumbo-jet (adicătelea la Boeing 747 ăla). Bă, jos pălăria pentru ăia de la Qantas, sau cum îi cheamă pe TAROM-ul australian. Papa din belșug, beuturică să tot fie, snacks-uri, deci era de trăit. Am halit ceva, am cerut o berică, am mai cerut una că erau de-alea mici, apoi ce să fac, hai să mă uit la un film – n-am reușit, m-o ajutat un nenea vecin de scaun, un moș cumsecade din Noua Zeelandă, că io habar nu aveam să umblu cu prostia aia de telecomandă. Un film o fost ok, un alt film o fost ok, la un moment dat am început să mă foiesc pe scaun (chiar bă, voi ați văzut că în absolut toate reclamele de companii aeriene apar numa’ ăia de la bișniț class? Care fac nani în avion de parcă e patul lor de acasă? No, vă zic io sigur că nu îi așa la economici, unde zburăm noi ăștialalți, 99,999%), am mai băgat o tură, la un moment dat nu mai aveam stare. Ce să facem, ce să facem, hai că băgăm un nani și noi. No, aici o mică problemă – nu știam că avioanele au așa, ca un suport de cap, să încerci măcar să stai cât de cât comod (alea cu care m-am dus în Malaezia nu aveau, de exemplu). Ăsta avea suport de-ăla de cap – am tot încercat să mi-l aranjez, puteam doar să-l glisez în sus și în jos, mai multe nu știam face cu el. Încurajat și de bericile alea beute, atâta am tras de el și l-am zăpăcit până o făcut trosc, și gata, am rezolvat de un scaun de trimis la reparat. Moșulică ăla simpatic, din Noua Zeelandă, se uită așa, cu milă, la mine, n-ai mai zburat cu avionul, așa-i? Ba da, zic io, da’ nu cu modelu’ ăsta, de-aia nu știu ce și cum cu scaunul. No bine, zice el, acuma ce faci?  Păi ce draci să fac, nani pe ăsta clar că nu pot, mă mai uit la un film, mă mai învârt pe aici să mă dezmorțesc, cumva o să treacă vremea.

Și nenea o decis că îmi ține companie, era curios probabil dacă toți românii îs ca mine – și am stat de povești cale de câteva berici, când zice ăsta bă, cam doarme lumea, oare nu ne dă un vizichi mic? Aveau Chivas, 15 anișori pe etichetă și 2 picături în pahar. Ne-o dat. Ne-o dat și supliment. Și încă un supliment. La un moment dat (era cam 2 noaptea ora UK-ului) zice steward-ul, ficior fain și de treabă de altfel, bă, ia gata, nu mă mai deranjați cu vizichiul vostru. Aici găsiți ce vă trebe, vă descurcați.

Și ne-am descurcat până aproape de Singapore, unde aveam escală. Am topit cu moșul cam ce era într-o sticlă de vizichi, probabil toate nucile caju din avion (am căutat peste tot și nu am mai găsit), plus ceva porumb cu arome, ciucalată și ce am mai găsit prin cămara aia sau ce era. O venit steward-ul că bă, mic dejun vreți? Să nu vi se facă rău de la atâta beutură. Nici io, nici moșul nu vroiam, nu băuserăm cât credea ăsta. Cafei vreți? Nu acuma, mai încolo, încă e prea noapte de cafei. La care steward-ul, sec, sper că nu trebe să vă duc în spate din avion, măcar un cafei luați.

N-o trebuit să ne ducă în spate, am aterizat cu bine în Singapore, unde am servit din nou o cafeluță și am pipat o țigară la fumoar, care de fapt era ditai grădina botanică, mai mare decât aia din Cluj.

Despre Australia, plus nevasta, data viitoare.

Guest post de Crocodile Nârţoagă zis Pârţoagă

Dimineața pe răcoare, cum ar veni, ne-am pornit noi spre minunatul aeroport Hidrău, cum îi zice toată lumea la Cluj (mai este Lutăn, pentru cunoscători). Colegul și cu mine veseli și sprințari ca două căprioare, șefa mai abătută – ei îi plăcea Londra cu ritmul ăla năucitor, ca să nu mai punem că erau reduceri mari pe nu știu ce stradă, Oxford, parcă.

La aeroport, surpriză: nu mai puteam ieși doar cu buletinul, cum intrasem, de altfel. Pentru cei neavizați: Românica o primit liber la intrare în Anglia, fără vize, fix în ianuarie 2007. Ăștia din Anglia, tolomaci ca și noi, de altfel, nu știau dacă românii pot intra ca orice alt cetățean normal din UE, doar pe baza unui act de identitate, fie el buletin sau pașaport. Așa că la intrare în Anglia am prezentat buletinul, ăla s-o uitat la el și zice foarte sec, data viitoare să viniți cu pașaportul, io nu știu cum să verific ăsta că nu e fals. La ieșire nu, că pașaportul. Deci pot intra cu buletinul da’ nu pot ieși decât cu pașaport? Da, trebe să prezentați pașaportul, zice nenea. Bun, și dacă nu îl am? Vă rog să prezentați pașaportul, zice nenea la fel de calm și de sec. Am prezentat, ce să facem, era prea dimineață pentru discuții inutile.

Pentru că tot aveam un pic de vreme, hai să merem să bem un cafei. Zis și făcut, ne-am dus la ceva de-aia de servea cafea, The Tin Goose (gâsca de tablă, cum ar veni). Foarte frumoase poze pe pereți, niște cești babane de cafea – bă nene, deci io dacă dau 6 lire (atâta era o cafea, 6 lire, criminal de scump), primesc o ceașcă de-aia babană de cafea? Să îmi ajungă de 2 țigări? Da, zice nenea serviabil. Plătit cafele, venit niște degetare, care arătau a orice, numa’ a ce era în meniu nu. A, vreți și apă? Alte nu știu câte lire. Atunci o explodat colegul – și-o scos telefonul și o pus manele. Da’ nu că pui manele, ce-ar fi să ții telefonul cât mai sus și să dansezi, în caz că nu vede lumea de unde vine muzica aia? Evident, șefa era la 100 de metri în față, n-o mai rezistat cu noi.

Lasă bă, îmi zic, bem un cafei în avion. Când ne-am urcat în avion, prima surpriză: colegul și șefa își rezolvaseră ceva locuri prin față, io am rămas singur, de căruță. Am înghițit în sec, asta e, ce să facem.

Ce să mai zic:

S-o defectat ceva la un motor, l-or oprit fără jenă, i-or mai dat drumul numa’ când am coborât sub 3000 de metri, la Budapesta.

O intrat un nenea la budă, iese afară, don’șoară, nu pot trage apa. Tanti, senină că hai că vă arăt io cum se trage. Ăla, nervos: tu copilă, io zbor pe avioane de când nu erai tu născută, la ăsta nu mere apa, crede-mă pe cuvânt. Nu l-o crezut, o verificat și ea, chiar nu mergea. Vă vine să credeți sau nu, pe când aterizam apare și asta voioasă: s-o dezghețat apa din rezervor, merge apa la baie. Bag samă că nu era chiar bine izolat avionul ăla, i-or oprit motorul ăla că îi curgea nu știu ce din aripă, apa la baie înghețase…

Ca și concluzie, nu mi-o plăcut Londra deloc. Nici în 2007, nici în 2005 când am fost 10 zile în vacanță în Anglia. Am iubit și iubesc țara aia, da’ Londra mi se pare crimă și pedeapsă: toți îs nervoși și încruntați și fug după bani, la conferință toți de acolo povesteau de “wallet sharing”, cum să ia cât mai mulți bani de pe clienți, așa am aflat că Tesco se asociase cu ăia de la O2 să tundă bani împreună de pe clienți, și când o venit unul de prin Bahrein, parcă, să zică despre modul în care ei au grijă de clienți, în afară de colegul și de mine, care aplaudam frenetic (foarte tare și prezentarea, și modelul de business), toți se uitau vizibil jenați unul la altul, cum adică să pui clientul în centrul afacerii? Aia se zice, nu se face, noi fugim doar după profit.

Nu mi-o plăcut că la Institute of Directors erau ditai tablourile cu toți pirații planetei pe pereți – nu mai erau pirați, doar făceau afaceri cu imperiul, da?, erau patrioți.

Nu mi-o plăcut când lângă Institute of Directors am văzut un bolovan care fix nu avea ce căuta acolo. Bă, ce e cu piatra aia, întreb io. Păi pe piatra aia se urca ceva fost lider de-al lor, cu mari șanse să fi fost chiar Oliver Cromwell. Era mărunțel și nu putea urca bine pe cal, se urca întâi pe bolovan și de acolo pe cal. Bun-bun, zic io, da’ mai folosește omu’ piatra? Dacă nu, de ce o mai țin ăștia? Da, știu, îs un mare incult și un și mai mare nesimțit, da’ la mine în țară nu se minunează nimeni de niște cataroaie decât dacă îs Babele sau Sfinxul.

Și nu mi-o mai plăcut că am ajuns acasă, am intrat pe messenger și mă ia var’mea, bă, ce ai făcut cu văru’? Ce să fac, am băut o berică și noi, ca oamenii. Berică, ai? Ajunsese ăsta acasă după două noaptea, murdar tot: se pare că adormise undeva prin fața casei, ceea ce nu se face în cartier de șmecheri, da?

Data viitoare merem scurt în Australia, da’ trecem întâi pe la Groparu, pe la casa de la țară, că de acolo începe povestea ce va urma.

