Ziua începuse rău pentru Grigore: din cauza frigului, maşina nu-i pornise, aşa că trebui să o ia pe jos către staţia de troleibuz. Pe drum, din cauza poleiului, luase o trântă sănătoasă şi îşi sparse telefonul tocmai când anunţa la serviciu că întârzie: avea la prima oră o şedinţă importantă la care sigur avea să fie beştelit. În troleibuz îl înjunghiase într-un loc moale cotul ţeapăn al unui pensionar care se grăbea la o promoţie la tigăi, apoi, când ajunse la serviciu, îşi dădu seama că uitase mapa cu prezentările în maşina lui care nu pornise. Zăpada i se topise pe bocanci şi îi înmuiase ciorapii, iar mâinile îi erau îngheţate bocnă. Într-o clipită îl străfulgeră gândul că poate ziua aceea era ultima la actualul loc de muncă: să întârzii la şedinţa parcă anume făcută să te desfiinţeze, să vii şi nepregătit şi nici să nu ai chef de discursuri după o călătorie cu troleibuzul mai înghesuit ca-ntr-o baterie de găini ouătoare – sunt clar semne rele.

Intră în clădire, se îndreptă spre biroul lui sperînd ca şedinţa să nu fi început. Biroul era gol; semn rău, îşi spuse din nou.

- Unde sunt toţi? o întrebă pe o colegă care îşi calma mama la telefon că nu, nu e chiar aşa dezastru pe cât arată ăştia la ştiri, ce dacă s-au bătut clujenii ca chiorii pe stadion ieri noapte?
- Sunt în şedinţă, se agită colega, fugi repede, te aşteaptă, au întrebat de tine, de ce nu ai sunat?

Grigore porni către sala de conferinţe ca un viţel către abator. Ţinea mâinile în buzunar şi se juca cu ce mai rămăsese din telefonul său – nişte cipuri şi o plăcuţă cu circuite imposibil de recuperat.

- A, domnul Grigore, tocmai vorbeam despre dvs! se repezi duşmanca lui numărul unu din firmă la jugulara sa imediat ce-şi făcu intrarea, scuzîndu-se tăcut. Nu staţi jos, prima dată spuneţi-ne de ce nu aţi depus raportul de activitate pe ianuarie!

Acum e-acum, îşi spuse Grigore. Dă-l încolo, e numai un job; măcar să ies în stil mare!

- Am fost la spital, spuse el.
- Dar ce aţi păţit? întrebă ironic colega cu care se avea ca bacteria cu antibioticul.
- Nu pot să vă spun, sper să mă-nţelegeţi.
- Nu, nu putem să vă înţelegem, spuse colega, hotărâtă să vadă sânge cu orice preţ. Sunteţi sănătos ca o stâncă!
- Ei, tocmai, că nu-s! Dacă aţi şti ce am păţit…

Trase aer în piept şi se gândi panicat cum să dreagă busuiocul. Se simţea ca în şcoală, când era prins cu tema nefăcută, şi se scuza cu “am fost bolnav, m-a durut piciorul!” Râcâi disperat pe carcasa craniului, scotoci prin circumvoluţiuni după o scuză viabilă, credibilă, înduioşătoare…

Apoi scuipă cuvintele ca pe coji de seminţe, solemn ca un episcop:

- Dragi colegi, am fost răpit de extratereştri!

Şi-şi băgă mâinile înapoi în buzunare.

Colegii se opriră din respirat dintr-o dată, ca la un semnal. Unul dintre ei mâzgălea o foaie, iar la auzul frazei fatidice rupse, pur şi simplu, mina creionului. Un altul se opări cu cafeaua, dar nu reacţionă deloc, ca în transă.

Apoi, dintr-odată, toţi izbucniră în râs. Şi hohotiră vesel, ca nişte copii, aşa cum nimeni nu se gândise că se poate râde la o şedinţă de beştelit Grigore la minus 22 de grade, într-o dimineaţă de luni care începuse prost.

Atunci, Grigore scoase din buzunar unul din cipurile telefonului său distrus şi îl trânti cu putere de masă, încruntat.

- Şi acum am fost până la Neuro, unde m-au operat chirurgii şi uitaţi ce mi-au găsit în cerebel!

În momentul acela, toată sala amuţi…

Aşadar, se apropie de locul de joacă al copiilor înarmat cu nişte pomi şi o lopată cu care să-i planteze drept ca – iertată fie-mi expresia veterinară – pişatul lui Bos taurus. Între noi fie vorba, locul ăsta de joacă se umple de noroaie la prima ploaie, balansoarele nu mai au nici o plasticăraie întreagă, leagănele se rup pur şi simplu, iar la tobogan şuruburi netăiate abia aşteaptă să se joace de-a filmul Saw cu ţeasta vreunui copil. A, să nu uit: în acelaşi loc de joacă găseşti, uneori, câte un şobolan mort sau câte o căpuşă întinsă la soare pe toboganul copiilor ca ţâţele Oanei Lis la piscină.

