No, stau io să îmi facă ăsta nodul la gâtlegău (pentru cine cunoaște) sub privirile înmărmurite a câtorva de-ăștia costumați (men in black, cum le zic io), la care se uită șeful către ei și le zice sec: suntem foarte disperați la fermă de vreme ce angajăm de-ăștia. Galeș, ca să îi întorc serviciul, vai, șefu’, da’ ce costum ai. Dacă zici cuiva acasă, te omor, mârâie ăsta ca să-mi taie elanul. Am mai zis pe undeva, nu era omul genul să se omoare după costume și alte finețuri.

Ne urcăm noi în taxi să merem la prima tură, la ceva potențiali parteneri, final foarte faini oamenii, bă, vă dăm un cafei, ceva? Blue Mountain, zice șefu’ sec. Io ce să zic, ca el, nu știam io ce cafea îi aia. No, nu e chiar din-aia de care tot credem noi că ce bună îi dacă te costă 100 de dolari gramul, așa că m-am mulțumit cu de-aia de e pe toate gardurile. Chiar și la greci. Și da bă, ne-am dat la toate telecoamele alea din Grecia și poci a vă zice și acuma, după 6 ani, că numa’ nu le venea să creadă că există softuri de-alea care le face munca la modul foarte repede și elegant. Cum am zis la multe traininguri și prezentări – bă, ăsta nu e soft să dați oamenii afară de la firmă, e soft să aibă oamenii mai mult timp pentru altceva (a se citi cafea). Io zic că per ansamblu o ieșit bine spre grozav, dovadă că m-am mai dus o dată cu omul, la București (despre asta, altă dată).

Bă, atâta vreau a vă zice, foarte faine autostrăzi pe la oameni, la care șefu’ turat, știa el ce știa încă de pe atunci, dă-i în mama lor de greci, și-or făcut toate autostrăzile cu olimpiada asta din 2004, or băgat 1 miliard ca să scoată două, ăștia nu fac nimic dacă nu le iese de un șmen. Acuma, în 2012, cred că îi dăm toți dreptate omului.

Ei, și vine drumul spre casă. Mă urc io fain frumos în metrou (mulțam, Lenți, a mia oară, de ponturi) și ajung la aeroport ca românu’ gospodar așa, pe la 10 de dimineață, că doară aveam avion înainte de orele 12, să nu cumva să nu fiu primu’ la scara avionului. No, surpriză, mă uit io pe tabla aia cu mersu’ avioanelor (e tot ca mersul trenurilor, numa’ e pentru avioane), al meu era trecut cu întârziere de fix peste 3 ore, care or fost vreo 5 către 6 până la urmă. Așa, să fie, fără nici o explicație. M-am dus la ăia de la informații – bă, uite, este altu’, Tarom de-al meu, mă duc cu ăla, nu stau creanga după voi, pierd legătura spre casă. M-or fi mirosit ăia că îs ardelean de-ăla moale, de îl intrece melcul, mi-or zis no lasă bade că nu-i grabă, meri tu cu ăla la care ai bilet. Și dacă pierd legătura acasă? Te descurci matale acolo.

Și așa am ajuns după vreo 5 ore mai târziu și vreo 20 de euro mai puțini (da bă, am băut bere și am mâncat omenește, care-i baiu’) să mă urc iar într-o minunăție olimpică, de te și întrebai când or fost inventate avioanele alea. Foarte OK tot drumul, fără pic de tremur la avion (ca niciodată), cu un mic amănunt: mi s-o părut că aud ceva ca un troznet, în mod normal nu i-aș fi dat importanță în vecii vecilor, da’ tocmai am văzut-o pe o stewardesă, tătă palidă, cum o sărit în scaunu’ ăla în care stau ele și instant și-o pus centura. Hait!, mi-am zis, problem, ne prăbușim, da’ ne țin ăștia în ignoranță, ne lasă să murim ca proștii. Așa că am făcut ceea ce urma să fac cam în fiecare situație mai greuță prin care am trecut cu avioanele: m-am dus la budă. Filosofia e foarte simplă, bă, dacă mă troznesc ăștia de pământ măcar să mă răzbun și io pe ei, mă ușurez de toate cele, să le fie mai greu la identificarea ADN. Și cum stăteam io în budă, remarc ceva ce credeam tipic românesc, o scrumieră și fix deasupra ei era semnul ăla de NO SMOKING. Rânjesc io vesel, ia să văd ce se întâmplă daca aprind io o brichetă – n-am apucat s-o aprind bine că aud o bătaie în ușă și urla senzorul de partea ailaltă a ușii no smoking, please! Deschid io ușa foarte senin, da’ nu fumam, mă jucam cu bricheta îi zic senzorului (adică stewardesei care zbiera). Nu, n-am luat amendă, da’ vă jur că nu am primit nimic de mâncare și de beutură. Am și întrebat, nu primesc măcar o bere? Răspuns sec de la tanti: nu!

Lecția pe care am învățat-o atunci e că nu e cazul să servim prea multe beri, mai ales dacă au și oareșice alcool – ceea ce mie mi s-o părut funny altora li s-o părut pasibil de condamnarea la moarte.

Și pentru ca toate să fie bune și frumoase, când am ajuns la Bucale tocmai am constatat cu bucurie că pierdusem avionul de Cluj. Așa că am luat fain frumos trenul. Ce să vezi, supriza surprizelor, niște preteni de s-or mutat la Bucale tocmai veneau și ei la Cluj. Așa că am luat 4 oameni o cușetă de-aia, nește păpică (era tren de noapte, mai greu vagon restaurant) și evident, berică. Mă răzbunam pe ăia de pe avion – bă, nu mi-ați dat voi de mâncare, las’ că am io lei să-mi iau și haleală și beutură acasă.

Și unul dintre preteni, pe care de curând l-am văzut la televizor – deci nu dăm nume, urcat gata rangă de beat în tren, o reușit să deschidă geamul de la budă să putem fuma (fumam toți 4). O venit nenea conductorul și o bătut sănătos la ușă, eram doi înăuntru la fumat. Am deschis cu groază că face nenea scandal (nu se mai fuma în tren de ceva vreme deja), la care nenea, mieros cum numa’ un conductor de tren poate fi: șefu’ faci la mine 20 de lei? Vă deschid geamul la cușetă! Ne-o tuns și de 2 beri până la urmă, să aibă somnul mai lin.

Data viitoare, Malaezia (țara de care m-am îndrăgostit definitiv și iremediabil).

(Guest post de la Nârţoagă zis Pârţoagă, care promite că va gropări şi aici săptămânal, Doamne ajută-i!)

Urc io în avion, Olympic Air (fusese după olimpiada de la Atena, încă mai aveau cozile vopsite pe tema aia la avioane) şi mă tot uit că nu ştiam modelul ăla de avion. Mi se părea cam vechiuţ, cumva, da’ no, poate era numa’ ponosit. Şi mai mult ca sigur că minunea aia de scotch (duct tape) care atârna la compartimentul de bagaje l-o pus careva în bătaie de joc.

Mă uit la hârtiile alea de le pun ăştia în spătarele scaunelor, să pic jos, nu alta: Boeing 717. Nici nu ştiam că există modelul ăla! Acuma e drept că nu e foarte vechi modelul, da’ după ce ştii că este 777, parcă nu îţi cade bine să stai în 717 – mai ales când eşti ferm convins că îs în ordine cronologică.

Am aterizat cu bine cu „vechitura”, da’ am ținut io neapărat să trag de scotch-ul ăla, să văd de ce e el lipit – o venit un compartiment de bagaje jos, deci nu îl pusese nime’ în bătaie de joc.

M-am dus io fain frumos iară la Vodafone la training (au ăştia în Grecia ceva taur colorat cu roşu in faţa fermei, foaaarte taaaare, ce să zic), unde am şi dat de altfel pentru prima dată de aparate de-alea cu raze X, de văd prin bagaje. Io credeam că îs doar la aeroporturi, bag samă că mai aveau pe stoc, sărăcia ştie. Între timp m-am obișnuit cu ele, se pare că e la modă în toată lumea să îți scaneze bagajul la intrarea în instituții…

La training o fost destul de nașpa cum ar veni, aveau oamenii probleme mari cu infrastructura lor, trimitea toată lumea SMS-uri gratis, și încerca poporu’ (fix oamenii mei de la training trebuiau să se ocupe) să fixeze problema cât mai curând. Vă dați seama cât chef de training aveau, când ei trebuiau să fie atât atenți la mine, cât și să rezolve problemele. Dar per ansamblu n-o fost chiar rău, job well done cum ar veni.