Guest post de Nârţoagă zis Pârţoagă, nu Pârţoagă zis Nârţoagă!

Colegul face parte din acel soi rar de hominizi care nu-i cumpără soţiei cadou aspiratoare de prin delegaţii. Ba dimpotrivă, colegul se gândi să meargă acasă cu ceva cadou niţel mai kinky – mai ales că nu îi poţi duce nevestei acasă un mixer din Amsterdam. Aşa că s-a introdus pe sine în primul magazin de lenjerie intimă de damă pe care soarta şi aleea de biciclete i l-a scos în cale. A intrat şi a început să se holbeze. Fain! Fain, ni ce curbe la manechinu’ ăsta.

Apare un vânzător, greţos de amabil.

- Vă pot ajuta cu ceva?
- Sigur. Doresc să cumpăr nişte lenjerie de damă. Ceva bikinei, nişte sutien…

Vânzătorul, greţos de amabil:

- Sigur! Pentru cine? Pentru dumneavoastră?

Colegul face ochii mari:

- NU! Nu, e pentru nevastă-mea! Jur, e pentru nevastă-mea!

Vânzătorul clipi. Văzuse multe, foarte multe de când făcea afaceri cu lenjerii:

- Nici un fel de problemă. Atunci aveti nevoie de o mărime mai mică.

Ne-or cazat ăștia pe toți trei (eram cu șefa și colegul) la ceva hotel mai mititel, undeva prin centru. Șefa la parter, noi la subsol, lângă mașinile de spălat rufe. Aveam să constatăm cu colegul cel meseriaș că mașinile alea erau cea mai mică problemă a noastră: intrăm în camere, și numa’ ce aud tot felu’ de bufnituri de la colegu’. No, m-am dus rapid să văd ce sărăcia face ăsta, tot troznea cu tot felul pe jos. Ce’aci măh, ai înnebunit? Futu-le de goange, face el. Abia atunci am văzut că ăsta se războia cu ceva goange locale. Și alea proaste, mai bine mureau decât să se care de acolo.

Să nu mai zic de mine, că am reușit să rup robinetul de la vană, că nu știam să-l deschid, de am ajuns să mă spăl pe cap în chiuvetă – evident, oglinda aia de cristal pe care o ștergeam de zor de urme de șampon cu hârtie igienică ar avea mai multe de zis decât mine.

Un alt problem, în camere nu se fuma. Am ieșit în fața hotelului, alt problem: fumăm, da’ ce sărăcia facem cu chiștioacele? Ăștia nu au tomberoane p’acolo, pe jos nu le puteam arunca din cauză de amendă cruntă… Până la urmă am depistat un fel de curte interioară în spatele hotelului unde era un morman de chiștoace, am zis no, aici îi de noi.

Prima zi de conferință, foarte frumos la conferință, atâta că pe la prânz vin organizatorii că bă, voi sunteți mai mulți decât v-ați anunțat (10 în loc de 3, veniseră și colegii din Anglia, pe tupeu, cum ar veni). Ăia care vreți să haliți ceva aici, la prânz, tre’ să scoateți banu’ gros (mă rog, lira groasă). Și cam cât costă, îndrăznește colegul. Ăia, sec, păi trei zile de conferință, 100 de lire. Pe 3 mese de prânz! Noroc că am văzut cu colegul ce le-o adus la primul prânz: un o roșie crăpată în patru, artistic, ce e drept, cu o feliuță de-aia de brânză pe deasupra și ceva verdeață presărată. Instant am dispărut cu colegul din zonă și până la urmă am găsit un restaurant italian, foarte fain, prin zona lu’ palatu’ lu regina lor. Nu o fost ieftin, da’ măcar am mâncat decent. Degeaba o insistat șefa dup-aia că de fapt roșia aia era numa’ aperitiv, că le-o adus și o pulpă de pui, că tot nu dădea la aritmetică: mănânci din farfurii goale și frumos pictate cu sos pentru 33 de lire pe zi, sau decent cu 10 lire.

După conferință, la întoarcerea spre hotel, ne-o dus un coleg englez, care o ținut el să ne arate ce și cum pe acolo:

Că uite, aici e casa lu’ prințu’ Șarl. Bă, ce să zic, cam ponosită și cam în centru, io nu aș sta acolo, prea mult trafic. Și tot nu înțeleg ce e moda aia cu casele alea așa gri – abia în Torquai, unde e English Riviera, am văzut și case decente.

Că uite, acolo e un club unde plătesc io 500 de lire pe lună (paunz, cum zice văru-mio). Păi de ce, întreb io, prost. Păi că e în centru, lângă casa lu’ prințu’. Nu bă, de ce plătești 500 de lire pe lună (mai fusesem la un club de-ăsta în Germania, prin 2003)? El, senin, păi mă întâlnesc acolo cu alți club members, care îs tot felul de oameni de afaceri și de-ăia șmecheri. Bun-bun, și ce faceți? La care omul, genial, păi putem să stăm să bem toată noaptea. N-am mai zis nimica… și da, bă, știu de ce se adună ăia p’acolo, pun și ei țara la cale.

Că uite, palatu’ lu’ regina! Mă uit și ce să vezi, o mare imensă de oameni la poartă. No, da’ ce fac ăia acolo? Io, și sincer vă spun, am crezut că îs ceva de-ăia de nu au de mâncare și le dă regina câte o masă caldă. Păi că stau acolo, poate o văd pe regină. Am înlemnit: cum adică? La care imi explică colegul din Anglia că știi, pe palat e un drapel. Dacă drapelul nu e coborât, înseamnă că regina e acasă. Și de-aia stau oamenii, că poate o văd pe regină. Atunci mi-am etalat și io mostra de inteligență: helău, da’ fomeia aia bate suta de ani, unde să fie, dacă nu acasă? Și sincer, de ce să vreau să stau s-o văd cum merge la baie? Chiar și azi cred ca întrebările mele îs legitime, da’ pot să vă zic că ăștia de îs englezi se atacă de numa’ la întrebări de-astea. Îs foarte mândri de regina lor. Mândri da, da’ un minim respect pentru viața privată a reginei nu prea arată.

No, ca să fie totul în regulă, câteva mici probleme pe la ingliși, pe lângă prezența mea – în primul și în primul rând, nu știu câtă lume știe, da’ fix or fost atentate la metrou și în 2007, la Londra (v-am mai zis, pe unde mă duc io, se lasă cu dezastre și calamități). Mai grav, un lucru foarte greu de crezut pentru luna ianuarie, s-o anunțat ceva ninsoare pe la ei. Mă uitam la televizor pe temele astea și mă crăcănam de râs: atentatori proști grămadă, din nu știu câte atentate n-o reușit nici unul, iar ăia cu ninsoarea lor anunțau că supraveghează ca toatele să fie în regulă. Chiar râdeam cu colegul la țigară, vă vine să credeți sau nu, supravegheau șinele de la metrou din elicopter. Noaptea. Cum draci vezi tu din elicopter dacă e zăpadă pe șine, mai ales noaptea, aia nu mă prind.

Și ca să încheiem apoteotic ziua aia, după ce am venit de la cină, am stat cu colegul la o țigară fix în fața hotelului, așa, de-al dracului și ce să vezi, veneau niște prunci la vreo 14-15 ani. Atâta că nu veneau pe drum, ca oamenii normali, ci pe mașinile parcate. Da, efectiv umblau pe mașini. Fără să le zică nimeni ceva. În schimb io, dacă aruncam un chiștoc pe jos, scoteam instant 40j’ de milioane din buzunar (cam la 800 de lire era amenda). Atunci o cedat și colegul psihic și s-o apucat de înjurat și drăcuit la ingliși, cât îs de oligofreni. Și io la fel. Și o venit șefa, bă, dacă nu vă potoliți vă trimit acasă pe amândoi. L-am luat pe ăsta de mână și am început să merem liniștiți pe stradă. Unde mereți, zbiară șefa după noi (ăia care o cunosc pe fată știu cât era de frumoasă și de elegantă, n-ar fi supărat o muscă). La care colegul, genial, păi în partea aia e aeroportul, nu? Cu chiu, cu vai, am mai rămas două zile, cât mai era de stat.

A doua zi dimineața era zăpadă. Și tot traficul blocat. Deci taxi din părți. Ne-am plimbat cam o oră și ceva să găsim o gură de metrou, care era la 100 de metri de hotel, de altfel, dar o lăsasem pe o colegă din Africa de Sud să ne ghideze. Sfatul meu: niciodată să nu lăsați un dislexic care nu deosebește stânga de dreapta să vă îndrume. Noi am insistat și nu ne-o ieșit. Pe lângă că abia am nimerit metroul, pe când să ieșim, s-o apucat colega aia din Africa de Sud de zbierat la noi, în panic mode, mi-am pierdut biletul, ce ma faaaac? Ce să se facă, meseriașul ăsta de coleg al meu i-o dat ei biletul lui, iar el efectiv s-o strecurat cu un nenea de-ăla de avea ceva abonament, mai că nu l-o luat în brațe.

Data viitoare o să vă zic cum am fost noi la Eat Fresh, ceva trăznaie pe lângă New Scotland Yard, precum și fenomenalele întâlniri cu văru-meu de stătea în Londra pe vremea aia.

Și multe altele.

Guest post de Nârţoagă zis Pârţoagă, care sesemnează Koy Rosh.