Nu, nu exagerez.

Vine primarul, scoate lopata, scuipă-n palme şi începe, cu acoliţii lui, să planteze la pomi de parcă era-n plină campanie electorală. De ei se apropie un contribuabil:
- Domnule primar! Ce onoare!
- Bună ziua, zice primarul, oprindu-se o clipă din săpat.
- Suntem extrem de fericiţi să vă avem printre noi!
- Mulţumesc, mulţumesc, zice primarul.

Primarul care nu prea ştia ce să creadă.

- Suntem foarte mulţumiţi de dvs, zice contribuabilul, cât se poate de serios. Faceţi o treabă extraordinară.
- Mulţumesc, zâmbeşte primarul.
- Da, chiar vorbeam cu soţia, nu ştiu ce s-ar fi ales de locul ăsta dacă nu eraţi dvs.
- Da… îngăimă primarul.
- Să ştiţi că la toată lumea am spus că avem cel mai bun primar din România! continuă omul, înfocat.
- Să nu exagerăm…
- Serios vorbesc! Să ştiţi că le-am spus tuturor să vă voteze.
- Mulţumesc…
- Da! Eu am să vă votez negreşit. Eu şi soţia, şi am să mă asigur că şi vecinii. Avem nevoie de un primar ca dvs!
- Mulţumesc frumos…
- Da! Mă duc acum, daţi-mi voie să vă strâng mâna, mulţumim pentru tot ce aţi făcut pentru comuna aceasta! Eu am să vă votez mereu! Mereu… La revedere, numai bine!
- Sănătate, zice primarul care apoi continuă să sape, mai revigorat de entuziasmul alegătorului.

Soţiei omului nu-i venea să-şi creadă urechilor!
- Păi mă… toată ziua îl blestemi că nu asfaltează străzile, că pute de la ferma aia de pui, că e pe felie cu rechinii imobiliari, că permite să se construiască blocuri la 2 m unele de altele… că e un mafiot, că e un incompetent, şi acum mergi la el şi-i spui că-l votezi???
- Ce, tu muiere, zise omul; păi las’ să-l minţim şi noi un pic, să vadă şi el cum e!

Ce trebuie să ştiţi:

- cred că unora dintre postările candidate v-am dat de vreo două ori link, dar îmi joacă literele în faţa ochilor. Băăă, am evaluat în cooperare cu Evocomputerşii vreo 22+ de  postări, eşti nebun?
- am luat în calcul toate linkurile, inclusiv cele băgate în comentarii
- pentru că de-a lungul activităţii mele bloggeristice am interacţionat sau mă cunosc cu unii dintre candidaţi, i-am însărcinat pe tovarăşii de la Evocomputers pentru a-i juriza, fără a le spune care sunt aceştia. Vorbesc de blogatu, zăineasca, sfârşitorul şi parcă mai era cineva
- chiar dacă nu am dat link tuturor, vă repet: am luat în calcul toate linkurile, inclusiv cele băgate în comentarii.

Am avut aşa: o gajică care juca Heroes, Anfreutza, o mămică a cărei pruncă a distrust bunătate de tastă B, câine ros cablu, hamster ros cablu şi murit, o ţapă cu calculatoare, o postare lungăăă, cu accident, un calculator care o ia razna noaptea şi cântă – normal – Beethoven, pentru că Vivaldi e prea mainstream, un calculator din care ies scântei, un calculator de pe vremea lui Pazvante (luat din Google cache, că serverul este picat), un laptop la Vama Veche, Blogatu anunţă si el concursul, nelipsit de la orice eveniment asemănător, o perioadă demult apusă, cu Windows 3.1, un Dell Inspiron nedemontabil, un păianjen în laptop, un calculator care face ce vrea el, trei poveşti cu calculatoare, inclusiv cu ars chestii din reţea, un deces calculatoristic înainte de împlinirea a 4 ani, un calculator care se poate vindeca cu magic dust, un calculator care este folosit de 11 ani (!!!), un post despre istoria calculatoarelor, şi n-ar trebui să te uiţi la pornache, decât din greşeală!

Am aflat, cu ocazia asta, că jurizările au acelaşi efect cu 14 beri: la final, îţi joacă literile în faţa ochilor. Şi nu a fost deloc uşor să alegem!

