Acuzele grele se rostogoliră ca pietrişul pe care-l aruncă ăştia pe străzi pe post de material antiderapant. De fapt, ieşiră din gură exact ca o piatră în parbriz.

- Iar începi?
- Ce să încep! Niciodată nu v-a păsat de mine!
- Cum să nu ne pese de tine?
- Nici până-n ziua de azi nu mi-aţi luat iPhone 4S! Nici iPad!
- Păi dacă nu avem bani!
- Veşnica scuză, “nu avem bani”! Da’ de medicamente şi de mers la băi cum aveţi bani?
- Alea sunt altceva…
- Normal că sunt altceva! Mă fâţâi prin oraş cu căruţa asta de Opel din 2003, de mă râd toţi prietenii şi cunoscuţii!
- Păi dacă bani de alta…
- …bani de alta! Uite, nu mi-am mai cumpărat o cămaşă din 2011!
- Păi şi ce are cămaşa aia din 2011?
- Păi e de anul trecut! Moda s-a schimbat!
- Ia-ţi şi tu ceva mai generic, nu te du tot timpul în pas cu moda…
- Ei, asta-i bună, acum îmi spuneţi şi cum să mă îmbrac!
- Numai făceam o sugestie… tu eşti copilul nostru şi te iubim!
- Nu-i adevărat! Dacă m-aţi fi iubit, nu m-aţi fi dat afară din casă anul trecut!
- Păi, fiule, anul trecut împliniseşi deja 37 de ani…!

- Băse’, eşti un chior/Azi te duc la abator/Ţi-ai bătut joc de popor!

Strigă de vreo 5 ori, dar nu-l urmează nimeni, aşa că tace din gură, resemnat. Se uită la colegul lui:

- Cât dracu’ mai stăm aici?
- Dracu’ ştie, plm! Am pierdut Tânăr şi neliniştit azi, pierd şi meciu’…
- Mie-mi zici? Nu am mai văzut emisiunea lui Moise Guran de 2 săptămâni, futu-i în gură de demonstranţi!
- Bă, ce ne facem dacă nu arestăm pe nimeni azi? Ne luăm adio de la prima pe luna asta!
- Eşti prost? Numai eu am văzut vreo 4 numai buni de dus la secţie.
- Pe cine?
- Uite-l pe prostu’ ăla ochelarist, vai mama lui, cu eşarfă tricoloră! Ăla de strigă de Udrea!
- Pe ăla vrei tu să-l bagi în dubă?
- Normal! Ui ce moacă de antipatic are!
- Nu fi prost, ăla e Adi de la noi de la Jandarmerie. E şi el aici sub acoperire, ca şi noi.
- Da, mă? Da’ ce zici de Ghiţă ăla cu fular pe ochi?
- Nu te lua tu de ăla, ca prostu’! Ăla e de la trupele speciale ale MAI, mă! E blindat cu aparatură de filmare spion!
- Şi pruna aia de 22 de ani care zici că e drogată?
- Aia e ofiţer infiltrat. Las-o aşa cum e.
- Prostu’ ăla care agită pancarta cu USL = PDL?
- Ăla? Eşti sughiţat la cap? Ăla e agent de Poliţie! E aici incognito!
- Plm, mă…
- Stai să-ţi mai zic: Gigelul ăsta mai în vârstă e pensionar colaborator cu băieţii noştri; ăla care se dă mare fotograf de presă, ăla cu geacă neagră, ăla e fotograful de la Serviciul de Protecție și Pază; hipsterul ăla pe care l-ai călcat pe picior mai devreme, ăla care acum vorbeşte la iPhone, e de la Serviciul de Telecomunicații Speciale, tocmai raportează la centru; baba aia cu pancarta e fostă secretară de la SRI, mai face şi ea un ban la pensioară; de la Direcția de Informații Militare e doamna aia grasă, împreună cu slăbănoaga aia înţepată la braţ cu individul cu şapcă. Mai avem aşa: toţi ăia patru tineri care se dau ultraşi sunt de la Direcția Generală de Informații și Protecție Internă, omul ăla cu faţă de şoarec e de la Serviciul Secret Civil, iar cei doi care ţin de cearşaful ăla cu secera şi ciocanul şi “Legalizaţi marijuana” sunt Silviu şi Claudiu, mă! Nu-i ştii? Sunt de la Direcția Contrainformații și Securitate Militară, am jucat fotbal împotriva lor, Claudiu ăla faulta, celălalt se dădea lovit de fiecare dată când îi lua cineva mingea!
- Băăăă, mulţi mai suntem!
- Io ce zic!
- Păi şi atunci ce drac de arestare facem azi?
- Cum ce arestare facem? Uite, îl vezi pe ăla care stă ca prostu’ şi scrie pe Twitter de pe telefon? Ăla cu geacă de ski, care stă lângă Camelia de la Serviciul de Informații Externe?
- Da, ce-i cu el?
- Ăla e de la un site de cultură. Hai să băgăm site-ul de cultură în dubă!
- Gata, hai! Hai să băgăm site-ul de cultură în dubă!