De fiecare dată când ne întâlnim în asemenea scopuri pelagice, toţi cinci ne comportăm ca nişte mânji de clasa a patra: ne dăm capace peste ceafă, ne distribuim şpiţuri în funduri, ne ciupim de sfârcuri şi nu facem deloc economie de bobârnace. Sudalme grele zboară prin aer ca ciorile, strămoşi menţionaţi în exprimări neecumenice se foiesc neliniştiţi prin sicrie, obraji subţiri crapă la auzul unor cuvinte năpraznice. Expresii gen “mulţumesc” şi “te rog” nu mai există decât în DEX, iar atunci când limba română se dovedeşte prea săracă recurgem voioşi la idiomuri englezeşti, ruseşti, nemţeşti. Încă nu suntem siguri dacă facem asta pentru că suntem posedaţi de cel nesfânt sau pentru că aşa ne simţim noi mai masculi, din cauza unui psihic distorsionat sau consecinţă a unui sindrom Tourette care se activează în stare de libertate.

Nici apelativele nu sunt mai prejos: io-s Bouru’ (sau Vaca – depinde ce consoane ne vin mai repede pe buze), naşu Greuceanu e Grasu’ XXXL, Hinu-meu e Tăntă’ de Mediaş, iar Cristi e Vaca (sau Bouru’ – depinde ce consoane ne vin mai repede pe buze); dar dintre toţi, cel mai greu şi mai des dintre noi şi le încasează Neghiniţă.

Asta pentru că e mai scund şi mai mititel şi mai atrofiat el, aşa cum se poate vedea şi în acest videoreportaj document.

În ziua aia mi s-au blocat fălcile şi am rămas de 4 ori fără oxigen; apoi am râs tot sejurul pe tema asta, şi încă mai râdem de fiecare dată când ne întâlnim. A fost cea mai tare fază din Deltă.

PS: crapul avea vreo 4 kile şi a fost recuperat cu greu 10 minute mai târziu după ce a încâlcit nailonul de elicea yachtuleţului şi s-a şi camuflat prin stufiş.

No, am trecut întâi pe la alimentara să cumpere ăsta orez pentru prânz, așa am văzut că îs minim 20 de sortimente de orez, ăla e pentru găluști, ăsta iese mare și pufos, ăla e pentru nu știu ce sos, îmi tot explica Bălănel. Bă, bunică-mea pipăia orezul și știa din prima pentru ce e bun, pe vremea aia nu era ambalat, ca acuma, mai zicea el. Îți dai seama? Nu, nu mi-am dat seama nici până azi cum sărăcia poți ghici orezul după pipăială. Și nici de ce 10 kile de orez costau cât un kil la noi, tradiție care s-o păstrat chiar și în zilele noastre – chiar, am fost să-mi iau niște orez acuma, în 2012, să-mi gătesc singur, să nu mai dau bani pe mâncare în oraș. Cea mai mică pungă de orez era de 7 kile și costa undeva la 6 lei. Dar să revenim…

Apartamentu’ omului cam gioarsă ca la noi, adică 4 camere înghesuite pe vreo 50 de metri pătrați, da’ no, avea acoperiș deasupra capului. Și stătea în zonă liniștită, cu verdeață multă, la etajul 1. Ce mai, frumos, puteai locui. Ce mi-o plăcut mie cel mai mult la toată afacerea or fost vecinii – el era chinez budist, ceva de genul, ea chinezoaică creștină. Să vă închipuiți în fața ușii o poză de-aia cu Iisus blond, cu ochi albaștri (ăștia au mare căutare în Asia, cu ochi albaștri), iar sub tabloul respectiv ardeau ceva bețișoare parfumate. Chiar și azi mi se pare genială treaba.

No, halim, mă uitam la prunci cât îs de frumoși, ei la mine cât îs de white monkey (parcă îi și văd cum se lăudau la școală că bă, o fost o maimuță albă la noi, iar colegii – du-te băh, te lauzi aiurea) și îi zic lui Bălănel no, unde putem fuma? Cum unde, afară, în fața blocului. Unde ne-am și dus de altfel. Pipăm noi o țigară, apar și pruncii să se joace, la care Bălănel nervos – urgent în casă! Io, ardelean împăciuitor, bă, îs copii, lasă-i să se zbenguie, acuma că ne văd că fumăm asta e, n-or să rămână ei cu sechele. La care ăsta, genial, bă Căline, nu e să nu ne vadă pe noi că fumăm, da’ înainte de a veni în România (asta fusese pe la începutul lui decembrie 2006 parcă, venise ăsta în România) am văzut niște pui de cobră acilea pe vale (adică undeva în spatele blocului, unde era o vale). Am înlemnit: păi și noi de ce mai stăm acilea? Dă-o în sărăcie de țigară, hai în casă. La care ăsta, cu un surâs mefistofelic, păi nici în casă nu e așa sigur. Io: ? El: păi acu’ câțiva ani, pe când am venit acasă era ditai șarpele de jumate în casă. Io deja păleam, noi în România facem ca toți dracii la niște goange și la ceva șobolani subnutriți, la ăștia le intră ditai anaconda în casă. Bun-bun, și ce ai făcut? Și zice Bălănel, senin, păi ce să fac, am ajuns să chem vecinii și trăgeau șarpele de coadă afară și io îi dădeam cu tigaia în cap, în casă.

Bă, voi ați auzit ceva mai tare? Să dai cu tigaia în cap șarpelui să iasă din casă? În timp ce vecinii trag același șarpe de coadă, din copac? Io și acuma râd ca prostu’.

Ce să mai zic, o fost probabil cea mai tare delegație ever în care am fost – training cu success, dezmăț cât cuprinde, plus poveștile savuroase cu oamenii ăia de acolo: crazy Bill se certa cu șeful lui la 10 seara în hol la Shangri-La că de ce nu e la muncă să termine nu știu ce, punjabi ăla cu poney-tail se plângea că nu își găsește femeie să îl iubească pentru ce e el, nu pentru banii lui (nici acuma nu e însurat, bate binișor către 45, dacă nu i-o bătut deja), plus Bălănel ăsta, care e fratele meu malaezian de suflet. Și care Bălănel are un frate adevărat care lucrează pentru guvern, care frate i-o dat la ăsta un sticker de pus pe parbriz cum că ar lucra și el, Bălănel, pentru guvern, ca să poată Bălănel să conducă beat rangă spre casă fără să-l oprească poliția. Ăștia din KL, că văzui că sunteți o gașcă pe-acolo, știți despre ce vorbesc cu condusul “rupt de oboseală” acasă.

Atâta vă mai zic de Bălănel – pe vremea aia avea un fel de Tico de-al nostru, atâta că e de-al lor, Tico pe care îl conducea cu minim 140 prin oraș, în timp ce o maimuță albă se ținea crispată de tot ce putea, pe scaunul din stânga (ei conduc pe partea greșită a drumului). Și l-o întrebat maimuța albă, disperată fiind, măcar ABS ai la mașină? La care Bălănel nu, nu am, special am cerut mașina fără ABS, că visul meu e să ajung pilot de curse și ABS-ul te încurcă. Nu mai are mașina aia, o rămas doar cu visul. Ca mai toți dintre noi, rămânem cu visele, să ne uităm la ele ca proștii.

No, venirea acasă o fost cu surprize. Mâncasem io ceva minuni indiene așa, ca de rămas bun, stropite din belșug cu berici și în avion brusc și dintr-o dată m-o cam luat cu tot felul de povești pe la mațe. Io eram în coada avionului, da’ cred că se auzea până la bișniț class.

Problem: lângă mine era o tanti, nu mă lăsa inima să dau drumu’ la vânturi p’acolo, o omoram naibii cu gazele toxice de luptă aflate în dotare. Alt problem, mai grav: cum am zburat pe la golfu’ Bengalului, era o furtună de s-o lăsat cu bagaje zburate prin avion. Plus țipete isterice. Plus io, crispat, că mă rupea pe la burtă și nu puteam mere la baie – ăia de nu vă dați cu avioanele, când îs condiții meteo mai tulburi, nu te lasă la budă, să nu sari de pe budă din greșeală fix în timpul actului, ca să mă exprim așa. La un moment dat chiar nu mai rezistam, am zis bă, dacă strâng bine din buci poate dau drumul la un vântuleț discret, nu se simte, nu se aude, mă mai liniștesc și io. Zis și făcut. Calcule greșite. Am încercat, m-am străduit, da’ tot degeaba, cel puțin la un moment dat o ieșit cam cu zgomot. Am făcut io pe prostu’, am mai amușinat să simt dacă chiar pute de stric avionul (da, io cu deviația mea de sept m-am găsit ogar de vânătoare), nimic! Io-te, am zis, am scăpat, nu pute, peste restul trecem. Mă uit spre tanti (ea era la geam, eu la margine, între noi un scaun liber), aia era lemn. No să vezi, zic io, am omorât-o pe amărâtă, nici n-o știut ce o lovit-o, săraca. Nu îmi puteam închipui că doarme în haosul ăla din avion, care avion se zguduia din toate șuruburile. S-o trezit fix pe când să aterizăm, n-am chiar omorât-o, am amorțit-o probabil.