Finaliştii sunt:

http://konkursman.com/2012/04/21/love-story-united-kingdom/ – cu povestea în care apare o puţulică pe monitor într-un laborator
http://zaineasca.ro/calculatorul-si-curvele/ – un virus haios, deci haios de tot, deci foarte haios;
http://nexulescu.wordpress.com/2012/04/10/cand-ti-oi-da-o-palma/ – ne istoriseşte cum se administrează o imagine pe un monitor pe invers
http://www.gmxul.com/2012/04/18/razbunarea/ – o încercare de speech to text  de care m-am izbit şi eu
http://gangblog.ro/2012/04/12/rip-pisoi/ -un laptop fara de moarte, numai cu deces, dar şi acela după mai multe eforturi;

Să-nceapă votarea! Poll-ul rămâne deschis până duminică, 06 mai, ora 23:00. Vă mulţumesc tuturor participanţilor, şi ce pot să vă zic este să rămâneţi pe Groparu punt ro, că mai urmează concurse;) iar premiul pentru cel mai haios comentariu se va anunţa la ceasul la care anunţăm şi câştigătorul laptopului.

Update: Votul s-a incheiat, va multumim pentru participare! Si felicitari invingatoarei la puncte!

Odată, un Ninja i-a spus copilului unei mămici să se dea un pic mai la o parte. Rezultatul se vede şi astăzi: singurii Ninja pe care-i mai vedeţi sunt prin filme făcute la Hong Kong.

Ştiţi de ce nu s-a mai filmat Rocky 6? Pentru că Stallone a fost provocat la un meci de box de o mămică.

Ştiţi de ce Arnold a câştigat meciul şi în Terminator 3? Pentru că roboţica trimisă să-l distrugă nu era mămică, era numai o tânără femeie.

În 1998, un commando de mămici înarmate numai cu perne a fost trimis la luptă împotriva khmerilor roşii, în jungla cambodgiană. Două zile mai târziu, Pol Pot murea în condiţii misterioase.

Odată, nişte oameni de ştiinţă britanici  au făcut un experiment: într-o cameră ermetică au fost închişi Dolph Lungdren, un şarpe Mamba negru, patru creaturi din Alien (da, există de-adevăratelea!) şi o mămică. Odată la 4 ore, în camera experimentală se introduceau un cuib de viespi corcite cu albine africane ucigaşe, două soacre şi un 14 canibali din Noua Guinee. Când zgomotele din camera experimentală se potoleau, supravieţuitorii erau stropiţi cu acid de baterie prin duşuri speciale, montate în tavan. Zilnic, patru roboţi ucigaşi experimentali înzestraţi cu aruncătoare de flăcări ai armatei americane erau eliberaţi în încăpere, odată cu o haită de şobolani infestaţi cu ciumă; iar la final, în camera ermetică s-a detonat, pur şi simplu, o bombă atomică. La finalul celor patru zile, Dolph plânsese atât de mult, încât îi secaseră lacrimile; creaturile din Alien deveniseră trofee de vânătoare pe perete, iar şarpele Mamba se transformase într-o brăţară tribală la încheietura mămicii, care le-a mulţumit oamenilor de ştinţă pentru concediul binemeritat în care a putut şi ea, în sfârşit, să se relaxeze.

Singura – repet, singura forţă capabilă, pe această lume, să opună o forţă absolut egală unei mămici este, fireşte, Chuck Norris. Din această cauză, părerea mea este că Chuck Norris este, de fapt, o mămică (cu barbă, dar tot mămică).

Probabil că întrebaţi cum de am curajul de a scrie asemenea lucruri despre Chuck Norris fără să-mi fie frică de răzbunarea lui.

E simplu: trăiesc cu o mămică.

Groparu zâmbeşte.

2. Spania intră oficial din nou în recesiune. Şomaj record, se preconizează peste 30% la sfârşitul anului.

Groparu dă din mână a lehamite. N-ai cu cine, nişte spanioli relaxaţi.

3. Un bebeluş a fost găsit abandonat… a fost salvat… mama va face pârnaie.

S-o închidă pe proastă la închisoarea de negri, zice Groparu căscînd cu poftă.

4. Un copil dintr-un centru de plasament… bătut cu bestialitate…

Viaţa e dură, comentează Groparu scobindu-se între dinţi cu unghia preferată. Copilul ăsta e viitorul Vin Diesel.

Plictiseală mare, mai comentează el, cam secetă de ştiri azi.

5. Un cazan de ţuica a explodat in judetul Maramures, din fericire nimeni nu a fost rănit…

DOAMNE DUMNEZEULE, ce tragedie infiorătoare! urlă Groparu sărind în picioare, după care face patru cruci.