Dar să ne întoarcem la povestea noastră, care este cu și despre Jens. (nota Groparelui: Jens este fostul nostru şăf mare; ăla mare-mare!)

Şi vine Jens. Şi ăsta se certase cu ăia de la Vodafone, că vreţi training da’ vă bateţi joc de trainer, îi puneţi numa’ beţe în roate, etc. Dimineaţa să dau de el, îl sun în camera lui (venise pe la 12 jumate noaptea), coboară, era prăzuliu de nervi. Ce draci ai mă, îl întreb. Că idioţii şi cretinii de la banca mea din Anglia. Io: ? El: mi-or blocat cardul! No, dă-l în mă-sa de card, io îl am ăla de la firmă, te rezolv. La care ăsta – nu, nu înţelegi. Or blocat cardul care trebuia schimbat şi nu l-or schimbat. Io: ??? El: păi mi-o expirat cardul. Aşa, şi… Păi or emis altul, da’ nu l-or trimis în România, şi i-am sunat şi or zis că pot să-l folosesc pe ăla vechi până intru în posesia lu’ ăla nou. Şi i-am întrebat da’ cum fac plăţi pe net, că nu mă lasă să pun data expirării în spate? La care ei or zis mulţumim pentru înţelegere. Şi uite, acuma or blocat şi  cardul expirat. No, io râd ca un măgar (ceea ce fac de obicei) şi îi zic la ăsta lasă bă, sunăm după 12 (ora Greciei, ora 10 în UK) în Anglia si te rezolvăm, nu stăm noi dintr-un card.

No, am sunat, la care ăia de la bancă (ştiu că e procedura standard, da’ mie mi se pare că merem prea departe cu paranoia şi cu ura în lumea asta) îl întreabă pe Jens: am constatat o activitate suspectă cu cardul dumneavoastră, puteţi să-mi confirmaţi că aţi efectuat o operaţiune în jurul orei 11 seara în Atena (11 seara ora UK-ului, în Atena era cam pe la 1 noaptea)? Pentru cei ce nu ştiu, când îţi verifică minunea de card la hotel îţi ia o sumă mică de pe el, să vadă că merge. Suma în cauză era ceva de genul 5-6 euro. Jens n-o mai rezistat şi s-o apucat de zbierat la ăştia bă voi sunteţi cu vaca? Cine să-mi fure cardul şi să fure 5 euro de pe el? În Atena? La 1 noaptea? Răspunsul clasic, ca de obicei, vă mulţumim pentru înţelegere. I-or deblocat cardul, până la urmă, dar o mâncat 2 zile pe banii mei și ai lui Lenți, ca să zic așa.

Lenţi, ajunsese şi ăsta (cred că e unul din cei mai geniali oameni pe care îi ştiu, despre asta mai târziu), hai în Placa (da, Plaka, ştiu) vieţii să mâncăm. Îl întreb pe Lenţi tu unde stai măh? La care ne arată ăsta o vilă splendidă în piaţă, cu terasă, chiar la poalele lu’ Acropole ăla. Şi io, şi Jens, am înlemnit – te miri cât dracu plăteşte ăsta pe cameră. No ia ghiciţi, era mult mai jos decât plăteam noi la hotelu’ ăla de carton (pereţii erau din ceva rigips, i-am auzit pe doi cum se certau şi băteau, apoi sexul de împăcare – îs convins că nu aveam pereţi comuni la camere). Şi cum ai dat de vila asta? Ăsta, senin, păi m-am plimbat pe aici data trecută şi am zis să întreb. Şi s-o făcut de cameră cu terasă, îşi bea ăsta sucul de portocale pe terasă dimineaţa, uitându-se spre Acropole. Tot de la el am aflat că este Carrefour la noi la hotel (era fix în dreapta, cum ieşeai, am trecut pe lângă el de 10 ori şi nu l-am văzut), loc unde am şi dispărut a doua zi să fac provizii de papa – a propos, laptele ecologic LaDorna, în Atena, costă sub un euro. Ăla ecologic, da? La noi e cam 7 lei. Tot de la el am aflat că nu tre’ să merem la Vodafone cu taxi, este metrou, opreşte fix peste drum de fermă. Tren? Aaaa, păi mere şi la aeroport. Încă mai cred că Lenţi ăsta e un fel de variantă timpurie a lui Google Maps, da’ încă n-or ajuns ăia de la Google să aibă chiar toate facilităţile lui Lenţi.

(Guest post de la Nârţoagă zis Pârţoagă – care a scris şi la Lumea Mare înainte să gropărească, cu graţie, şi aici)

Preţ:

Ştiu că asta vă roade din prima, doar suntem români: 930 euro zbor direct Cluj-Mallorca şi retur cu Wizzul (tu, băiatul de la Wizzair care l-ai recunoscut pe Groparu şi ne-ai ajutat cu check-inul: primeşte mulţumiri gropăreşti!), preluare aeroport, pensiune completă şi excursie de o zi, 2 persoane + bebe sub 2 ani (am plătit 21 euro în plus pentru patul de bebe pe 7 nopţi). Ofertă Eximtur (punct ro). Ciubucuri: 2 euro la recepţie, 1 euro la femeia de serviciu (nu ne-a făcut patul mai fantezist după ciubuc, ca tanti din Tenerife), 2 euro refuzaţi de nenea care ne-a aspirat camera de hotel de cioburile paharului spart de Gropărel. Nu am plătit telecomanda rătăcită şi paharul deşi am anunţat incidentele la recepţie. Nu am considerat necesar să dau ciubuc suplimentar altor angajaţi, cu excepţia chelnerilor de la terase (1-2 euro la note de plată sub 10 euro). Am plecat cu 350 euro cash la noi, am revenit acasă cu 100, restul i-am halit pe la terase, magazine de suveniruri s.a.m.d. cam fără să ne uităm la bani, că d-aia am tras şi am săpat ca prostu’ zi şi noapte un an întreg.

Insula:

O insulă a arhipelagului Balneare scăldată de Mediterana cea blândă şi de soarele care arde fără încetare (Ellunes, sugi cariño, bă, că-n faină ţară ţi-ai găsit să fugi de blondele alea!). Palmieri, vegetaţie mediteraneană, istorie: tot ce-ţi doreşti dacă vrei să zaci pe plajă, să faci scuba/snorkeling, să haleşti ca porcul la full board (am pus pe mine 3 kg într-o săptămână!) sau să închiriezi o maşină şi să te plimbi să descoperi plaje virgine, cetăţi, trecut.

Hotelul:

Cala Lliteras din Cala Radjada.

Are camere faine, paturi OK. 4 steluţe. Dar nu are frigider. Nu că mi-aş fi dorit, pentru că oricum nici o bere cumpărată nu a văzut lumina zilei următoare. Privelişte de nota 10. Recepţionerii vorbesc germană şi engleză chiar bine, lucru care mă umple de respect. În Tenerife parcă vorbeam cu stâlpul, în orice limbă. Am primit camera 218, cu vedere la mare, mai ales că specificasem în contract că asta dorim. În Tenerife, în ciuda contractului, vederea la mare costă vreo 25 euro în plus. În Mallorca am lăsat 2 euro la recepţioneră după ce ne-am cazat, fără să-i reamintim că avem prunc şi ne-ar prinde bine la etajul 1, nu la 6.

Plaja:

De nisip, nu de pietriş, la vreo 10 minute distanţă de hotel. Te plimbi pe o alee de-a lungul falezei şi te uiţi siderat la ce frumoasă e Mediterana. A, am ajuns deja la hotel?