Ionuţ din Floreşti (îl ştiţi; stă în Floreşti) lucra la ei într-o vreme, inginerea şosele. Mai ridica un pod de piatră în timp ce cânta “Podul de piatră”, mai construia o rigolă în timp ce cânta “Rigoletto” – chestii inginereşti.

La un moment dat, primeşte un transport special de bocanci speciali de construit şosele. Americanii sunt nebuni cu teroriştii, drepturile animalelor şi protecţia muncii, şi ordinul de sus era ca fiecare muncitor să poarte încălţări corespunzătoare, altfel i se va instaura democraţia la el în cartea de muncă. Aşa că Ionuţ din Floreşti s-a asigurat personal că toţi oamenii din subordinea lui poartă şoşoni regulamentari, să nu rămână infirmi dacă le pică damigeana de trozneală peste labe.

După vreo lună, vine un muncitor la el:
- Dom’ şef, vă rog frumos, nu îmi schimbaţi bocancii?
- Da’ ce-ai păţit cu ei?
- Apăi nimic! S-or rupt! Singuri!
- Ţine aici un bon, mergi la magazie şi ia-ţi o pereche nouă; altfel ţi se va instaura democraţia în cartea de muncă!

A doua zi, muncitorul care primise mocasinii noi vine la muncă încălţat cu bocancii rupţi de mai înainte.
- Bă! Nu ţi-am dat bocanci noi?
- Ba da! Da’ mă gândeam că dacă oricum e noroi afară, e păcat să-i stric pe ăia noi… aşa că azi, numai azi, am venit cu ăştia vechi!
- Hmmm, cugetă Ionuţ din Floreşti.

După o lună, muncitorul vine iară:
- Dom’ şef, vă rog frumos, nu îmi schimbaţi bocancii?
- Da’ ce-ai păţit cu ei?
- Apăi nimic! S-or rupt! Singuri!
- Mă, ăştia nu sunt bocancii de data trecută?
- Nu, să trăiţi! Io nu fac din astea!
- Mă, sigur?
- Jur pe… excavatorul meu! Pe cupa lui şi pe schimbătorul de viteze, mă jur pe Raed  Arafat!
- Hmmm! Ţine aici un bon, mergi la magazie şi ia-ţi o pereche nouă, că dacă te prind americanii îţi vor instaura democraţia în cartea de muncă.

Mai trece ceva vreme. Iară vine.

După ceva vreme, iară vine.

După oarece vreme, muncitorul îl întreabă:
- Dom’ şăf, când mereţi azi acasă… nu mă puteţi lăsa la mine în sat?
- Ba da, zice dom’ şăf. Ba da, că nu fac un ocol mare.

Pleacă la drum, discută şi vorbesc. Ajung în satul cu pricina (ceva Apahida sau Săvădisla) şi, când ajung în faţa casei muncitorului, ăsta îi spune:
- Am ajuns, dom’ şăf, mulţumesc! Ne vedem mâine!

Şi coboară din maşină şi se îndreaptă către o bancă unde era nişte lume aşezată la bârfa de seară – ca la ţară, în Apahida şi Săvădisla.

Lumea era foarte pestriţă: oameni şi femei, copii.

Ionuţ din Floreşti se uită la ei cu foarte luare aminte, şi face faţa aia cu ochii cât farfuriile!

Tot, deci tot satul - oameni şi femei, copii, văcar, profesor, primar, popă, doctor, beţivul satului, crâjmar, veterinar, clopotar, gropar, şeful cimitirului, secretara de la primărie, baba vrăjitoare – deci întreg satul purta bocanci de la Bechtel.

Fiind o cioară românească, îi era foame ca unui student.

Poposi într-un nuc şi se uită în jur, pradă unei depresii atroce indusă de foame. Dar Dumnezeul ciorilor era cu ea! Inima îi tresări nebuneşte când văzu pe o ramură o nucă uitată de vreme şi ignorată de celelalte surate ale ei! Suratele astea de mai jos.

Zbură repede la nucă, o luă în cioc şi plecă de acolo. Ciorile niciodată nu mănâncă la locul cantinei, îşi iau take away.

Se puse pe o altă creangă sus de tot, la vreo 12 metri deasupra solului. Acolo încercă să spargă coaja nucii cu ciocul, dar coaja era tare, nuca bătrână; aşa că aplica procedura strămoşească pe care o învăţase la facultatea de ciori: o lăsă să cadă 12 metri, până pe capota unei Skoda Octavia cu număr de AB de sub nuc. Nuca făcu “buf-poc” şi lăsă o urmă ca de ciocan pe capota maşinii. Cioara zbură repede jos, îşi recuperă preţioasa nucă se ridică pe creangă şi o mai lăsă să cadă o dată, cu aceleaşi urmări. Apoi încă o dată şi încă o dată. Când, într-un final, nuca se sparse, capota maşinii arăta ca şi când un copil s-ar fi jucat cu un ciocan pe ea.