Pentru că nu aveau alte soluţii, familia trimite după Van Helsing. Van Helsing, care era intim cu vârcolaci, vârtopeni şi vampiri, petrece vreo două zile încuiat cu Mina în cameră, o dă cu usturoi, cu apă sfinţită, o pune să înghită un crucifix dat cu usturoi şi apă sfinţită, degeaba! Fecioara se ofilea văzînd cu ochii!

- Această provocare depăşeşte cu mult modestele mele cunoştinţe în ale tenebrelor, mărturisi Van Helsing; trebuie să chemăm în ajutor o gaşcă de albanezi, ăştia sunt învăţaţi foarte bine cu vampirii ăştia balcanici!
- Sunt de acord, zise Jonathan Harker, facem orice pentru a o salva pe draga mea, iubita mea Mina cea cu urechi mari!

După 6 zile, Harker îl întreabă:
- No? Ce au făcut experţii albanezi?
- Tinere, situaţia este disperată, a venit o întreagă divizie antivampirească de la Tirana, vreo 10 experţi, au stat ăştia noapte de noapte la căpătâiul ei, au citit rugăciuni albaneze, degeaba! Oroare, Mina se ofileşte, o suge vampirul ca pe un bob de strugure!
- Ce ne facem, Van Helsing, ce ne facem?
- Cum ce ne facem? Chemăm experţii bulgari, ăştia sunt încă şi mai şcoliţi în ale moroilor şi strigoilor!

După o săptămână, Harker, disperat:
- Van Helsing, ce au reuşit experţii noştri bulgari cei pricepuţi în ale moroilor şi strigoilor?
- E dezastru, floarea experţilor bulgari anti-vampireici de la Nisipurile de Aur a stat zi şi noapte de veghe în iatacul Minei, au făcut magie albă, au ars pene de păsărică bulgărească, au rostit incantaţii şi au înălţat psalmii! Şi e în zadar, uite-o cum moare sub ochii noştri, e străvezie toată!
- Vai mie, vai mie! Ce ne facem, ce e de făcut?
- Îţi spun eu, spuse Van Helsing; se pare că ultima noastră şansă este să-i chemăm pe români, ăştia sunt cei mai buni la combătut vampiri! Că la ce clasă politică au, uite că supravieţuiesc mii de ani fără să dispară!
- Să nu pregetăm atunci! Adu-mi-i pe cei mai buni experţi români să o salvăm pe iubita mea Mina din ghearele vampirului, nu contează cât costă, le plătesc cash, le dau şi bunuri de masă!

După numai o noapte, Van Helsing dă buzna în dormitorul lui Jonathan Harker şi îl trezeşte, cu figura desfigurată:
- Stăpâne! Stăpâne, scoală, stăpâne!
- Ce s-a întâmplat? Ai veşti? S-a întâmplat ceva, s-a schimbat ceva?
- Păi au venit experţi români, au rămas la Mina în cameră o noapte întreagă…
- Şi? Au reuşit într-o singură noapte ce nu au făcut ceilalţi în atâtea şi-atâtea zile? Răspunde-mi, doctore, răspunde-mi, nu mă tortura!!!
- Au venit experţii români ieri, au examinat cazul cu mare atenţie, s-au sfătuit câteva minute… apoi au cerut să fie lăsaţi 10 minute singuri la Mina în iatac!
- Şi? Şi? Ce au făcut?
- Păi au fugit cu toată mobila din dormitor.

Poză de la Daniel A., un cetitoriu căruia-i şi mulţămesc!

Conserva asta de vită era alimentul de bază în timpul meciului dintre Hitler şi “băieţii buni”, meciul soldat cu retrogradarea definitivă a celui dintâi din liga A-şmecherilor. Aşa de definitivă fusă retrogradarea, că nici nu a durat mult până să reînflorească sfântul imperiu german, ţuc-o tata pe Angela cea kaizeriţă!

Ideea este că aşa de mult haliseră bunicii la conservă din asta, că devenise sinonim cu orice chestie de care te-ai săturat, dar care vine în continuare (la noi s-ar traduce foarte bine cu “acorduri cu FMI-ul”, de exemplu). Că după aceea spam a ajuns să însemne mesaje nesolicitate, acest lucru nu poate decât să ne demonstreze, încă o dată, posibilităţile nebănuite ale limbii de a se contorsiona ca o profesionistă la bară, de rămân Mihai Petre şi Andi Moisescu cu mandibula crăcănată.

Cu această ocazie doresc să îi salut cordial pe spammerii mei tradiţionali, înşiraţi mai jos, şi să mulţumesc Askimet-ului pentru că, deşi face febră musculară, nu le dă voie să intre la mine-n sufragerie în scopuri diuretice:

lacafele.ro
industria-muzicala.ro
rdvgroup.ro
bijuteriieva.ro
carezone.ro
aeroblog.ro
8d.ro
asiguracasa.ro

şi, mai ales, pe regele acestora, etigararunaway.ro. Cred că mai sunt ei, dar cum i-am tot marcat ca spam au dispărut în Pata Rât.