Ce să facem, acțiunea de urgență, m-am proțăpit lângă budă; am zis ori, ori, da’ așa nu mai merge. O venit o tanti stewardeză că să mă duc la loc. Am zis un NU hotărât, ca nevastă-mea la propunerile mele, probabil o văzut și privirea aia a mea distrusă, n-o mai insistat. Am intrat în budă, m-am ancorat de tot ce am putut pe acolo (oricât de strâmtă mi se pare o budă de-aia de avion și acuma, atunci mi se părea largă de-a dreptul, numa’ nu găseam de ce să mă țin să nu zbor de colo-colo) și problem solved. Până la un punct. Și dup-aia, de câte ori simțeam că se răzbună orezu’ ăla din mine cu sosurile alea ciudate, meream ca un pașă la budă, că restul erau crizați în scaune, legați cu centuri de nu puteau să sufle.

Și s-o potolit furtuna fix pe deasupra mării Negre, cum arăta pe tom-tom-u’ ăla de la avion.

Și am aterizat in Viena cu bine. Și cam palid de la atâta zgâlțâială. Și cam nemâncat, că n-or putut veni alea cu mâncarea, că probabil ne trăzneau tăvile de cap în loc să le servească omenește.

Cum-necum am dat de o tipă faină în Viena la cafenea (era cam 6 dimineața), ovreică de loc, m-o văzut cam prăzuliu la culoare. No, i-am zis că ne-am distrat cu avionul, la care femeia (bătea către 50 de primăveri) senină, păi nouă ne-o troznit avionul. De două ori. Tu ce ai prefera, întreabă ea. Am evaporat rapid două beri. Io, care nu beau veci înainte de 4 după-masa.

Atunci mi-am zis că gata, io nu mai zbor veci, îi las pe alții mai curajoși. Ceea ce am și făcut câteva luni, când m-am dus în Australia. Unde mă aștepta deja nevasta, care era acolo de o lună jumate. Cu surprize, dar despre asta data viitoare.

Îmi cer iertare că guest-postările lui Nârţoagă zis Pârţoagă de miercuri apar numai miercuri.
Mai trebuie să mai scriu şi eu, Groparu, aici pe site din când în când, ca să vă fac să redeveniţi serioşi.

Am ajuns pe plaiurile tigritice cu gândul măreț să-mi fac minunata meserie de trainer tehnic, lucru făcut cu oareșice succes. Atâta doar că pe lângă asta, un fost coleg de-al nostru, un sandokan local, Bălănel pe numele lui românesc (ăla indian nu e relevant), zice hai bă că te rezolv de o ieșire în oraș. Care ieșire s-o produs. Cu pretenii lui. Una bucată punjabi de-ăla de-al lor, atâta doar că avea coadă de cal în loc de turban, lucru neobișnuit, se pare, că îmi tot zicea Bălănel băh, îți dai seama, are poney-tail. Avea, că l-am văzut. Pe lângă bucata aia de punjabi era una bucată australopitec, ăștia îi ziceau crazy Bill. Mi-o arătat Bill niște poze cu el prin junglă și poci a vă zice că nu era crazy deloc, era dement de-a dreptul, dus cu pluta rău de tot: pentru ăia care știu, îs mașinile alea mari și șmechere, de teren, de la Toyota, de au evacuarea peste mașină cam ca asta de mai jos:

No, în poza dementului se vedea doar evacuarea aia de pe mașină, restul era în ceva băltoacă din junglă. Și mai era ceva cablu de ieșea din băltoacă, legat de un copac. Bine-bine, zic io, da’ tu unde erai? La care crazy Bill, senin, în mașină, unde draci să fiu, cineva trebuia să învârtă de volan, să iasă mașina din baltă. Închei zicându-vă că ăsta e acuma șefu’ mare pe ceva divizie de la IBM Malaezia. Încă mă întreb ce criterii de selecție au ăștia la manageri p’acolo. Probabil îi trimite prin junglă și care vine înapoi viu, ăla e manager.

No, revenim, eram cu crazy Bill, cu Bălănel și cu punjabi la Bill acasă, și le vine la ăștia ideea genială: băh, hai să-l ducem pe Călin la “the beach”. Io, bucurie mare, ioi, merem la plajă? Acuma, la 11 seara (repet, acolo era cald de mureai, la 11 seara era numa’ bine pentru o baie în mare)? Daaaa, zic ăștia într-un cor. Io, visător… departe e? Aa, nu, maxim 30 de kilometri. Acuma, că știu cât de cât Malaezia, mi-ar trage un semnal de alarmă plaja aia fix în Kuala Lumpur – adică nu prea au ei plajă în oraș.

Și am ajuns la “The Beach” – care era orice, numa’ plajă nu. Adecătelea asta ar fi poza, de mai jos.

Deci să revenim: plătit 7 oameni cam 20 de euro de căciulă, intrat la “plajă”, ca să zic așa, unde erau fix câteva sute bune de muieri, toate la agățat, la maxim 50 de ficiori câți eram în tătă discoteca aia sau ce era. Așa mi-am dat seama de ce nu am prea văzut io albi în Sidney, tăți îs plecați peste hotare, dintre care 45 minim erau la The Beach în seara aia.

Să n-o lungesc foarte tare: mi-am câștigat bunul renume de “white monkey”, fetele veneau pe la mine pe la spate să mă pipăie, apoi fugeau chițăind white monkey, white monkey!, băieții or vrut să-mi facă cinste cu o tanti de-aia (eeeh, asiatice mici, a‘ dracului și bisexuale, cine nu visează frumos), da’ i-am refuzat, tocmai mă însurasem în august (repet, era decembrie 2006). Apoi pe la 4 dimineața ora lor am povestit cu nevasta și i-am zis de minunata crâșmă și de ce faună locală e acolo. Nevasta, sec: NU. Tu nevastă, 100 de euro, două de-alea! Știi că tot visez io frumos la asiaticele vieții. Nevasta, la fel de sec: NU am zis și NU rămâne (abia acuma mi-am dat seama, ea de fapt mă proteja să nu mă fac de râs chiar peste tot prin lume, îs armăsar sălbatic doar la nechezat, acuma îmi las și coadă, da’ cam atât).

Tu nevastă, da’ am văzut un ceas splendid, de colecție, la mall (alt pitic pe creier de-al meu e ăsta cu ceasurile). Nevasta, sec: NU, nu dai bani nici pe curve, nici pe alte prostii. Ne trebe banii ăia să ne cumpărăm apartament. Și în ziua de azi regret că mi-am ascultat nevasta și nu am dat banii pe prostii (apartamente, case, mașini, astea îs tâmpenii – când ești pe patul de moarte îți dai seama câte puteai face dacă nu te lăsai tâmpit de părinți și societate).

Ioi, bă, chiar, sfat de om trecut prin multe: nu povesti cu nevasta când ești rangă de beat, nu aduni multe puncte bonus.

Foarte faină seara aia, și acuma simt mirosul ăla de aer umed combinat cu parfumuri care mai de care mai fistichii. Inclusiv mirosul ăla…

Nu o mai lungesc cu crâșmoteca, am fost acolo, pe principiul watch don’t touch, am beut o juma de kil de vizichi singur, spre admirația colegilor de pahar (ardelean, pălincă, știți voi, o litră de vizichi nu e mare problemă), iar mersul la crâșma aia o devenit tradiție la mine. De câte ori m-am dus in Kuala Lumpur, de atâtea ori am vizitat bodega. Chiar și acuma, în 2012. Că poza asta cu crâșma am făcut-o acuma, în 2012: m-am dus cu trenul dintr-un capăt în altul al orașului, o oră pe ceas, numa’ să mai văd o dată locurile cu care m-am obișnuit cât am stat down-town, cum ar veni.

Data viitoare vă zic de cea mai fenomenală discuție avută cu Bălănel, jos la țigară în fața blocului lui, plus venitul acasă. Beleaua pe noi cât casa.

Ca-n fiecare sfântã zi de miercuri, guest post de Nârţoagă zis Pârţoagă.

Om însurat deja, la casa lui, bagaj făcut corect, zbor din Viena, toate mergeau strună. Ajuns Viena, decolat Viena, avion mare si bengos si 777 (ca bateriile, doar că firma de le face e alta, țara de fabricație cred că e tot China la ambele), ajuns Malaezia pe la miezul nopții. Trecut bine de miezul nopții, de fapt.

Nici acuma, după 6 ani nu-mi explic ce sărăcia am făcut, cert e că m-am trezit singur-singurel într-o sală imensă. Nici picior de om alb, negru, hinuds, chinez, etc. Nimica. O altă mică problemă e că nu găseam nici o ușă să ies afară. Ce draci să fac, am intrat în panic mode ardelenesc, adică am început să mă scarpin la ceafă: no, futu-i, amu ce fac. M-am învârtit io pe-acolo cât m-am învârtit, am dat chiar și de niște uși de-alea de ieșire de urgență, blocate și alea. No, într-un final apare p’acolo ceva arătare neagră tăciune, în ceva uniformă, nu știu dacă era polițai sau om de serviciu: nu vă supărați, fac io, vorbiți engleza? Se uită ăla vizibil mirat la mine, cum adică dacă vorbesc engleza – ca să înțelegeți, ăștia or fost ceva colonie britanică, încă se mai predă engleza la toate nivelurile, incepând de la creșă. No bun, zic io, dom’le, da’ unde-i ieșirea? Exitu’? Se uită nene la mine cu milă, aaa, da nu aici, trebe să luați trenu’. Io, mască, să iau ce? Trenu’? Spre ieșire? Așa am aflat io că Malaezia aia îi un pic mai altfel decât era în filmul ăla cu Sandokan – cam cu 50 de ani înaintea noastră. Nu ieși tu cum vrei de acolo, trebe să iei trenul spre bagaje, ieșire etc.