Pe la ora 12 în fiecare zi vine o gaşcă de spanioloaice gureşe cu o roabă de nuci de cocos, ananas şi pepeni care încep să urle ca apucatele să mergi să te împrospătezi. O idee foarte bună dacă nu ţi-ar fi adormit Gropărelul pe plajă cu 10 minute mai devreme. Degeaba le zbieri în spaniolă să închidă clampa, femeile trebuie să-şi vândă marfa şi nu vor face foame în ziua aceea numai ca tu să-ţi adormi plodul. Ca să te împace, îţi vor aduce o felie de pepene moca, dar tu, ca român, refuzi neînduplecat: au trecut vremurile când subiecţii lui Băsescu puneau botul la o gustărică de un euro.

Dacă sunteţi amatori de snorkeling, am văzut mai mulţi peşti în Mallorca decât în Atlantic, dar mai puţini decât în Muntenegru, care rămâne, deocamdată, locaţia cu cea mai variată faună piscicolă. Numai în Sveti Stevan (MN) şi Mallorca (ES) am avut pescuţi de 5 cm care mi-au ciugulit picioruşele, şi io ţipam ca o fetiţă de emoţie În Mallorca am văzut peştani la jumate de metru sau chiar mai mari în scufundările mele, tot instinctul de vânător îmi fierbea în vene, salivam prin tubul ăla de snorkeling ca un rechin.

Dacă nu sunteţi amatori de snorkeling, aţi face bine să deveniţi. Vă costă vreo 22 euro o pereche de labe de scafandru ieftine şi încă vreo 10 o mască plus tub de respirat; dar face toţi banii să te uiţi la o haită de guvizi de un kil cum pasc la alge marine la 1 m de tine şi se fac că nu te văd, zici că ei sunt în concediu, nu tu. Plus că din ziua a treia devine plictisitor să înoţi ca prostul numai ca să faci condiţie fizică, dar când ştii că 500 m mai încolo de plajă e o cireadă întreagă de vreo 5 tipuri de peşti…

Papa:

Full board (băgaţi şi voi la cap: all inclusive e numai în Turcia, Egipt şi Tunisia). Papa – sub Tenerife, opţiuni mai puţine (în Tenerife, tot la 4 stele, dar la demipensiune a fost destrăbălare culinară, pe bune). La bufet, îţi pui puţin din fiecare, iar apoi te hotărăşti ce haleşti după ce ai îmbucat câte o mostră. Nu îţi umple farfuria cu o piramidă de haleală pe care să o laşi nemâncată, ca fomistul român, e nesimţire. Haleşti atâta cât îţi trebuie, chiar dacă mergi de o mie de ori la masa de bufet. Nu am halit nici măcar o paella decentă, am tot sperat până-n ultima zi că vor concedia bucătarul şef. Dacă ţi se serveşte la bufet chestii cu fructe de mare, de exemplu, nu sta 5 minute să-ţi selectezi creveţii, melcii, scoicile şi crabii pe care ai chef să-i haleşti şi să laşi pastele goale în tigaie. E nesimţire. Am văzut asta şi la un neamţ, şi la o româncă. Am tăcut şi am înghiţit. Oare am făcut bine?

Dacă sucul de ananas/portocale e din cale-afară de concentrat şi de dulce, îndoieşte-l cu apă. Nu scoate afară haleala din sala de mese: scrie cu litere de o şchioapă că e interzis şi, deşi nu îţi va spune nimeni nimic din bun simţ, îmi faci ţara de ruşine pentru o pară sau o piersică. Salăţile – mortale. Peştele – cam 2 tipuri din 5 erau OK la gust (în Tenerife am mâncat, în 11 zile, cel puţin o dată pe zi orez cu peşte delicios preparat). Porc, pui, viţel – când-cum. Viţelul pe care-l fac eu acasă în cuptor e mai gustos şi mai sănătos, la fel cu alte feluri de mâncare (este, nievastă?).

Beutura:

Dacă apa, sucul şi şi vinul sunt de dozator (calitate îndoielnică) la masa de la hotel şi ţii neaparat să îngurgitezi, adu-le la masă înainte de a începe să mănânci: le dai vreme să se dezmorţească şi nu simţi că-ţi spargi dinţii după mâncare (când le pui în pahar au minus 800 de grade). Berea: între 2.60 şi 3-4 euro (berea la halbă la terasă sau la hotel, 400-500 ml). La magazin, Heineken şi beri germane (Konig, Veltins etc) – pe la 1.4-1.6 euro doza, le iei de la gheaţă şi rămân reci o oră-două. Am prins Amstel la 1 litru cu 1.10 euro. Nu, nu la PET, la sticlă de sticlă. Yummy. San Miguel – o bere cât de cât OK. Vinuri, coniace, whiskey – nu ştiu, am făcut cură de bere, era prea cald pentru savurat altceva.

Climă, nu clismă:

Ca-n basme. În septembrie, 27-28 grade ziua, uneori cu briză uşoară, 20-22 grade seara. Pe la 12 noaptea se făcea răcoare, nievasta îşi punea şalul şi braţul meu pe ea, eu crăpam de cald în continuare. Am prins două zile de “furtună”, cu valuri niţel mai puternice şi plaja a fost blocată, nu se putea intra în mare şi nu am vrut să-i testez pe salvamari (cică dacă bat vânturile se formează rip currents şi capeţi o perspectivă foarte frumoasă a insulei – de la distanţă; foarte frumoasă, dar ultima).

Furtună într-o insulă spaniolă:

Birturi, crâşme:

Pline de nemţi şi englezi sexagenari-septuagenari-octogenari, cu muzică pe măsură, stars und schlager. Fiind extrasezon, unele terase erau deprimant de goale, altele (mai puţine) reuşeau să atragă purcoiul.

Am auzit Inna şi fetele alea… cred că alea cu I like that trumpet (cu clipul filmat în Salina Turda) de cîteva ori, fapt care, alături de Dusterele, Loganurile şi Sandero-urile de pe insulă, m-a umplut de mândrie. Ăştia suntem, asta exportăm, era mai bine să nu exportăm nimic? Ha?

Dacă vreţi să sunaţi în România să vă mai trimită bani şi bonuri de masă, uite aici tarifele:

Turiştii:

Românii au fost OK, eu unul sunt obişnuit cu românisme gen “plecăm cu autocarul fără ăia care întârzie, să-i învăţăm minte să fie punctuali, haha, ce tari suntem noi!” Colegii turişti nemţi sunt mega politicoşi, de fiecare dată când apăream cu Gropărelul toţi ne căutau privirea ca să ne zâmbească (chestia asta am văzut-o şi în concediul din primăvară din patria lor). Mega disciplinaţi la rând la bufet, aşteaptă după tine oricât de mult (românii sar rândul imediat şi ţi se bagă în faţă dacă li se pare că pierzi timpul). Tot nemţii îşi cer ei scuze dacă tu, român împiedicat, îi calci din greşeală cu 83 de kile de carne macră pe degetul mic de picior octogenar.

Chestii de văzut:

Nu rataţi şansa, sunt o tonă. Am plecat porniţi să închiriem o maşină şi să epuizăm insula, din păcate ne-am dat seama că Gropărelul e prea pitic ca să îl târâm după noi şi să aşteptăm să-şi facă somnul în scaunul de maşină, nu în pat, să halească prânzul altundeva decât la umbră etc. Neştiind cum va fi relieful, nu am riscat să-l purtăm prin soare sau hârtoape cu căruciorul, aşa că am eşuat pe plajă, la înotat kilometri şi snorkeling. Dar ne-am promis că vom reveni peste câţiva ani şi vom vedea tot ce are insula – aşa cum am făcut în Tenerife. Doamne-ajută, sănătoşi să fim.

Dacă puteţi, închiriaţi o maşină (dacă vi se pare prea scump, mai agăţaţi un cuplu de români de la hotel şi împărţiţi costurile), eu unul prefer să merg să vizitez ce este de vizitat decât să umblu într-un grup mega împrăştiat de 40 de români în concediu. Informaţii găsiţi pe Internet şi în pliante despre obiectivele turistice cât nu puteţi duce, aşa că vă puteţi lipsi de ghizi (părerea mea). Nişte colegi de sejur au închiriat un Nissan Micra cu 4 uşi cu 160 euro/7 zile. Dacă faci rezervarea din timp, e ieftin. Aveţi aici nişte preţuri orientative de la faţa locului:

Cheltuiţi 40-50 lei în prealabil pe un ghid de conversaţie şi învăţaţi chestiile de bază, ca să puteţi cere indicaţii (GPS-urile de la rent-a-car nu sunt toate aduse la zi cu cele mai bune trasee, şi cineva ne povestea că a făcut vreo 80 de km în 4 ore pe nişte serpentine infernale; pitoreşti, dar infernale când te grăbeşti să îţi înmoi slipul în mare). Ca şi alte naţii, nici spaniolii nu stau foarte bine la limbi străine, şi e păcat să nu învăţăm câteva cuvinte într-o limbă atâta de apropiată de română, cea în adâncuri cufundată.