Update: JUR ca habar nu am cum să-mi explic postarea asta. Eftimieeee, fumăm aceeaşi chestie in acelasi timp? (bag samă că dacă vă zic că-mi era în draft încă de dinainte să înceapă cerazb să-mi facă guestposturi sâmbăta tot dijaba vă zic, că nu am făcut scrinshoturi).

E plin de zebre.

Idee gropărească, execuţie Smoking Cool Cat.

Vulnerabili ca o pânză de păianjeni.

Lui îi transpiră palmele de emoţie şi îşi roade compulsiv unghiile pe furiş.

Ea stă uşor cocoşată ca să-şi mascheze sânii şi moare de ruşine să nu o vadă cineva cunoscut şi să râdă de ea din te miri ce motiv.

El îşi pipăie obsesiv portofelul şi se roagă să îi ajungă banii pentru seara aia, că n-are decât 50 de lei, şi poate gajica vrea te miri ce cocktail scump, din ăla cu umbreluţă.

Ea râde cu nechezaturi generoase la orice tentativă de banc a băietului, cu aceeaşi uşurinţă cu care e gata să izbucnească într-un plâns isteric dacă-şi agaţă ciorapii în scaun.

El ezită când intră cu ea într-un bar sau discotecă, “oare cum era, fata intră prima, dar nu şi dacă intră în crâjmă, că atunci intră băiatul? Plm!”

Ea nu cooperează mai deloc, nu ştie să-i intuiască mişcările lui, pur şi simplu păşeşte în urma lui ca un căţeluş, urmîndu-l bovin, incapabilă să gândească cu două mutări în faţă.

El îi povesteşte ceva despre antrenamentele lui la baschet.

Ea se gândeşte, absentă, dacă a făcut bine că şi-a luat eşarfa verde peste bluziţa roz.

Sunt în stadiul în care cochetează cu ideea de a-şi schimba statusul pe Facebook din “Single” în “In a Relationship”.

Aşa că, atunci când îi observi, apropie-te de ei. Salută-l pe băiet ca pe o veche cunoştinţă şi distrează-te cum el, de emoţie, îţi răspunde entuziast ca să-şi ascundă lapsusul, neştiind de unde să te ia. Profitînd de această prietenoasă cooperare din partea lui, exclami în gura mare:

“Ea e gajica aia de care mi-ai zis? Vezi că nu mai are rost să o vrăjeşti, s-o dat nu ştiu ce lege că nu mai ai voie să le baţi!”

Apoi pleci mai departe în treaba ta, fluierînd uşurel o arie celebră.

Tu îţi alegi o zi între 1 şi 9 martie şi, în funcţie de cum va fi vremea în ziua aleasă, aşa îţi va merge tot anul. Ceea ce cam sucks, că nu e OK să-ţi laşi anul întreg pe mâna unor femei hormonale la menopauză, cu părul pe bigudiuri şi în a căror casă miroase a mobilă veche; plus că pun pariu că mai şi stau la parter şi spionează pe oricine intră şi iese din bloc. Dar pentru că nu se poate pune de-a curmezişul tradiţiei, şi ca să-i meargă bine lui şi familiei lui, Groparu s-a pregătit cum trebuie în alegerea acestei zile a însuşi destinului.

A început prin a urmări buletinele meteo – recunosc, numai cele cu prezentatoare mai simpatice şi mai epilate decât Busu.

Când a văzut că unele prognoze se băteau cap în cap ca două femei în aceeaşi echipă, a renunţat şi a început să călărească nişte site-uri de meteo. Care erau, din nou, departe de un consens.

Apoi s-a uitat la istoricul ultimilor 22 de ani, să vadă care este probabilitatea ca Baba pe care o alege să fie câştigătoare. S-a uitat în care zile din martie a fost soare şi în care a plouat, când a mai şi nins oleacă sau au bătut sorin ovidiu vânturile. Tot degeaba: istoricul era mai bulversant decât ciclul unei femei uituce.

În disperare de cauză, Groparu a încercat numerologia: dar şi această ştiinţă antică a ghicitului în cifre şi-a demonstrat, încă o dată, neputinţa.

Pentru că nici calendarul mayaş, nici zodiacul japonez nu dăduseră Like vreuneia din zilele de 1-9 martie, Groparu a recurs la varianta disperatului: a început să întrebe în jur cunoscuţii. Dar această ultimă alternativă l-a lăsat şi mai în ceaţă decât înainte.