Luat tren, ajuns în partea ailaltă, ieșit din din aeroport la aer curat la o țigară, instant am crezut că mă sufoc. Era trecut de jumatea lui decembrie, cam la 24 de grade (apoi am aflat că zilele alea or fost cele mai friguroase pe la ei de nu știu câtă vreme), plus umiditatea aia de 300%. Cred că arătam ca un pește pe uscat, cum dădeam ca prostu’ din buze. Disperat după aer normal, de la noi de acasă.

Luat taxi, ajuns în oraș, întrebat maimuța de la volan dacă pot fuma în mașină la el. Regula generală e să nu, da’ efectiv am zis că dacă fumez o țigară-două, îmi revin: io care știam din Sandokan, tigrul Malaeziei că ăștia îs vai mama lor, când am văzut ce e pe geam, am început să lăcrămez mărunt, mocănește. Drumuri de drumuri, zgârie-nori de zgârie nori, mașini de mașini, ce mai, vorba unui coleg, băh, ăștia ne-or mâncat (economic vorbind, pe toți din Europa) de cel puțin 10 ani și noi habar nu avem.

Și mirosul…

Hotel? Vis. Eram cazat la aripa mai de lux, cum ar veni, așa că am fost poftit într-un birou unde îi poftea pe ăștia luxoșii, până se făceau formele de cazare. Cafeluță doriți? Cum draci să nu vreau, după peste 30 de ore de zbor aiurea. Primit cafeluță, halit cu nerușinare jumate de bol de bomboane cu tot felul de arome, când zice tanti: știți, cu scuzele de rigoare, se pare că sunt probleme cu cardul. Ioi, domnișorică, da’ nu-i nici un bai, io viu ghie la Cluuuj, la noi musai trebe să fii pregătit pentru tot felu’. Adică aveam și ceva euro, cash, de acasă. Asta pentru că io eram convins că ăia nu au nici măcar bancomate prin Malaezia aia a lor. Aveau, dar despre asta mai încolo.

Fratele meu, ce să zic? Dimineața la micul dejun, lângă piscină, era un bucătar care știa cam tot ce se putea ști la nivel de cum să faci o papară, începând de la aia sofisticată, până la ratota (așa îi zicem noi la papară în Ardeal) aia de mi-o făcea bunica din partea lui tata, cu ceapă, ceva urme de slană și o bucată de brânză lăsată la topit în tigaia de teflon. Cum o fi vorbit ăla cu buna să-mi facă ratotă fix ca aia, mă depășește – bună-mea (din partea lui tata) e analfabetă, nu are nici telefon…

Și mirosul… încă nu-mi dădeam seama…

Pe când ajung iar în cameră, scrisorică de la stăpânire, să mă duc iar la birouașul unde se cazează ăia care îs de lux: domnu’ Oprea, problem, cardul tot nu merge. No, ce să facem, zic hai că mă duc afară la primul bancomat, dacă aveți așa ceva (io, șmecher ca de obicei) și să vedem, poate de acolo mere. Bancomat la banca de era ușă în ușă cu hotelul, atâta că la ăștia ușă în ușă e cam la 10 minute de mers pe jos, totul are alte dimensiuni acolo (despre asta mai târziu): o mers pe dracu’ bancomatul, așa că ce să fac, povestesc cu un coleg localnic – băh, problem, uite ce năcaz am cu cardul, nu ai cu cine povesti să vezi ce și cum? Sună ăsta la un pretenar de-al lui, de lucra la o bancă orășenească de pe acolo (Citi, sau ceva de genul), vorbește cu ăla nu știu ce, apoi către mine, senin, că să știi că România e considerată aici o țară cu grad ridicat de risc și de-aia s-ar putea să îți fie blocat cardul.

Futu-vă muma-n cur, noi suntem țara cu grad ridicat de risc? Am citit o lună pe toate forumurile de ce să mă feresc în Malaezia, și noi suntem țara cu grad ridicat de risc? România? Patria tuturor geniilor și a celor mai neînfricați eroi, a celor mai harnici și gospodari oameni, pavăza creștinătății? Răspuns sec: da.

Și mirosul… un fel de parfum, nu-mi dau seama nici acuma, am ajuns să miros nisipul de la scrumierele de pe hol, să văd dacă ăla miroase așa, mai ales că nu era chiar nisip, era o chestie movulie. V-am zis, România e țara tuturor geniilor, cum să nu vezi un român că miroase scrumierele de pe holul unui hotel. Dar despre toate astea, miercurea viitoare.

Ca-n fiecare miercuri, guest post de Nârţoagă zis Pârţoagă.

LE: am dat copy-paste de doua ori, că-mi tremura mâna de nerăbdare

Înainte de a pleca în delegaţie, s-a dus la Ministerul de Externe scoţian să întrebe ce să facă, de ce să se păzească. Oamenii i-au zis:

- Frăţică! În primul şi-n primul rând nu bea apa şi nu mânca mâncarea lor decât dacă sunt dintr-o sursă sigură!
- OK!
- Pe urmă nu te du la curve!
- OK!
- Şi în al treilea rând, fereşte-te să mergi pe stradă! Ia un taxi de încredere!
- Asta nu e o problemă, că firma la care am treabă este vizavi de hotel.
- Atunci e OK. Dar dacă, din întâmplare, încearcă cineva să te răpească şi să te facă ostatic, să porţi la tine tot timpul un pumn de mărunţiş. Când vezi că teroriştii se îndreaptă către tine, bagi mâna în buzunar, arunci banii în aer şi strigi BANI GRATIŞI! Apoi, în busculada formată, fugi cât te ţin picioarele!
- OK, mulţumesc de sfaturi!

Şi ajunge scoţianul în Somalia. Se ţine departe de curve, bea numai apă îmbuteliată şi mănâncă numai la restaurantul hotelului. Apoi, într-o dimineaţă, se duce la firma la care avea delegaţie, vizavi de hotelul unde stătea. Nu iese bine în stradă, că vede vreo patru gealaţi cu kalashnikoave care încep să fugă către el, să-l ia ostatic! Scoţianul se pune pe fugă, dar gealaţii cu kalashnikoave îl ajung repede repede din urmă. Când să pună mâna pe el, în disperare de cauză, scoţianul bagă mâna în buzunar, scoate mărunţişul şi-l aruncă în aer, şi strigă tare, cât îl ţine gura: MONEY FOR FREE!!!!

Imediat în jurul lui se strâng toţi săracii Somaliei care încep să adune banii căzuţi pe pavaj.

Scoţianul o rupe la fugă, apoi face stânga-mprejur, îngenunchează lângă ei şi începe să strângă şi el monezi.

No, stau io să îmi facă ăsta nodul la gâtlegău (pentru cine cunoaște) sub privirile înmărmurite a câtorva de-ăștia costumați (men in black, cum le zic io), la care se uită șeful către ei și le zice sec: suntem foarte disperați la fermă de vreme ce angajăm de-ăștia. Galeș, ca să îi întorc serviciul, vai, șefu’, da’ ce costum ai. Dacă zici cuiva acasă, te omor, mârâie ăsta ca să-mi taie elanul. Am mai zis pe undeva, nu era omul genul să se omoare după costume și alte finețuri.

Ne urcăm noi în taxi să merem la prima tură, la ceva potențiali parteneri, final foarte faini oamenii, bă, vă dăm un cafei, ceva? Blue Mountain, zice șefu’ sec. Io ce să zic, ca el, nu știam io ce cafea îi aia. No, nu e chiar din-aia de care tot credem noi că ce bună îi dacă te costă 100 de dolari gramul, așa că m-am mulțumit cu de-aia de e pe toate gardurile. Chiar și la greci. Și da bă, ne-am dat la toate telecoamele alea din Grecia și poci a vă zice și acuma, după 6 ani, că numa’ nu le venea să creadă că există softuri de-alea care le face munca la modul foarte repede și elegant. Cum am zis la multe traininguri și prezentări – bă, ăsta nu e soft să dați oamenii afară de la firmă, e soft să aibă oamenii mai mult timp pentru altceva (a se citi cafea). Io zic că per ansamblu o ieșit bine spre grozav, dovadă că m-am mai dus o dată cu omul, la București (despre asta, altă dată).

Bă, atâta vreau a vă zice, foarte faine autostrăzi pe la oameni, la care șefu’ turat, știa el ce știa încă de pe atunci, dă-i în mama lor de greci, și-or făcut toate autostrăzile cu olimpiada asta din 2004, or băgat 1 miliard ca să scoată două, ăștia nu fac nimic dacă nu le iese de un șmen. Acuma, în 2012, cred că îi dăm toți dreptate omului.

Ei, și vine drumul spre casă. Mă urc io fain frumos în metrou (mulțam, Lenți, a mia oară, de ponturi) și ajung la aeroport ca românu’ gospodar așa, pe la 10 de dimineață, că doară aveam avion înainte de orele 12, să nu cumva să nu fiu primu’ la scara avionului. No, surpriză, mă uit io pe tabla aia cu mersu’ avioanelor (e tot ca mersul trenurilor, numa’ e pentru avioane), al meu era trecut cu întârziere de fix peste 3 ore, care or fost vreo 5 către 6 până la urmă. Așa, să fie, fără nici o explicație. M-am dus la ăia de la informații – bă, uite, este altu’, Tarom de-al meu, mă duc cu ăla, nu stau creanga după voi, pierd legătura spre casă. M-or fi mirosit ăia că îs ardelean de-ăla moale, de îl intrece melcul, mi-or zis no lasă bade că nu-i grabă, meri tu cu ăla la care ai bilet. Și dacă pierd legătura acasă? Te descurci matale acolo.