Trivia:

Poate ne lămureşte domnul Orlando când a făcut investiţii în fabrica de suc de roşii din Spania!

Treaba asta era scrisă pe balustrada aleii către plajă. A doua zi nu am mai văzut-o. Au şters-o muţufanii dreq.

O maşină:

Mult Ardei, Ardei Crivăţ:

O zdreanţă de homar de faianţă:

Luaţi de-aici nişte catedrală (oraşul Palma):

Aici li s-a spart o ţeavă de conductă, zicea cineva (oraşul Palma):

ParfuNuri:

Un fund de curcan, careva?

Vedeţi, băi românilor, că şi alţii au gunoaie prin parcuri? (ăştia sigur nu-s ardeleni, n-aveau cum)

Meniu de restaurant pescăresc:

Ţineţi minte când vă spuneam că spaniolii ştiu să facă turism? Ei bine, insula asta şi-a tras aplicaţie pentru iPhone. Cu de toate.

Groparu în concediu, în cămaşa lui de Iancu Jianu, cu umerii strâmbi de la atâta trafic şi serios ca Die Terminator (your clothes, give them to me):

Încheiem cu imaginea asta, care pe mine m-a dat gata şi am râs cu lacrimi de concediu:

În noaptea plecării, Gropărelul n-a vrut sub nici un chip să adoarmă până pe la 1 noaptea, timp în care noi făceam bagaje şi ne uitam la el cum umblă în patru labe şi pune frână cu obrajii pe parchet şi URLĂ ca SMURD-ul.

Linşaj.

După vreo oră, l-am trezit să-l suim în taxi ca să plecăm. Pe jumătate adormit, a plâns, a răcnit şi a zbierat tot drumul. Taximetristul – stupefiat la început, apoi înduioşat, apoi furios: drum de 30 minute la 3 dimineaţa cu prunc urlător ca o maimuţă amazoniană nu e de ici, de colo.

Linşaj.

În aeroport am intrat în faţă: era dreptul nostru, doar aveam cu noi locomotiva de Galaţi. Toţi turiştii aşteptau ca Berilă. Se uitau la noi.

Linşaj.

În avion, Gropărelul începe să zbiere tocmai când lumea tocmai aţipise. Îl plimb pe culoar, el ţipă special zbierete lângă fiecare turist adormit, care se trezeşte în agonie şi se şterge de saliva care-i picura dintre buze.

Ca să-l potolim, îi dăm apă. Din cauza schimbării de presiune, apa din sticluţa lui ţâşneşte afară ca din stropitoare pe programatorul adormit de la Tora (firma asta a băgat team building o săptămână în Mallorca, mă!) şi pe cocul bunei doamne străvechi din faţă. Închidem sticluţa, ne cerem scuze sincere (programatorul dormea în continuare de parcă era cu capul pe tastatură).

Linşaj.

Redeschidem sticluţa; dar presiunea apei îi stropeşte din nou, fără să vrem. Bufnind de râs, ne cerem scuze cu 900 de cuvinte (aproximativ 6000 de caractere).

Linşaj.

Din cauze naturale fireşti, Gropărelul trage vânturi fără discriminare, buna doamnă străveche de lângă noi zâmbeşte înţelegătoare, cu şerveţelul umed cu miros de levănţică la năsucul domniei sale.

Aterizăm şi trecem pe lângă autorităţile mallorcheze ca prin brânză în timp ce Gropărelul, fascinat de acustica aeroportului, zbiară, urlă, ţipă şi gângure consoane din limba rusă. Lumea se uită la noi de parcă suntem însuşi George Clooney praf de beat la braţ cu regina Angliei. Noi le zâmbim politicoşi din spatele cearcănelor.

Ieşim cu Gropărelu’ la playa. Zbierete, ţipete, nimeni nu aţipeşte pe plajă; pe un nene neamţ străvechi îl ia Salvarea mallorcheză de la tensiune umflată.

Nişte fetiţe germane au organizat o mică băltoacă cu apă de mare ca să se joace cu păsărica lor în nisipul fin şi spaniol. Gropărelul, în patru labe, ţuşti la ele în băltoacă, face pişu mic pe băltoacă, pe castelul de nisip şi pe găletuşa lor (Gropărelul face pişu 5 metri, drept ca un creion dacă-l laşi). Copilele pleacă, toate pişate, zbierînd de plânset la părinţii lor nemţi. Linşaj. Explicaţii în germana mea, ăia încruntaţi.

Plecat în excursie cu grupul. Zbierat non-stop pe drum, spre disperarea celorlalţi tovarăşi români, precum şi în oraşul Inca, la cetatea Sant Carles, la catedrala La Seu, lovit un prunc neamţ şi unul francez cu mâna lui grea la tobogan, pârţuri fără număr, fără număr în tot autocarul.

La fiecare masă, zbierat până i se înroşeau traheele ca la guvizi; nievasta zicea că e din cauză că sunt prea multă lume şi agitaţie în jur, eu din cauză că sunt prea mulţi nemţi. Comeseni oripilaţi – toţi. Linşaj.

În cameră, spart una bucată pahar în 9456 de cioburi, apoi ascuns telecomanda într-un loc secret, numai de el ştiut, nu va mai fi găsită decât de arheologi. Explicaţii la recepţie în spaniolo-germană, râdea recepţionerul de zici că se uita la Stan şi Bran cu Mr. Bean.

Revenit acasă. Acelaşi drum, aceleaşi mugete – de parcă se uita la Narcisa Sălbatică, numai când a apărut serialul ăla mai zbiera aşa, un răget mai special cu mulţi de ăăăăăăăăăăăă. Deja oamenii vociferau că ar vrea să ne lase să ne jucăm pe-afară, deasupra Apeninilor, la 9000 de metri.

Lin…

…şaj.

Insulă cu soare şi plajă. Şi cu Gropărel. Şi nievastă, of cors.

Aveţi grijă de voi! Că poate v-aduc o campanie faină între timp.

Concediu plăcut, Gropare! Mulţumesc, mulţumesc frumos, numa’ bine, rău la nime’!

Un coleg, enervat la culme de penuria de oferte de la agenţiile de turism care vor să te trimită pe bani mulţi în destinaţii jalnice de vacanţă (gen Halkidiki, Kuşadasî sau Monte Carlo), pleacă în Amsterdam la soare, plajă, droguri şi fetiţe, sau măcar la două din trei.

Cu gaşcă.

În Amsterdam, dacă nu ştiaţi, nişte fetiţe în chiloţei dansează foxtrot prin vitrine luminate cu roşu.

Cred că pe lumea asta fiecare al doilea turist vrea să facă poze la ce se vede în aceste vitrine de Amsterdam (turiştii care nu vor poze sunt, fireşte, prietenele, soţiile şi concubinele acrite de nervi ale fotografilor); când am mers în Cartierul Roşu, Mr. Kapra ne-a prevenit să nu cădem în ispita pozatului, că vin peştii domnişoarelor şi ne aruncă camerele în canal, şi că e plin de aparate de fotografiat pe fundurile apelor.

Dar ei, neavând nici un Mr. Kapra cu ei, s-au hotărât să o tragă în chip pe o lebădă din asta de vitrină din Cartierul Roşu, să arate şi ei prietenilor avifauna olandeză.

Aşa că, cu tupeu românesc, s-au oprit în faţa unei asemenea pelicăniţe de noapte, de parcă ar fi vrut să îi închirieze serviciile pentru un preţ cinstit; şi când îi era vrăbiuţei lumea mai dragă şi zâmbea mai cu tâlc, ţac! Un bliţ în freză. După care au luat-o la pas, că nu se ştie.