Atunci Groparu a hotărât să nu se mai bazeze pe calendare mayaşe, pe Busu şi pe site-uri care mint şi, pentru că Ogică refuza cu obstinaţie să-l consilieze, şi-a ales pur şi simplu o babă care nu dă greş niciodată; o babă pe care o cunoaşte de 22 de ani şi de la care nu mai poate avea surprize prea mari.

Aflaţi, aşadar, că dacă e sa-şi aleagă o babă câştigătoare şi anul ăsta, apăi Groparu tot pe Ion Iliescu îl alege.

No, am trecut întâi pe la alimentara să cumpere ăsta orez pentru prânz, așa am văzut că îs minim 20 de sortimente de orez, ăla e pentru găluști, ăsta iese mare și pufos, ăla e pentru nu știu ce sos, îmi tot explica Bălănel. Bă, bunică-mea pipăia orezul și știa din prima pentru ce e bun, pe vremea aia nu era ambalat, ca acuma, mai zicea el. Îți dai seama? Nu, nu mi-am dat seama nici până azi cum sărăcia poți ghici orezul după pipăială. Și nici de ce 10 kile de orez costau cât un kil la noi, tradiție care s-o păstrat chiar și în zilele noastre – chiar, am fost să-mi iau niște orez acuma, în 2012, să-mi gătesc singur, să nu mai dau bani pe mâncare în oraș. Cea mai mică pungă de orez era de 7 kile și costa undeva la 6 lei. Dar să revenim…

Apartamentu’ omului cam gioarsă ca la noi, adică 4 camere înghesuite pe vreo 50 de metri pătrați, da’ no, avea acoperiș deasupra capului. Și stătea în zonă liniștită, cu verdeață multă, la etajul 1. Ce mai, frumos, puteai locui. Ce mi-o plăcut mie cel mai mult la toată afacerea or fost vecinii – el era chinez budist, ceva de genul, ea chinezoaică creștină. Să vă închipuiți în fața ușii o poză de-aia cu Iisus blond, cu ochi albaștri (ăștia au mare căutare în Asia, cu ochi albaștri), iar sub tabloul respectiv ardeau ceva bețișoare parfumate. Chiar și azi mi se pare genială treaba.

No, halim, mă uitam la prunci cât îs de frumoși, ei la mine cât îs de white monkey (parcă îi și văd cum se lăudau la școală că bă, o fost o maimuță albă la noi, iar colegii – du-te băh, te lauzi aiurea) și îi zic lui Bălănel no, unde putem fuma? Cum unde, afară, în fața blocului. Unde ne-am și dus de altfel. Pipăm noi o țigară, apar și pruncii să se joace, la care Bălănel nervos – urgent în casă! Io, ardelean împăciuitor, bă, îs copii, lasă-i să se zbenguie, acuma că ne văd că fumăm asta e, n-or să rămână ei cu sechele. La care ăsta, genial, bă Căline, nu e să nu ne vadă pe noi că fumăm, da’ înainte de a veni în România (asta fusese pe la începutul lui decembrie 2006 parcă, venise ăsta în România) am văzut niște pui de cobră acilea pe vale (adică undeva în spatele blocului, unde era o vale). Am înlemnit: păi și noi de ce mai stăm acilea? Dă-o în sărăcie de țigară, hai în casă. La care ăsta, cu un surâs mefistofelic, păi nici în casă nu e așa sigur. Io: ? El: păi acu’ câțiva ani, pe când am venit acasă era ditai șarpele de jumate în casă. Io deja păleam, noi în România facem ca toți dracii la niște goange și la ceva șobolani subnutriți, la ăștia le intră ditai anaconda în casă. Bun-bun, și ce ai făcut? Și zice Bălănel, senin, păi ce să fac, am ajuns să chem vecinii și trăgeau șarpele de coadă afară și io îi dădeam cu tigaia în cap, în casă.

Bă, voi ați auzit ceva mai tare? Să dai cu tigaia în cap șarpelui să iasă din casă? În timp ce vecinii trag același șarpe de coadă, din copac? Io și acuma râd ca prostu’.

Ce să mai zic, o fost probabil cea mai tare delegație ever în care am fost – training cu success, dezmăț cât cuprinde, plus poveștile savuroase cu oamenii ăia de acolo: crazy Bill se certa cu șeful lui la 10 seara în hol la Shangri-La că de ce nu e la muncă să termine nu știu ce, punjabi ăla cu poney-tail se plângea că nu își găsește femeie să îl iubească pentru ce e el, nu pentru banii lui (nici acuma nu e însurat, bate binișor către 45, dacă nu i-o bătut deja), plus Bălănel ăsta, care e fratele meu malaezian de suflet. Și care Bălănel are un frate adevărat care lucrează pentru guvern, care frate i-o dat la ăsta un sticker de pus pe parbriz cum că ar lucra și el, Bălănel, pentru guvern, ca să poată Bălănel să conducă beat rangă spre casă fără să-l oprească poliția. Ăștia din KL, că văzui că sunteți o gașcă pe-acolo, știți despre ce vorbesc cu condusul “rupt de oboseală” acasă.