Și așa am ajuns după vreo 5 ore mai târziu și vreo 20 de euro mai puțini (da bă, am băut bere și am mâncat omenește, care-i baiu’) să mă urc iar într-o minunăție olimpică, de te și întrebai când or fost inventate avioanele alea. Foarte OK tot drumul, fără pic de tremur la avion (ca niciodată), cu un mic amănunt: mi s-o părut că aud ceva ca un troznet, în mod normal nu i-aș fi dat importanță în vecii vecilor, da’ tocmai am văzut-o pe o stewardesă, tătă palidă, cum o sărit în scaunu’ ăla în care stau ele și instant și-o pus centura. Hait!, mi-am zis, problem, ne prăbușim, da’ ne țin ăștia în ignoranță, ne lasă să murim ca proștii. Așa că am făcut ceea ce urma să fac cam în fiecare situație mai greuță prin care am trecut cu avioanele: m-am dus la budă. Filosofia e foarte simplă, bă, dacă mă troznesc ăștia de pământ măcar să mă răzbun și io pe ei, mă ușurez de toate cele, să le fie mai greu la identificarea ADN. Și cum stăteam io în budă, remarc ceva ce credeam tipic românesc, o scrumieră și fix deasupra ei era semnul ăla de NO SMOKING. Rânjesc io vesel, ia să văd ce se întâmplă daca aprind io o brichetă – n-am apucat s-o aprind bine că aud o bătaie în ușă și urla senzorul de partea ailaltă a ușii no smoking, please! Deschid io ușa foarte senin, da’ nu fumam, mă jucam cu bricheta îi zic senzorului (adică stewardesei care zbiera). Nu, n-am luat amendă, da’ vă jur că nu am primit nimic de mâncare și de beutură. Am și întrebat, nu primesc măcar o bere? Răspuns sec de la tanti: nu!

Lecția pe care am învățat-o atunci e că nu e cazul să servim prea multe beri, mai ales dacă au și oareșice alcool – ceea ce mie mi s-o părut funny altora li s-o părut pasibil de condamnarea la moarte.

Și pentru ca toate să fie bune și frumoase, când am ajuns la Bucale tocmai am constatat cu bucurie că pierdusem avionul de Cluj. Așa că am luat fain frumos trenul. Ce să vezi, supriza surprizelor, niște preteni de s-or mutat la Bucale tocmai veneau și ei la Cluj. Așa că am luat 4 oameni o cușetă de-aia, nește păpică (era tren de noapte, mai greu vagon restaurant) și evident, berică. Mă răzbunam pe ăia de pe avion – bă, nu mi-ați dat voi de mâncare, las’ că am io lei să-mi iau și haleală și beutură acasă.

Și unul dintre preteni, pe care de curând l-am văzut la televizor – deci nu dăm nume, urcat gata rangă de beat în tren, o reușit să deschidă geamul de la budă să putem fuma (fumam toți 4). O venit nenea conductorul și o bătut sănătos la ușă, eram doi înăuntru la fumat. Am deschis cu groază că face nenea scandal (nu se mai fuma în tren de ceva vreme deja), la care nenea, mieros cum numa’ un conductor de tren poate fi: șefu’ faci la mine 20 de lei? Vă deschid geamul la cușetă! Ne-o tuns și de 2 beri până la urmă, să aibă somnul mai lin.

Data viitoare, Malaezia (țara de care m-am îndrăgostit definitiv și iremediabil).

(Guest post de la Nârţoagă zis Pârţoagă, care promite că va gropări şi aici săptămânal, Doamne ajută-i!)

Urc io în avion, Olympic Air (fusese după olimpiada de la Atena, încă mai aveau cozile vopsite pe tema aia la avioane) şi mă tot uit că nu ştiam modelul ăla de avion. Mi se părea cam vechiuţ, cumva, da’ no, poate era numa’ ponosit. Şi mai mult ca sigur că minunea aia de scotch (duct tape) care atârna la compartimentul de bagaje l-o pus careva în bătaie de joc.

Mă uit la hârtiile alea de le pun ăştia în spătarele scaunelor, să pic jos, nu alta: Boeing 717. Nici nu ştiam că există modelul ăla! Acuma e drept că nu e foarte vechi modelul, da’ după ce ştii că este 777, parcă nu îţi cade bine să stai în 717 – mai ales când eşti ferm convins că îs în ordine cronologică.

Am aterizat cu bine cu „vechitura”, da’ am ținut io neapărat să trag de scotch-ul ăla, să văd de ce e el lipit – o venit un compartiment de bagaje jos, deci nu îl pusese nime’ în bătaie de joc.

M-am dus io fain frumos iară la Vodafone la training (au ăştia în Grecia ceva taur colorat cu roşu in faţa fermei, foaaarte taaaare, ce să zic), unde am şi dat de altfel pentru prima dată de aparate de-alea cu raze X, de văd prin bagaje. Io credeam că îs doar la aeroporturi, bag samă că mai aveau pe stoc, sărăcia ştie. Între timp m-am obișnuit cu ele, se pare că e la modă în toată lumea să îți scaneze bagajul la intrarea în instituții…

La training o fost destul de nașpa cum ar veni, aveau oamenii probleme mari cu infrastructura lor, trimitea toată lumea SMS-uri gratis, și încerca poporu’ (fix oamenii mei de la training trebuiau să se ocupe) să fixeze problema cât mai curând. Vă dați seama cât chef de training aveau, când ei trebuiau să fie atât atenți la mine, cât și să rezolve problemele. Dar per ansamblu n-o fost chiar rău, job well done cum ar veni.

Dar să ne întoarcem la povestea noastră, care este cu și despre Jens. (nota Groparelui: Jens este fostul nostru şăf mare; ăla mare-mare!)

Şi vine Jens. Şi ăsta se certase cu ăia de la Vodafone, că vreţi training da’ vă bateţi joc de trainer, îi puneţi numa’ beţe în roate, etc. Dimineaţa să dau de el, îl sun în camera lui (venise pe la 12 jumate noaptea), coboară, era prăzuliu de nervi. Ce draci ai mă, îl întreb. Că idioţii şi cretinii de la banca mea din Anglia. Io: ? El: mi-or blocat cardul! No, dă-l în mă-sa de card, io îl am ăla de la firmă, te rezolv. La care ăsta – nu, nu înţelegi. Or blocat cardul care trebuia schimbat şi nu l-or schimbat. Io: ??? El: păi mi-o expirat cardul. Aşa, şi… Păi or emis altul, da’ nu l-or trimis în România, şi i-am sunat şi or zis că pot să-l folosesc pe ăla vechi până intru în posesia lu’ ăla nou. Şi i-am întrebat da’ cum fac plăţi pe net, că nu mă lasă să pun data expirării în spate? La care ei or zis mulţumim pentru înţelegere. Şi uite, acuma or blocat şi  cardul expirat. No, io râd ca un măgar (ceea ce fac de obicei) şi îi zic la ăsta lasă bă, sunăm după 12 (ora Greciei, ora 10 în UK) în Anglia si te rezolvăm, nu stăm noi dintr-un card.

No, am sunat, la care ăia de la bancă (ştiu că e procedura standard, da’ mie mi se pare că merem prea departe cu paranoia şi cu ura în lumea asta) îl întreabă pe Jens: am constatat o activitate suspectă cu cardul dumneavoastră, puteţi să-mi confirmaţi că aţi efectuat o operaţiune în jurul orei 11 seara în Atena (11 seara ora UK-ului, în Atena era cam pe la 1 noaptea)? Pentru cei ce nu ştiu, când îţi verifică minunea de card la hotel îţi ia o sumă mică de pe el, să vadă că merge. Suma în cauză era ceva de genul 5-6 euro. Jens n-o mai rezistat şi s-o apucat de zbierat la ăştia bă voi sunteţi cu vaca? Cine să-mi fure cardul şi să fure 5 euro de pe el? În Atena? La 1 noaptea? Răspunsul clasic, ca de obicei, vă mulţumim pentru înţelegere. I-or deblocat cardul, până la urmă, dar o mâncat 2 zile pe banii mei și ai lui Lenți, ca să zic așa.

Lenţi, ajunsese şi ăsta (cred că e unul din cei mai geniali oameni pe care îi ştiu, despre asta mai târziu), hai în Placa (da, Plaka, ştiu) vieţii să mâncăm. Îl întreb pe Lenţi tu unde stai măh? La care ne arată ăsta o vilă splendidă în piaţă, cu terasă, chiar la poalele lu’ Acropole ăla. Şi io, şi Jens, am înlemnit – te miri cât dracu plăteşte ăsta pe cameră. No ia ghiciţi, era mult mai jos decât plăteam noi la hotelu’ ăla de carton (pereţii erau din ceva rigips, i-am auzit pe doi cum se certau şi băteau, apoi sexul de împăcare – îs convins că nu aveam pereţi comuni la camere). Şi cum ai dat de vila asta? Ăsta, senin, păi m-am plimbat pe aici data trecută şi am zis să întreb. Şi s-o făcut de cameră cu terasă, îşi bea ăsta sucul de portocale pe terasă dimineaţa, uitându-se spre Acropole. Tot de la el am aflat că este Carrefour la noi la hotel (era fix în dreapta, cum ieşeai, am trecut pe lângă el de 10 ori şi nu l-am văzut), loc unde am şi dispărut a doua zi să fac provizii de papa – a propos, laptele ecologic LaDorna, în Atena, costă sub un euro. Ăla ecologic, da? La noi e cam 7 lei. Tot de la el am aflat că nu tre’ să merem la Vodafone cu taxi, este metrou, opreşte fix peste drum de fermă. Tren? Aaaa, păi mere şi la aeroport. Încă mai cred că Lenţi ăsta e un fel de variantă timpurie a lui Google Maps, da’ încă n-or ajuns ăia de la Google să aibă chiar toate facilităţile lui Lenţi.