Frumoasa prepeliţă parcă a luat foc! Şi a deschis repede vitrina ei şi a guiţat o dată către ei, de a-ntors jumate Amsterdamul ochiul după ei:

- Gura mă-tii, no pictures, fuck you!

Pentru că sunt la fel de lacom pe cât sunt de blogger, în Tulcea m-am oprit la o pescărie de unde am mai cumpărat vreo 7 caraşi la 5-600 grame şi 3 somotei la vreo 3-4 kile, că am foarte multă palincă acasă şi aia trebuie băută, şi cu peşte iese mega combinaţie, mor francezii de ciudă, muriţi, bă, habar n-aveţi să jucaţi fotbal pe National Arena prin glod şi mâl.

Pe urmă, ca şi când s-ar sfârşi mâine lumea, am oprit şi la Hârşova la pescărie; unde am mai luat vreo 6 ştiuci. Să fie, că nu se ştie.

Tot peştele era înghesuit în două sacoşe frigorifice; sacoşe care erau depozitate, la rândul lor, în cuva camionetei cu care mergeam către Ardealul nostru drag, care – să fim bine-nţeleşi! – în comparaţie cu restul ţării este ca Austria versus Tunisia, nu vă zic care dintre ţările astea e Ardealul, că ştiţi.

Cuva camionetei era descoperită. Şi sacoşele mele frigorifice zăceau în bătaia veselă a soarelui dobrogean.

Asta n-ar fi fost nimic; dar peştele, indiferent în câţi saci îl pui, la un moment dap înţeapă pungile şi îşi lasă nişte zeamă roşie de la ficaţi, sucuri din branhii şi muci de peşte. Chestiile astea se scurg în bena camionetei, şi de la soarele dobrogean se împut şi miros precum însăşi caca pe care îl face moartea cu coasa.

Ca să fie dezastrul perfect, de la hurducăielile drumurilor, zeama asta de ştiuci, caraşi, somni mov de negri ce erau şi crapi s-a întins peste toate bagajele noastre. Vorbim de rucsaci, scaune de pescuit, huse de lansetă, saci cu tot felu’.

De la soarele dobrogean, cel bărăgănean şi apoi ardelean, toată zoaia asta a început să fermenteze şi să elibereze o putoare care a curăţat orice formă de viaţă pe bază de carbon pe o rază de 4 km. Raza creştea cu cca. 1 km pe oră. În Sinaia, în faţă la primărie, cânta o fanfară. Când am ajuns noi, fanfara a luat pauză.

Când ajungi în Mediaş, îţi iei calabalâcul şi, învăluit în aura asta victorioasă, te sui în Intercity către Cluj, via Copşa Mică. Intri în compartimentul plin de obraze subţiri, oameni care vin de la conferinţe de la Bucureşti, străinezi, oameni bine îmbrăcaţi, intelectuali. 3 minute mai târziu rămâi singur în ditamai compartimentul, nici măcar naşu’ nu vine să îşi ceară biletul: toţi te-au părăsit de parcă ar fi fost în urma unui atac irakian cu bombă atomică cu gaze de ucis kurzi. Călătoreşti ca un boss – dacă reuşeşti să-l ignori pe pruncul ăla care plânge isteric în capătul vagonului de la mirosul de zeamă fermentată de somn. Mov de negru ce e el.

PS: Doamna care avea o valijoară frumoasă de piele întoarsă peste care au picurat sacoşele mele frigorifice de vreo 16 ori, vă rog să mă contactaţi la e-mail groparu punct ro at gmail punct com, aş dori să mă revanşez.

Tocmai încurcasem o montură cu momitor în stuful des de pe malul celălalt. Eu, mercenarul solzilor!

Plecasem din Cluj cu o tonă de echipament: 5 mulinete, 5 beţe (două de crap, unul de somn, unul de plută şi o lansetă pentru ştiucă), două truse de scule cu cârlige mici de plută, cârlige de şalău, cârlige offset, cârlige de crap de vreo 3 dimensiuni, plumbi glonţ, plumbi culisanţi, plumbi simpli, fire o groază, fire textile, bambine, clopoţei, crăcane, licurici şi o gaşcă veselă de alte chestii (la anul vreau să merg oricum cu dublul arsenalului).

Aveam de toate. Mai puţin momitoare.

- Taci, bă jită! Că nu am mai lansat de pe băţul ăsta la aşa distanţă mică! Amu ce mă fac?
- Ce să te faci, zice naşu Greuceanu. Nu te poţi băga în apă după el să-l descurci, că ne alungi toţi peştii. Trage de el în fel şi chip până-l desprinzi.

Mă apuc şi trag. Sănătos.

Firul, subţire, se rupe.

- Bag pixu, zic. Dă-mi un momitor, da’ schnell.
- N-am. De un’ să am?
- Cum n-ai!
- Am, da’ la corturi.
- La corturi???

Eram la vreo 2 km de corturi. Deja era dimineaţa pe la 9, mai dura fix o jumătate de oră până se oprea crapul din halit.

- Eşti surd? La corturi!!!

Arunc băţul, o iau la goană ca Gabriela Ecaterina Szabo. Vreo 15 minute mai târziu ajung gâfâind la corturi, îi scormonesc naşului prin lucruri, îi iau momitorul şi mă apuc de legat acele.

Pentru că n-am dexteritate, toată afacerea asta îmi consumă o jumătate de oră, interval în care m-am înţepat de vreo 16 ori şi am suduit grav.

Iau momitorul la spinare şi fug înapoi. Leg momitorul de fir, constat că locul meu era deja ocupat de naşu Greuceanu, care se extinsese peste măsură, setos de pământ românesc ca un UDMR-ist. Îmi aleg şi eu o fereastră şi mă concentrez să arunc în evantai.

- Ai grijă cum arunci!
- Taci, bă, zic. Tacă-ţi fleanca aia obraznică, sperii capturile.

Lansez. Uşor.

Montura aterizează senin 3 metri mai încolo. În mijlocul bălţii. Ora de mâncat la crap cam trecuse, iar în mijlocul bălţii nu prinsese nimeni nimic nici chiar atunci când familia ciprinidelor se înghesuia la cantina noastră ca moldovenii la sfintele moaşte.

Recuperez oftând, în timp ce naşu Greuceanu se hlizea. Haha, ţ-am zis că eşti bou – nu-i adevărat, nu mi-ai zis.

Îmi asum din nou poziţia muşchetarului, calculez atent vectorii, velocitatea, inspir buddhist, intru în transă. Şi arunc.

Montura zboară veselă prin cerul dimineţii. Şi se agaţă drept într-o salcie pitică, tot pe malul celălalt!

Se râde în hohote. Zâmbesc şi eu. Plm.

Recuperez şi încep să mişc lanseta – stânga, dreapta, sus, jos.

Firul se rupe din nou.

Râdem cu toţii ca proştii. Îmi venea să îmi bag ancore de răpitor în testicole! Şi să trag cu sete!

- Stai aici, zic. Fug să mai aduc un momitor. Brb.

Deci aş fi bătut recordurile la orice distanţă, aşa alergam! Ajung în tabără, înfrunt privirile şi râsetele celor de acolo, înşfac două momitoare tura asta şi o şparlesc înapoi.

Ajung într-un suflet, leoarcă, soarele ardea nevoie mare, leg repede acele, firul, pun boabele…

- Bă, zice naşu-meu. Io mă car, nu mai trage nimic, nici măcar carasu’.
- Cum să pleci acuma! Abia am venit!
- Treaba ta, zice. Vezi că e şi plin de ţânţari. Io nu mai stau.

Şi se duce.

Acum eram singur pe baltă cu ţânţarii, puteam lansa oricât de prost puteam până mă învăţam, oricum nu mă vedea nimeni.

Aşadar, mă pregătesc… trag aer în piept, spun o rugăciune către nişte sfinţi de pe frescele mănăstirilor, mă concentrez un minut cu băţul în mână, mai stau un pic, mai cântăresc.

Şi lansez.

Impecabil. Exact sub buza malului, acolo unde umblau crapii ăia la un kil, ăia gustoşi.