Atâta vă mai zic de Bălănel – pe vremea aia avea un fel de Tico de-al nostru, atâta că e de-al lor, Tico pe care îl conducea cu minim 140 prin oraș, în timp ce o maimuță albă se ținea crispată de tot ce putea, pe scaunul din stânga (ei conduc pe partea greșită a drumului). Și l-o întrebat maimuța albă, disperată fiind, măcar ABS ai la mașină? La care Bălănel nu, nu am, special am cerut mașina fără ABS, că visul meu e să ajung pilot de curse și ABS-ul te încurcă. Nu mai are mașina aia, o rămas doar cu visul. Ca mai toți dintre noi, rămânem cu visele, să ne uităm la ele ca proștii.

No, venirea acasă o fost cu surprize. Mâncasem io ceva minuni indiene așa, ca de rămas bun, stropite din belșug cu berici și în avion brusc și dintr-o dată m-o cam luat cu tot felul de povești pe la mațe. Io eram în coada avionului, da’ cred că se auzea până la bișniț class.

Problem: lângă mine era o tanti, nu mă lăsa inima să dau drumu’ la vânturi p’acolo, o omoram naibii cu gazele toxice de luptă aflate în dotare. Alt problem, mai grav: cum am zburat pe la golfu’ Bengalului, era o furtună de s-o lăsat cu bagaje zburate prin avion. Plus țipete isterice. Plus io, crispat, că mă rupea pe la burtă și nu puteam mere la baie – ăia de nu vă dați cu avioanele, când îs condiții meteo mai tulburi, nu te lasă la budă, să nu sari de pe budă din greșeală fix în timpul actului, ca să mă exprim așa. La un moment dat chiar nu mai rezistam, am zis bă, dacă strâng bine din buci poate dau drumul la un vântuleț discret, nu se simte, nu se aude, mă mai liniștesc și io. Zis și făcut. Calcule greșite. Am încercat, m-am străduit, da’ tot degeaba, cel puțin la un moment dat o ieșit cam cu zgomot. Am făcut io pe prostu’, am mai amușinat să simt dacă chiar pute de stric avionul (da, io cu deviația mea de sept m-am găsit ogar de vânătoare), nimic! Io-te, am zis, am scăpat, nu pute, peste restul trecem. Mă uit spre tanti (ea era la geam, eu la margine, între noi un scaun liber), aia era lemn. No să vezi, zic io, am omorât-o pe amărâtă, nici n-o știut ce o lovit-o, săraca. Nu îmi puteam închipui că doarme în haosul ăla din avion, care avion se zguduia din toate șuruburile. S-o trezit fix pe când să aterizăm, n-am chiar omorât-o, am amorțit-o probabil.

Ce să facem, acțiunea de urgență, m-am proțăpit lângă budă; am zis ori, ori, da’ așa nu mai merge. O venit o tanti stewardeză că să mă duc la loc. Am zis un NU hotărât, ca nevastă-mea la propunerile mele, probabil o văzut și privirea aia a mea distrusă, n-o mai insistat. Am intrat în budă, m-am ancorat de tot ce am putut pe acolo (oricât de strâmtă mi se pare o budă de-aia de avion și acuma, atunci mi se părea largă de-a dreptul, numa’ nu găseam de ce să mă țin să nu zbor de colo-colo) și problem solved. Până la un punct. Și dup-aia, de câte ori simțeam că se răzbună orezu’ ăla din mine cu sosurile alea ciudate, meream ca un pașă la budă, că restul erau crizați în scaune, legați cu centuri de nu puteau să sufle.

Și s-o potolit furtuna fix pe deasupra mării Negre, cum arăta pe tom-tom-u’ ăla de la avion.

Și am aterizat in Viena cu bine. Și cam palid de la atâta zgâlțâială. Și cam nemâncat, că n-or putut veni alea cu mâncarea, că probabil ne trăzneau tăvile de cap în loc să le servească omenește.

Cum-necum am dat de o tipă faină în Viena la cafenea (era cam 6 dimineața), ovreică de loc, m-o văzut cam prăzuliu la culoare. No, i-am zis că ne-am distrat cu avionul, la care femeia (bătea către 50 de primăveri) senină, păi nouă ne-o troznit avionul. De două ori. Tu ce ai prefera, întreabă ea. Am evaporat rapid două beri. Io, care nu beau veci înainte de 4 după-masa.