(Guest post de la Nârţoagă zis Pârţoagă – care a scris şi la Lumea Mare înainte să gropărească, cu graţie, şi aici)

Preţ:

Ştiu că asta vă roade din prima, doar suntem români: 930 euro zbor direct Cluj-Mallorca şi retur cu Wizzul (tu, băiatul de la Wizzair care l-ai recunoscut pe Groparu şi ne-ai ajutat cu check-inul: primeşte mulţumiri gropăreşti!), preluare aeroport, pensiune completă şi excursie de o zi, 2 persoane + bebe sub 2 ani (am plătit 21 euro în plus pentru patul de bebe pe 7 nopţi). Ofertă Eximtur (punct ro). Ciubucuri: 2 euro la recepţie, 1 euro la femeia de serviciu (nu ne-a făcut patul mai fantezist după ciubuc, ca tanti din Tenerife), 2 euro refuzaţi de nenea care ne-a aspirat camera de hotel de cioburile paharului spart de Gropărel. Nu am plătit telecomanda rătăcită şi paharul deşi am anunţat incidentele la recepţie. Nu am considerat necesar să dau ciubuc suplimentar altor angajaţi, cu excepţia chelnerilor de la terase (1-2 euro la note de plată sub 10 euro). Am plecat cu 350 euro cash la noi, am revenit acasă cu 100, restul i-am halit pe la terase, magazine de suveniruri s.a.m.d. cam fără să ne uităm la bani, că d-aia am tras şi am săpat ca prostu’ zi şi noapte un an întreg.

Insula:

O insulă a arhipelagului Balneare scăldată de Mediterana cea blândă şi de soarele care arde fără încetare (Ellunes, sugi cariño, bă, că-n faină ţară ţi-ai găsit să fugi de blondele alea!). Palmieri, vegetaţie mediteraneană, istorie: tot ce-ţi doreşti dacă vrei să zaci pe plajă, să faci scuba/snorkeling, să haleşti ca porcul la full board (am pus pe mine 3 kg într-o săptămână!) sau să închiriezi o maşină şi să te plimbi să descoperi plaje virgine, cetăţi, trecut.

Hotelul:

Cala Lliteras din Cala Radjada.

Are camere faine, paturi OK. 4 steluţe. Dar nu are frigider. Nu că mi-aş fi dorit, pentru că oricum nici o bere cumpărată nu a văzut lumina zilei următoare. Privelişte de nota 10. Recepţionerii vorbesc germană şi engleză chiar bine, lucru care mă umple de respect. În Tenerife parcă vorbeam cu stâlpul, în orice limbă. Am primit camera 218, cu vedere la mare, mai ales că specificasem în contract că asta dorim. În Tenerife, în ciuda contractului, vederea la mare costă vreo 25 euro în plus. În Mallorca am lăsat 2 euro la recepţioneră după ce ne-am cazat, fără să-i reamintim că avem prunc şi ne-ar prinde bine la etajul 1, nu la 6.

Plaja:

De nisip, nu de pietriş, la vreo 10 minute distanţă de hotel. Te plimbi pe o alee de-a lungul falezei şi te uiţi siderat la ce frumoasă e Mediterana. A, am ajuns deja la hotel?

Pe la ora 12 în fiecare zi vine o gaşcă de spanioloaice gureşe cu o roabă de nuci de cocos, ananas şi pepeni care încep să urle ca apucatele să mergi să te împrospătezi. O idee foarte bună dacă nu ţi-ar fi adormit Gropărelul pe plajă cu 10 minute mai devreme. Degeaba le zbieri în spaniolă să închidă clampa, femeile trebuie să-şi vândă marfa şi nu vor face foame în ziua aceea numai ca tu să-ţi adormi plodul. Ca să te împace, îţi vor aduce o felie de pepene moca, dar tu, ca român, refuzi neînduplecat: au trecut vremurile când subiecţii lui Băsescu puneau botul la o gustărică de un euro.

Dacă sunteţi amatori de snorkeling, am văzut mai mulţi peşti în Mallorca decât în Atlantic, dar mai puţini decât în Muntenegru, care rămâne, deocamdată, locaţia cu cea mai variată faună piscicolă. Numai în Sveti Stevan (MN) şi Mallorca (ES) am avut pescuţi de 5 cm care mi-au ciugulit picioruşele, şi io ţipam ca o fetiţă de emoţie În Mallorca am văzut peştani la jumate de metru sau chiar mai mari în scufundările mele, tot instinctul de vânător îmi fierbea în vene, salivam prin tubul ăla de snorkeling ca un rechin.

Dacă nu sunteţi amatori de snorkeling, aţi face bine să deveniţi. Vă costă vreo 22 euro o pereche de labe de scafandru ieftine şi încă vreo 10 o mască plus tub de respirat; dar face toţi banii să te uiţi la o haită de guvizi de un kil cum pasc la alge marine la 1 m de tine şi se fac că nu te văd, zici că ei sunt în concediu, nu tu. Plus că din ziua a treia devine plictisitor să înoţi ca prostul numai ca să faci condiţie fizică, dar când ştii că 500 m mai încolo de plajă e o cireadă întreagă de vreo 5 tipuri de peşti…

Papa:

Full board (băgaţi şi voi la cap: all inclusive e numai în Turcia, Egipt şi Tunisia). Papa – sub Tenerife, opţiuni mai puţine (în Tenerife, tot la 4 stele, dar la demipensiune a fost destrăbălare culinară, pe bune). La bufet, îţi pui puţin din fiecare, iar apoi te hotărăşti ce haleşti după ce ai îmbucat câte o mostră. Nu îţi umple farfuria cu o piramidă de haleală pe care să o laşi nemâncată, ca fomistul român, e nesimţire. Haleşti atâta cât îţi trebuie, chiar dacă mergi de o mie de ori la masa de bufet. Nu am halit nici măcar o paella decentă, am tot sperat până-n ultima zi că vor concedia bucătarul şef. Dacă ţi se serveşte la bufet chestii cu fructe de mare, de exemplu, nu sta 5 minute să-ţi selectezi creveţii, melcii, scoicile şi crabii pe care ai chef să-i haleşti şi să laşi pastele goale în tigaie. E nesimţire. Am văzut asta şi la un neamţ, şi la o româncă. Am tăcut şi am înghiţit. Oare am făcut bine?

Dacă sucul de ananas/portocale e din cale-afară de concentrat şi de dulce, îndoieşte-l cu apă. Nu scoate afară haleala din sala de mese: scrie cu litere de o şchioapă că e interzis şi, deşi nu îţi va spune nimeni nimic din bun simţ, îmi faci ţara de ruşine pentru o pară sau o piersică. Salăţile – mortale. Peştele – cam 2 tipuri din 5 erau OK la gust (în Tenerife am mâncat, în 11 zile, cel puţin o dată pe zi orez cu peşte delicios preparat). Porc, pui, viţel – când-cum. Viţelul pe care-l fac eu acasă în cuptor e mai gustos şi mai sănătos, la fel cu alte feluri de mâncare (este, nievastă?).

Beutura:

Dacă apa, sucul şi şi vinul sunt de dozator (calitate îndoielnică) la masa de la hotel şi ţii neaparat să îngurgitezi, adu-le la masă înainte de a începe să mănânci: le dai vreme să se dezmorţească şi nu simţi că-ţi spargi dinţii după mâncare (când le pui în pahar au minus 800 de grade). Berea: între 2.60 şi 3-4 euro (berea la halbă la terasă sau la hotel, 400-500 ml). La magazin, Heineken şi beri germane (Konig, Veltins etc) – pe la 1.4-1.6 euro doza, le iei de la gheaţă şi rămân reci o oră-două. Am prins Amstel la 1 litru cu 1.10 euro. Nu, nu la PET, la sticlă de sticlă. Yummy. San Miguel – o bere cât de cât OK. Vinuri, coniace, whiskey – nu ştiu, am făcut cură de bere, era prea cald pentru savurat altceva.

Climă, nu clismă:

Ca-n basme. În septembrie, 27-28 grade ziua, uneori cu briză uşoară, 20-22 grade seara. Pe la 12 noaptea se făcea răcoare, nievasta îşi punea şalul şi braţul meu pe ea, eu crăpam de cald în continuare. Am prins două zile de “furtună”, cu valuri niţel mai puternice şi plaja a fost blocată, nu se putea intra în mare şi nu am vrut să-i testez pe salvamari (cică dacă bat vânturile se formează rip currents şi capeţi o perspectivă foarte frumoasă a insulei – de la distanţă; foarte frumoasă, dar ultima).

Furtună într-o insulă spaniolă:

Birturi, crâşme:

Pline de nemţi şi englezi sexagenari-septuagenari-octogenari, cu muzică pe măsură, stars und schlager. Fiind extrasezon, unele terase erau deprimant de goale, altele (mai puţine) reuşeau să atragă purcoiul.