Aşa de impecabil că se prinde de nişte rădăcini de pe fund.

Mă pun în fund şi mă scarpin cu sete.

Trag tare.

Rup firul.

Caut ultimul momitor. Momitorul dispăruse.

Mi-l luase naşu-meu la plecare, fincă e un afurisit.

Îmi iau lucrurile, plec spre tabără cu coada între picioare. E najpa balta aia, bă, le zic tuturor. E plin de ţânţari, n-am mai stat.

În Mediaş ne reunim gaşca, împreună cu un prunc de 10 ani pe care-l duceam cu noi la pensiune; şi care prunc, în ciuda cenzurii noastre auto-impuse, a auzit pe drum asemenea discuţii elevate că io unu-s sigur că el va fi viitorul Râmaru, aşa de traumatizanţi putem noi fi. Numai atâta sperăm, că nu vom apărea în compunerea lui “cum mi-am petrecut vacanţa de vară”, că ne-nchide justiţia asta pedelistă, şi la anu’ din pix Deltă. Oricum, sigur îşi va rata viaţa şi va avea psihoze cu coşmaruri când va fi mare, deci chiar ne gândim foarte serios să anunţăm Paza de Coastă dacă se găsesc nişte fetiţe şi Elodii ucise cu bestialitate prin canalizările patriei.

După o noapte grea de mers pe drumurile patriei, ajungem şi-n Tulcea, mai ales că naşul Greuceanu n-a adormit la volan mai mult de 20 de minute, iar acolo mă întâlnesc şi eu cu PAH, cu care am încrucişat privirile în offline pentru prima dată de când tot discutăm la telefoane şi pe messuri şi prin Caţavencuri. În port ne cărăm cu chin şi vai cele 4 tone de echipamente către naveta rapidă, în timp ce marinarul de apă dulce care ne rupea nouă tichetele bolborosea ca o nievastă nemulţumită (deci exact-exact ca o nievastă nemulţumită!) că ar trebui să plătim în plus pentru asemenea bagaj; iar noi, nesimţiţi şi zgârciţi de Ardeal, noi ne făceam că plouă-n Tulcea.

Şi ne suim pe naveta rapidă Tulcea-Sulina, producţie URSS 1978, şi pornim către Delta noastră.

Şi marinarul de apă dulce vine şi ne boscorodeşte, şi apoi închide trapa prin care ne intra nouă aer. Şi pleacă.

Naşul meu Greuceanu este un excentric care nu suportă să moară sufocat; el chiar iubeşte foarte mult O2-ul; aşa că, imediat ce marinarul bombănitor de apă dulce a părăsit cabina noastră de la prova, s-a ridicat şi a redeschis trapa, salvându-ne vieţile, altfel muream ca nigerienii în drum spre plantaţiile din America Centrală înainte de abolirea sclaviei, mersi, Abraham Lincoln, te pup.

Trapa, ea, avea alte planuri; şi, cu zgomot urieşesc de fier pe fier ca pe Titanic, în loc să se deschidă frumos ca picioarele unei tinere, s-a crăcănat cu zgomot din cauza vitezei barcazului şi s-a bufnit de corpul rapidei, şi puţin ar fi lipsit să nu zboare din balamalele ei ruseşti direct în cabina căpitanului, unde ar fi făcut moarte de om şi de marinar de apă dulce, cu creieri de matelot risipiţi pe pereţi.

Ne-am cuminţit instant.

Marinarul de apă dulce a revenit ca fulgerul, de data asta pornit pe fapte mari, să ne urecheze pe noi, cei cinci deltaici pescari şi pe un prunc; dar la întrebarea lui răcnită “cine a umblat la trapă???” nu a răspuns nimeni, şi noi ne simţeam ca la şcoală, când întreba profa de franceză “cine râde acolo în spate?”, şi noi ziceam “nimeni!”, şi chicoteam ca veveriţele.

Într-un final naşul Greuceanu a recunoscut, după ce l-am lăsat pe mariner să se facă de mândra minune printre toţi pasagerii; oricum nu avea ce să ne facă, că eram fioroşi şi belicoşi. Dar, ca învăţătură de minte, ne-am hotărât ca atunci când mai mergem în expediţii să nu-l mai lăsăm pe naşul Geuceanu să umble cu mâinile aiurea, decât la el în chiloţi, că acolo nu are ce rupe.

Ajungem la Sulina, apoi ne îmbarcăm şi plecăm către locul de pescuit.

Unde defrişăm atâta stuf că puteam să ne clădim un zgârie-nori din paie, dacă eram purceluşi!

Şi ne apucăm de lansat şi de pescuit. 6 zile jumate. Non-stop.

Şi tot aşa au trecut zilele şi nopţile, şi în timpul ăsta nouă ni se umflau membrele şi pielea din cauză de pişcături de ţânţari fioroşi care vroiau sânge de pescar, dar puţin ne păsa! Că păşeam veseli prin Nirvana.

Numai vreo trei barje şi şlepuri şi dragoare şi bărcuţe ne-au deranjat, că erau cât canalul.


A, şi o familie de lebede care trecea dimineaţă de dimineaţă către grădiniţa de lebede cu puii lor.

Şi ştiu că numai asta vă stă pe limbă, deci numai asta: da’ Groparu, Groparu o prins peşte? Aşa că vă arăt acum ce o prins unul din cei doi Suciu, şi mâine vă şi descriu tot ce e de descris despre peştele prins de mine, vă pusic.

Întreabă unul:

- Bă, ce mai faceţi? Pe unde mai umblaţi, ce şi mai ales unde beţi?
- Bă, zice primul, io am prins de curând o gaşcă de turişti nemţi, albi şi blonzi ca nişte ruşi, i-am nenorocit, mă, ăştia mai stau până luni, până atunci varză îi fac! Uite, mi-am schimbat cureaua, nu mă mai cuprind pantalonii, am început să merg la fitness… viaţă faină!
- E bine, e OK. Tu? îl întreabă pe-al doilea.
- E! Pe mine mă ştiţi, io stau prin port şi tot ce descalecă de pe şalupe trece mai întâi pe la mine prin trompă, nu contează că-i moldovean, bănăţean, străin… tânăr-bătrân… ce mai, chiseliţă! Beau din toţi, fără deosebire, beau puţin câte puţin, până mi se apleacă.
- Drăguţ, deci tot cu turiştii ne scoatem, aia-i clar. Tu? îl întreabă ambii pe primul.
- Băăăă…! Io am găsit o chestie mult mai tare ca tot ce am degustat până acum.
- Cum, bă! Mai tare ca sângele de om?
- E! Sângele de om e nimic, mă, zero barat. Mie nu-mi mai trebuie sânge, io am trecut pe etnobotanice, e bestial.
- Etnobotanice? Ce Satana…?
- Da, băăă, etnobotanice! Îi mai ţineţi minte pe pescarii ia care vin în fiecare an la pescuială? Ăia, doi sibieni, doi medieşeni şi un blogger clujean? Bă, îţi dau ăia, mă, nişte senzaţii… au la ei Autan, Off, oţet, Killtox, Aroxol, au spirale şi lumânări aromate din alea de le dai foc ca să scapi de ţînţari… unsori şi creme şi prostii… toate ca să scape de noi… şi noi ne drogăm cu ele, mă, că nu ne omoară, şi nu ne vor omorî veci… şi sunt gratis, mă! Gratis, şi ei se dau ca disperaţii cu ele, şi tot speră că noi nu mai venim, mă, şi tot degeaba, şi ne drogăm ca-n Amsterdam… şi a doua zi o luăm de la capăt, mă, ca-n Amsterdam… şi e gratis… nu ca-n Amsterdam…

Da, mă, am revenit, nu m-au asasinat ţânţarii prea tare, dar nici bine nu mi-a mers! Dar a fost fain. Fain-fain! Foarte fain, aşa după cum vom vedea în episoadele ce urmează.