Atunci mi-am zis că gata, io nu mai zbor veci, îi las pe alții mai curajoși. Ceea ce am și făcut câteva luni, când m-am dus în Australia. Unde mă aștepta deja nevasta, care era acolo de o lună jumate. Cu surprize, dar despre asta data viitoare.

Îmi cer iertare că guest-postările lui Nârţoagă zis Pârţoagă de miercuri apar numai miercuri.
Mai trebuie să mai scriu şi eu, Groparu, aici pe site din când în când, ca să vă fac să redeveniţi serioşi.

Faceţi pe unde apucaţi: în buda firmei, pe podeaua din dormitor, în faţa şemineului sau pe plapuma de la mama. În maşina proprietate personală, în parc, în nămeţi (credeţi-mă: se poate), în hoteluri şi pensiuni de trei margarete, pe masa din bucătărie (feriţi furculiţele de pe blat! mă rog, asta dacă vreţi), sub duş, în cadă sau în vagin. Veţi avea numai şi numai beneficii: sărutul ajută pH-ul din gură să lupte împotriva cariilor mai abitir decât apa de gură pe care o primeşti la Carrefour gratis dacă îţi cumperi Colgate cu propolis; transpiraţia face pielea mai frumoasă ca şmirghelul, ardeţi calorii, vă bucuraţi de plăceri şi senzaţii inegalabile, ca să nu mai punem la socoteală preţiosul somnic de după şi endorfinele care se varsă în sânge ca inundaţiile de primăvară. Şi dacă mai zic şi de nasul drogat de mirosul de muiere iubită, că nici vinul franţuzăsc nu te-mbată mai abitir, şi de pacea din casă de mai târziu, şi de nasul desfundat tocmai în această perioadă a răcelilor păcătoase…

Ca să nu vină sfârşitul lumii în 2012, trebuie ca fata să rămână graviduţă în perioada asta. Lucru esenţial dacă vreţi să salvaţi planeta: conform calculelor mele, pruncii procreaţi în această perioadă se vor naşte după ziua fatidică de 21 decembrie 2012. Pentru că dacă nu, se împlineşte profeţia aceea mayaşă că în 2012, pe 21 decembrie, toate femeile vor intra pe ciclu în acelaşi timp – singura forţă suficient de puternică să distrugă 7 milenii de civilizaţie.

PS: Acum, tot ce ne mai trebuie este un voluntar care să facă sex cu Oana Zăvoranu. Fuego, ai legătura!

Am vrut să scriu despre cum importăm noi sărbători din alte ţări. Dar deja s-a scris despre asta câteva tone de litere, cu tot cu spaţii.

Apoi am vrut să scriu despre cât de greţoasă mi se pare sărbătoarea asta, dar nu e chiar aşa. Pentru că, dacă există vreun moment potrivit de agăţat ceva, apăi ăla-i acuma. Băgaţi la cap, burlacilor!

Apoi am vrut să scriu despre faptul că nu avem nevoie de o zi anume în care să o sărbătorim pe persoana iubită, indiferent de sexul ei.

Apoi m-am gândit şi am zis că:

Aşa cum spun legendele, Sfântul Valentin îi căsătorea pe creştini într-o vreme în care codul penal stipula pedepse grave pentru asemenea practici – unul dintre ele, fireşte, decapitarea. Cum Valentin viola legea în mod repetat, procurorii DNA ai timpului l-au condamnat la moarte cu executare. Pentru că Valentin a pierdut şi la recurs, pedeapsa a fost dusă la îndeplinire conform verdictului pronunţat de instanţă.

Ce nu ştia însă boul de Claudius al II-lea era că sfânta instituţie a căsătoriei cu un singur partener până la moarte ar fi dispărut de la sine dacă nu-şi băga el coada: era suficient să-i lase pe creştini să prindă şi ei nişte ani de căsnicie împreună. Odată ce intrau în etapa de “iar te-ai uitat la meciuri cu gladiatori toată seara şi aţi beut vin ieftin la cârciuma lui Lucullus! Plus că de două zile mă tot rog de tine să repari termele, că ne tot inundă vecinu’ din stânga, dar ţie nu-ţi pasă!”, toţi bărbaţii romani adevăraţi şi-ar fi băgat picioarele în el de legământ sacru şi şi-ar fi făcut dreptate cu o lovitură de gladius. După care, ce să facă şi ei, şi-ar fi urmat mai departe destinul în braţele unei sclave tinere, neînvăţate încă cu cicăleala.

Mersi frumos, Claudius al II-lea, eşti cel mai infect dintre toţi împăraţii Romei. Sper să ajungi în iad, în sectorul acela în care rămâi până la moarte cu prima femeie care te-a făcut bărbat.