Am auzit Inna şi fetele alea… cred că alea cu I like that trumpet (cu clipul filmat în Salina Turda) de cîteva ori, fapt care, alături de Dusterele, Loganurile şi Sandero-urile de pe insulă, m-a umplut de mândrie. Ăştia suntem, asta exportăm, era mai bine să nu exportăm nimic? Ha?

Dacă vreţi să sunaţi în România să vă mai trimită bani şi bonuri de masă, uite aici tarifele:

Turiştii:

Românii au fost OK, eu unul sunt obişnuit cu românisme gen “plecăm cu autocarul fără ăia care întârzie, să-i învăţăm minte să fie punctuali, haha, ce tari suntem noi!” Colegii turişti nemţi sunt mega politicoşi, de fiecare dată când apăream cu Gropărelul toţi ne căutau privirea ca să ne zâmbească (chestia asta am văzut-o şi în concediul din primăvară din patria lor). Mega disciplinaţi la rând la bufet, aşteaptă după tine oricât de mult (românii sar rândul imediat şi ţi se bagă în faţă dacă li se pare că pierzi timpul). Tot nemţii îşi cer ei scuze dacă tu, român împiedicat, îi calci din greşeală cu 83 de kile de carne macră pe degetul mic de picior octogenar.

Chestii de văzut:

Nu rataţi şansa, sunt o tonă. Am plecat porniţi să închiriem o maşină şi să epuizăm insula, din păcate ne-am dat seama că Gropărelul e prea pitic ca să îl târâm după noi şi să aşteptăm să-şi facă somnul în scaunul de maşină, nu în pat, să halească prânzul altundeva decât la umbră etc. Neştiind cum va fi relieful, nu am riscat să-l purtăm prin soare sau hârtoape cu căruciorul, aşa că am eşuat pe plajă, la înotat kilometri şi snorkeling. Dar ne-am promis că vom reveni peste câţiva ani şi vom vedea tot ce are insula – aşa cum am făcut în Tenerife. Doamne-ajută, sănătoşi să fim.

Dacă puteţi, închiriaţi o maşină (dacă vi se pare prea scump, mai agăţaţi un cuplu de români de la hotel şi împărţiţi costurile), eu unul prefer să merg să vizitez ce este de vizitat decât să umblu într-un grup mega împrăştiat de 40 de români în concediu. Informaţii găsiţi pe Internet şi în pliante despre obiectivele turistice cât nu puteţi duce, aşa că vă puteţi lipsi de ghizi (părerea mea). Nişte colegi de sejur au închiriat un Nissan Micra cu 4 uşi cu 160 euro/7 zile. Dacă faci rezervarea din timp, e ieftin. Aveţi aici nişte preţuri orientative de la faţa locului:

Cheltuiţi 40-50 lei în prealabil pe un ghid de conversaţie şi învăţaţi chestiile de bază, ca să puteţi cere indicaţii (GPS-urile de la rent-a-car nu sunt toate aduse la zi cu cele mai bune trasee, şi cineva ne povestea că a făcut vreo 80 de km în 4 ore pe nişte serpentine infernale; pitoreşti, dar infernale când te grăbeşti să îţi înmoi slipul în mare). Ca şi alte naţii, nici spaniolii nu stau foarte bine la limbi străine, şi e păcat să nu învăţăm câteva cuvinte într-o limbă atâta de apropiată de română, cea în adâncuri cufundată.

Trivia:

Poate ne lămureşte domnul Orlando când a făcut investiţii în fabrica de suc de roşii din Spania!

Treaba asta era scrisă pe balustrada aleii către plajă. A doua zi nu am mai văzut-o. Au şters-o muţufanii dreq.

O maşină:

Mult Ardei, Ardei Crivăţ:

O zdreanţă de homar de faianţă:

Luaţi de-aici nişte catedrală (oraşul Palma):

Aici li s-a spart o ţeavă de conductă, zicea cineva (oraşul Palma):

ParfuNuri:

Un fund de curcan, careva?

Vedeţi, băi românilor, că şi alţii au gunoaie prin parcuri? (ăştia sigur nu-s ardeleni, n-aveau cum)

Meniu de restaurant pescăresc:

Ţineţi minte când vă spuneam că spaniolii ştiu să facă turism? Ei bine, insula asta şi-a tras aplicaţie pentru iPhone. Cu de toate.

Groparu în concediu, în cămaşa lui de Iancu Jianu, cu umerii strâmbi de la atâta trafic şi serios ca Die Terminator (your clothes, give them to me):

Încheiem cu imaginea asta, care pe mine m-a dat gata şi am râs cu lacrimi de concediu:

În noaptea plecării, Gropărelul n-a vrut sub nici un chip să adoarmă până pe la 1 noaptea, timp în care noi făceam bagaje şi ne uitam la el cum umblă în patru labe şi pune frână cu obrajii pe parchet şi URLĂ ca SMURD-ul.

Linşaj.

După vreo oră, l-am trezit să-l suim în taxi ca să plecăm. Pe jumătate adormit, a plâns, a răcnit şi a zbierat tot drumul. Taximetristul – stupefiat la început, apoi înduioşat, apoi furios: drum de 30 minute la 3 dimineaţa cu prunc urlător ca o maimuţă amazoniană nu e de ici, de colo.

Linşaj.

În aeroport am intrat în faţă: era dreptul nostru, doar aveam cu noi locomotiva de Galaţi. Toţi turiştii aşteptau ca Berilă. Se uitau la noi.

Linşaj.

În avion, Gropărelul începe să zbiere tocmai când lumea tocmai aţipise. Îl plimb pe culoar, el ţipă special zbierete lângă fiecare turist adormit, care se trezeşte în agonie şi se şterge de saliva care-i picura dintre buze.

Ca să-l potolim, îi dăm apă. Din cauza schimbării de presiune, apa din sticluţa lui ţâşneşte afară ca din stropitoare pe programatorul adormit de la Tora (firma asta a băgat team building o săptămână în Mallorca, mă!) şi pe cocul bunei doamne străvechi din faţă. Închidem sticluţa, ne cerem scuze sincere (programatorul dormea în continuare de parcă era cu capul pe tastatură).

Linşaj.

Redeschidem sticluţa; dar presiunea apei îi stropeşte din nou, fără să vrem. Bufnind de râs, ne cerem scuze cu 900 de cuvinte (aproximativ 6000 de caractere).

Linşaj.

Din cauze naturale fireşti, Gropărelul trage vânturi fără discriminare, buna doamnă străveche de lângă noi zâmbeşte înţelegătoare, cu şerveţelul umed cu miros de levănţică la năsucul domniei sale.

Aterizăm şi trecem pe lângă autorităţile mallorcheze ca prin brânză în timp ce Gropărelul, fascinat de acustica aeroportului, zbiară, urlă, ţipă şi gângure consoane din limba rusă. Lumea se uită la noi de parcă suntem însuşi George Clooney praf de beat la braţ cu regina Angliei. Noi le zâmbim politicoşi din spatele cearcănelor.

Ieşim cu Gropărelu’ la playa. Zbierete, ţipete, nimeni nu aţipeşte pe plajă; pe un nene neamţ străvechi îl ia Salvarea mallorcheză de la tensiune umflată.

Nişte fetiţe germane au organizat o mică băltoacă cu apă de mare ca să se joace cu păsărica lor în nisipul fin şi spaniol. Gropărelul, în patru labe, ţuşti la ele în băltoacă, face pişu mic pe băltoacă, pe castelul de nisip şi pe găletuşa lor (Gropărelul face pişu 5 metri, drept ca un creion dacă-l laşi). Copilele pleacă, toate pişate, zbierînd de plânset la părinţii lor nemţi. Linşaj. Explicaţii în germana mea, ăia încruntaţi.

Plecat în excursie cu grupul. Zbierat non-stop pe drum, spre disperarea celorlalţi tovarăşi români, precum şi în oraşul Inca, la cetatea Sant Carles, la catedrala La Seu, lovit un prunc neamţ şi unul francez cu mâna lui grea la tobogan, pârţuri fără număr, fără număr în tot autocarul.

La fiecare masă, zbierat până i se înroşeau traheele ca la guvizi; nievasta zicea că e din cauză că sunt prea multă lume şi agitaţie în jur, eu din cauză că sunt prea mulţi nemţi. Comeseni oripilaţi – toţi. Linşaj.

În cameră, spart una bucată pahar în 9456 de cioburi, apoi ascuns telecomanda într-un loc secret, numai de el ştiut, nu va mai fi găsită decât de arheologi. Explicaţii la recepţie în spaniolo-germană, râdea recepţionerul de zici că se uita la Stan şi Bran cu Mr. Bean.

Revenit acasă. Acelaşi drum, aceleaşi mugete – de parcă se uita la Narcisa Sălbatică, numai când a apărut serialul ăla mai zbiera aşa, un răget mai special cu mulţi de ăăăăăăăăăăăă. Deja oamenii vociferau că ar vrea să ne lase să ne jucăm pe-afară, deasupra Apeninilor, la 9000 de metri.

Lin…

…şaj.

Insulă cu soare şi plajă. Şi cu Gropărel. Şi nievastă, of cors.

Aveţi grijă de voi! Că poate v-aduc o campanie faină între timp.

Concediu plăcut, Gropare! Mulţumesc, mulţumesc frumos, numa’ bine, rău la nime’!