La insistenţele nievestei, care iată ce meseriaşă este ea (kie tzuc, muiere!), am cedat nervos şi am acceptat să plec şi anul ăsta în Deltă prin zona Sulina, la pescuit, cu aceeaşi gaşcă imuabilă ca destinul; în Deltă, acolo unde nu există durere, întristare sau 3G, numai ţânţari. Aşa că ne recitim… hăpt pe luni, prin 5 septembrie. Fiţi cuminţi până vin înapoi, faceţi sexuleţ cât mai des cu alţi oameni decât cu voi înşivă şi pregătiţi-vă, că Groparu revine, că nici vinul pe care-l luăm cu noi în Deltă nu ţine veşnic.

PS: Şi da, dacă vă întrebaţi “cum, te lasă nievasta să pleci la pescuit şi ea rămâne acasă cu prunc de 11 luni să aibe grijă singură de el o săptămână şi ceva????”, ei bine aflaţi că da, bă, mă lasă, bă. Din două motive: pentru că este ea mega ueber meseriaşă şi pentru că eu, unul, deci eu prea mult am lins, măi oameni buni, ca să nu se arate dreptatea şi Dumnezeu drăguţul să nu mă răsplătească aşa cum ştie el mai bine!

Hai, vă ţuc, nu uitaţi partea cu sexuleţul, faceţi şi pentru noi, că noi acolo, aracan de noi, ca pescarii: cu carasu’ singur.

Update: huo, bă perverşilor, că io aveam în minte o imagine de mamă pisică ce-şi drăgăleşte puiul, voi la ce chestii kinky vă gândeaţi, Dumnezeule?!?!

Adică plin.

- Niepoţi! le zic. Ambalarea, că merem la pescuit!

Cât ai zice “plută Sheffield”, niepoţii s-or ambalat în tricouri şi sandale şi or început apoi să se caftească care să stea în faţă în maşină, lângă unchiu’.

- Schnitzel! le-am strigat în germană, să-i potolesc. Veţi sta pe rând!

La dus, l-am luat în faţă pe niepotul mai mare, ăla de 10 ani. L-am strâns bine în chingi, i-am zis “dacă ne opreşte Poliţia, încearcă să pari mai în vârstă!” şi am purces.

Am pescuit noi ce-am pescuit; apoi, spre oripilarea lor supremă de nemţişori cu obrazul subţire, am tras o baie în balastiera propriu-zisă (apă asta este cu fisch pipi! aşa mi-au zis amândoi); apoi, bine răcorit, am purces înapoi către căşi.

La întoarcere, niepotul ăla mic-mic a ţinut morţiş să stea el în faţă, deşi ştia că nu are voie: era rândul lui!

Pentru că unchiul a promis şi până acasă aveam de mers cu maşina numai 3 km, din care jumătate pe drum de ţară, am acceptat ilegalitatea.

După ce ieşim din drumul de ţară, ne proptim bine în spatele unui tractor plin cu lemne furate care mergea cu 1 km/h.

Pentru că visul meu de o viaţă nu este să merg cu 1 km/h cu maşina în spatele unui tractor Universal pe un drum prăfuit în concediul meu scump şi drag, mă tot chinuiam să-l depăşesc. Mă chinuiam degeaba: din faţă veneau purcoi de alte tractoare care furau cheresteaua patriei mele.

La un moment dat – maşina Poliţiei! Venea din sens opus!

- Niepoateeee! îi strig la ăsta care stătea în faţă. Fă-te mic! Adică klein!

Şi mă apropii cu maşina la 30 de cm de fundul tractorului, să nu se vadă din sens opus cine stă pe locul mortului, că e copil de trei ori minor.

Şi încep să recit Tatăl Nostru în gând, şi purced a face cruci cu limba. Oare cât o fi amenda?

Apoi mă relaxez brusc şi dintr-o dată: poliţaiul care venea din sens opus nu avea treabă cu mine, ci tuna şi fulgera.

La telefon. Fără handsfree. În timp ce conducea.

Pun pariu că pe nevastă-sa tuna şi fulgera el.

Sunt la Sibiu, mă joc cu băietul gropăresc, nepoţii gropăreşti, cu nievasta gropărească, cu sora gropărească şi cu părinţii gropăreşti nişte jocuri cu mingea în care tot timpul o iau în freză, iar când nu o iau în freză o iau în burtă şi mă chircesc. Şi când nu ne jucăm cu mingea, ne jucăm şah, iar invingătorul îi bagă pierzătorului piesele în gură, cu forţa, împreună cu muştar şi-un castravete. Şi când nu ne jucăm cu mingea şi nu pierd la şah, ne jucăm de-a datul cu sabia peste degetele lu’ unchiu’! Şi de-a scândură peste capu’ lu’ unchiu! Şi de-a muşcat unchiu’ de picior! Şi de-a trezit unchiul adormit cu o găleată de apă rece peste faţă! Şi de-a ars unchiul cu bricheta! Şi de-a împuns unchiu’ cu furculiţa! Şi la înfundat boaba de fasole la unchiu’ în ureche! Şi de-a zgâriat maşina lu’ unchiu’ cu şurubelniţa! Şi de-a jucat porcu-n ajun de Crăciun şi trecut drujba pe la gât la unchiu’, în timp ce el îşi guiţă disperarea!!! Da!!!

Da’ e OK, că mai degrabă prefer să fac asta decât să muncesc la birou. Deci ne recitim luni, sănătate multă vă doresc – alături de mult-mult sexuleţ delicios.

Pe o căldură năpraznică ca-ntr-o limbă de foc de cazan al iadului, într-o frumoasă zi de sâmbătă, familia Groparu se întâlnea cu purcoi de bloggeri – veniţi din mai multe colţuri ale ţării decât are Sibiul turnuri – inclusiv familia Groparu, cu nievastă, Gropărel şi Gropar, care hurducau căruciorul pe toate uliţele pe care Johannis nu apucase să le înfunde cu asfalt, că aşa aveau saşii în vechime.

Gropărelul meu nu era el foarte vesel că îl scoteam să umble prin oraş pe o căldură năpraznică ca-ntr-o limbă de foc de cazan al iadului; dar pentru că încă nu-şi luase carnetul de condus cărucioare, s-a lăsat dus pe traseul nostru: Piaţa Dragonilor (tot timpul mă gândeam de ce există magazin şi pizzerie Dragoner, acum am aflat; dragonii erau soiul ăşa de cavaleri din vechime, care cavalereau), primul azil de bătrâni din ţară, Podul Minciunilor, Pasajul Scărilor, catedrala evanghelică, Piaţa Mare, magazinul de unde ne-am cumpărat apă (turbam de căldură şi vedeam fete morgane şi-mi venea să ling ţevile de la aer condiţionat ca Bear Grylls prin Kalahari), Filarmonica (Turnul Gros), Parcul Tineretului, str. Magheru, piaţa Aurarilor – mai zic? Deci peste tot.

Oameni buni, băgaţi bine la cap despre Sibiu: e imposibil să-l poţi vedea într-o singură zi. Ba chiar e imposibil să-l vezi în trei zile, cât s-a dorit să dureze această expediţie, în care prima şi ultima zi au fost oricum trunchiate din raţiuni de ajungere a invitaţilor acasă (din motive care ţin de infrastructura românească). Vă zic asta pentru că – la naiba, am respirat Sibiu vreme de 21 de ani, încă îl mai respir şi mai curge prin mine şi mereu mă răsfaţă cu alte şi alte lucruri, ca un diamant cu faţete multicolore ca o muiere cu adevărat năpraznică care atunci când nu te mângâie te muşcă cu dinţii ei mărunţi până la sânge, care când nu te leagă de pat pentru o noapte pasională atunci te înhamă la patru cămile şi le dă bice în patru zări. În Sibiu e de stat săptămâni cu un băştinaş care să-ţi explice tot ce trebuie explicat, să te ducă să-ţi arate toate cotloanele imposibil de găsit în ghiduri şi care să te facă să simţi ceea ce nu poţi înţelege sau vedea şi să-ţi trezească în tine nişte chestii adormite, care te scutură şi te readuc la viaţă. Ceea ce noi am şi făcut cu Răzvan, care mi-a completat multe din găurile negre pe care le aveam despre urbea mea natală. Vreţi detalii despre fiecare cotlon, piatră sau fir de iarbă? Vă invit să-l contactaţi (nu mă întrebaţi dacă să-l votaţi sau nu, că nu mă pricep).

Poze: la Nebuloasa, Auraş, aşteptăm şi de la Gaben.

Menţiune specială: Tartorul Brylu, care va primi nişte bere cu proxima ocazie de la mine şi eterna-mi recunoştinţă pentru că există. Ştiţi că se ocupă de adopţii internaţionale de pisici şi câini, şi nu de organe de pisici şi câini? No, ăsta da om!

Găşcăul: Auraş, TVDeCe, Denisa, Nebuloasa, Andrei, Chinezu, Alina, Hoinaru, Anurim, Ruxandra, Gogu Kaizer, Toma, Claudia, Cristian, Gaben, Alexandra şi Liviu. Aici veţi găsi poveşti mai de soi decât ale mele, care nu am cum avea o perspectivă decât subiectivă asupra oraşului lui Hermann.

Faza funny: io… no, m-am însurat, deci e clar că am început să mă îngraş şi să chelesc! Şi aşa gras şi lucios cum am fost eu, tot umblând prin Sibiu prin căldurile alea tropicale, flic-flac! Flic-flac! Bucuţele mele atâta s-au frecat una de alta, că mi s-a dus pielea şi m-am opărit!

Seara, înainte de culcare, mă plâng la nievastă (eram la casa de la ţară a alor mei, că nu am putut sta cu bloggerii din raţiuni familiale):
- Au, zic, ce mă doare curu’!
- Hmmm, zice nievasta. Da’ ce ai păţit?
- M-am opărit! Rău!
- Hmmm, zice nievasta. Fii atent aici!

Şi scoate din trusa bebelului crema lui de funduleţ. Cremă pentru bebei. Penaten. Din aia cu zinc.

- Fă-te cu crema Gropărelului!
- Ce! zic io. Ai înnebunit?
- Dacă eşti opărit, e cel mai bun leac! Te usucă până dimineaţă!

Stau eu şi mă gândesc: mă, nu zice rău muierea! Şi iau crema, îmi dau pe deget, leapăd chiloţii şi dau să-mi boiesc fundul cu cremă de bebelaşi…

- Ce faci! strigă muierea.
- Mă dau cu cremă! Că mă doare de şi bolunzăsc!
- Da’ nu te da în faţa Gropărelului, că-l traumatizezi şi iese Hannibal Lecter! Ieşi şi tu pe hol!

Când nievastă-mea porunceşte, io execut. Aşa că ies pe hol, dau jos chiloţii şi mă frec acolo pe între-buci.

Holul în care mă frecam io la buci cu alifie dădea în camera părinţilor mei. A Gropăroilor.

Şi acum ştiţi la ce vă gândiţi! Că a ieşit mama sau tata şi m-au văzut pe mine cum mă făceam cu alifie de bebei la cur înainte de a intra în patul conjugal!

Pun pariu că tocmai la asta vă gândiţi!

Ei bine, nu. Pentru că Dumnezeu există pe lumea asta. M-am dat cu alifie, am revenit în cameră şi ai mei au dormit mai departe, mulţumiţi mai departe de fiul lor foarte heterosexual.

Una din chestiile care trebuie curăţate cu aspiratorul de pe preşul aproape compromis al mândriei noastre naţionale este aşa-zisa competiţie dintre cetăţile medievale ale Transilvaniei (care nu sunt puţine).

- Braşovul e oraşul meu de suflet.
- Taci, bă, eşti prost? Sibiul bate la cur Braşovul oricând, care nici măcar nu mai e Braşov, că e plin de moldoveni!
- Cine, bă, Sibiul, care pute de olteni? Păi tu ştii cum îi botează pe olteni? “În numele Tatălui şi-al Fiului, ia drumul Sibiului!”
- Sunteţi proşti amândoi, Sighişoara este cel mai cool oraş, doară are festival!

Şi tot aşa.

Să lăsăm, aşadar, deoparte comparaţiile nelucrative dintre coioţi, anvelope şi piersici şi să ne vedem de Sibiul nostru. Care Sibiul nostru va avea probleme, pe viitor, în a se scutura de complexul său de superioritate – la urma urmei, e singurul oraş din România care a fost capitală culturală europeană şi unul dintre (din păcate) foarte puţinele care merită să fie.

Pentru mine, Sibiul e oraşul în care m-am născut şi am trăit o copilărie fantastic de lungă şi de împestriţată de evenimente, plus o adolescenţă plină de amintiri suficiente pentru 60 de ani după ieşirea la pensie – asta dacă nu mă răpune colesterolul şi-mi închide blogul înainte de a împlini 140 de ani.

Pentru mine, Sibiul înseamnă primele iubiri, primele trânte ale tânărului mustăcios Groparu cu viaţa, primele pupături prin umbra cetăţii, primăveri neasemuit de proaspete după ierni cu vânt rece şi ger năpraznic şi aer curat de munte şi o climă mereu pe placul meu şi o groază de fete frumoase cum numai în Sibiu găseşti, fete care-mi gustau umorul fără să fiu nevoit să mi-l explic, cu picioare frumoase de la atâta urcat pe creasta Făgăraşului şi piele fină de la ceţurile de pe Negoiu. Gajici de gaşcă! Băieţi ocoşi, macho şi mândri cu care îţi măsurai forţele non-stop, căci masculul sibian este constant preocupat de un loc cât mai fruntaş în haită. Încercaţi să-l atacaţi pe vreunul din senin, veţi fi surprinşi cât de repede scoate replica cu care-ţi dau peste nas, pentru că pur şi simplu mascului sibian nu poate fi blocat cu vorbe, mai bine îşi smulge coiul stâng şi ţi-l dă ofrandă. Şi nu va ezita să-şi dea foc la casă ca să-şi demonstreze punctul de vedere. E un ardelean atipic, care vorbeşte şi gândeşte repede, deşi e ardelean, care e aprig şi ager şi rău de gură, deşi nu e oltean, care e cumsecade şi bun, deşi nu e moldovean. Care, dacă nu e lăsat să epateze, e în stare să spună tuturor că nunta ta a fost de căcat. Bonom şi mucalit, trebuie să îi permiţi să te pupe zgomotos şi bălos, e felul lui de a-ţi confirma că i-ai câştigat respectul, dacă trebuie îşi dă viaţa pentru tine, minte Poliţia şi fuge cu tine în lume după ce te-a ajutat să-ţi îngropi duşmanul de moarte în pădurea de la Dumbrava la miezul nopţii, apropos, nu există pe planetă pădure mai frumoasă ca Dumbrava Sibiului!

Pentru mine Sibiul înseamnă o arhitectură şi o istorie atâta de grele, că mă pot duela în argumente cu o sumedenie de naţii de pe Pământ! De aceea nu-i înţeleg pe cei care se plâng că trăim într-o ţară naşpa, cu trecut ruşinos: marş afară din patria mea, fraiere, e prea cool pentru tine, contribui la efectul de seră de-a moaca, du-te şi oferă-te cobai pentru tratamentul anti-diarie.

Pentru mine, Sibiu este cea mai bună brânză din lume, reţete şi poveşti săseşti, regele ţiganilor, inepuizabilii sibieni din Mărginimea Sibiului, ciobani care ştiu programare, Kon Tiki, Crama Ileana, Imperium Pub, Carul cu Flori, Bere Trei Stejari (poate ultima fabrică unde berea fermenta vro 70 de zile, nu o noapte, ca la unele poşirci cu etichetă de designer) + atâtea şi atâtea alte locuri faine!

Da. Sibiul.

#prinSibiulmeu, proiectul care m-a adus în oraşul meu de baştină ca turist, nu ca indigen, a fost organizat de Asociaţia pentru Înfrumuseţarea Oraşului Sibiu şi a fost cofinanţat de Consiliul Local Sibiu prin Primăria şi Casa de Cultură Sibiu + Hotel Levoslav, Printcenter şi Autonom + restaurantul Hermania, Atrium Classic Cafe, Vintage Pub, Supporter Sports Pub & Grill, Oldies Pub, CNM Astra + Muzeul Național Brukenthal. Mulţumim cu lacrimi de Bryl Crocodil lui Brylu Crocodily, cel care a orchestrat întregul eveniment, un om care mi-a câştigat admiraţia.