După o oră, şoferul Skodei Octavia ieşi din clădire şi se sui la volan. Ajunse acasă, parcă maşina şi intră în bloc.

După câteva zile, când curăţa maşina de zăpadă, şoferul observă urmele de nucă de pe capotă. Îl cuprinse o furie oarbă: “Dracu’ să-i ia pe vecinii ăştia proşti şi manelişti din Mănăştur! Cine ştie ce pietre sau bile de rulment mi-or aruncat pe maşină că nu le convine cum parchez! Puteau măcar lăsa un bilet, frumos, cavalereşte, în parbriz, dacă i-am luat locul vreunuia! Mama mă-sii de treabă, de-abia aştept să mă mut de aici, că nu-i mai suport! Dar unde? Abia îmi ajung banii de rate! Ăştia la muncă nu mai măresc salariile, afară e criză… bag pixu’ în ea viaţă!”

După 14 luni, scârbit de vecinii lui şi de ţara asta de rahat, emigră în Canada.

O gaşcă de tineri basarabeni, aflaţi la o tabără de evanghelizare cu prilejul sărbătorilor pe rit vechi la o pensiune din Râşnov, se apucă de troznit: “petrecerea tinerilor din Republica Moldova a fost stropita din belsug cu alcool, inca de la sosire. Gazdele au observat ca portabgajele masinilor cu care au veit erau ticsite cu bautura” – normal, doar nu au venit până în România să bea limonadă şi sucuri cu extract de ghimbir şi castravete (nu, greşelile din citat nu îmi aparţin).

La un moment dat, în miezul sindrofiei, se aude o bufnitură; iar un angajat al pensiunii iese să vadă ce s-a întâmplat şi o vede pe tânăra aproape goală (dacă nu era acest mic detaliu, evenimentul nu ajungea în veci ştire) căzută la pământ/zăpadă. Angajatul cheamă Poliţia, care începe imediat “cercetările”: ce ţigări a beut fata, ce beuturi a fumat, de ce n-a stat.

Punem pariu că prima măsură a poliţiştilor va fi să o amendeze pe tânără pentru că nu purta buletinul de identitate asupra ei?

În fine.

După cum bine ştiţi, la fiecare schimbare de sufix a anului, trotuarele, intersecţiile, locurile publice şi toaletele sunt invadate de periculoşii traficanţii de Viscum album. Aşezaţi strategic, aceştia sunt imposibili de evitat; de unde expresia “în viaţă nu poţi scăpa de moarte, de taxe şi de negustorii de vâsc”.

Ionuţ din Floreşti (îl ştiţi pe Ionuţ; stă-n Floreşti) ieşea de la ceva mall sau magazin sau benzinărie, când sare pe el o etnică să-l hărţuiască.

- Conaşule! Cumpără nişte vâsc, să câştigi la loterie în 2012!
- Mulţumesc frumos, sănătate! zice Ionuţ, mergând în drumul destinului său.
- Hai! Să te iubească nievasta şi să-ţi crească copilaşul, să se facă preşedintele Europei!
- Dada, zice Ionuţ, urmându-şi mai departe destinul.
- Atâta eşti de frumos, că ţi l-aş da pe gratis!

La auzul unui asemenea compliment, orice băiat pe care-l cheamă Ionuţ şi stă în Floreşti se înmoaie ca un ţurţure. Aşa că Ionuţ se opreşte, scormoneşte în buzunar şi începe să scaneze portofelul.

În portofel, oroare! Fiind la final de cumpărături, nu mai avea nici măcar nişte monede obosite sau bonuri de masă.

- Ioi, nu am bani la mine! No… mi-l dai gratis, aşa cum ai zis?

În acel moment, ţiganca s-a evaporat ca printr-o vrajă ţigănească. Ce, nu credeţi că ţigăncile fac vrăji? Ia întrebaţi-o pe Oana Zăvoranu!

Pentru o mai bună convieţuire, Andrei Crivăţ ne-a comunicat de la bun început decalogul său de 10 porunci deocamdată:

“Dragi turişti pe care nu am încotro decât să îi iau cu mine în maşină,

Planul pe această călătorie e simplu şi nu se negociază. Motto-ul călătoriei este acesta, şi va rog să achiesaţi la el 120% – my car, my rules

Va mulţumesc pentru colaborare şi vă iubesc pe toţi (câtă vreme faceţi ce zic eu!)”

Şi oftă uşurel după precizare.

- Foarte bine, zic, aveai nevoie de el ca de aer! Un hamster îţi asigură prosperitate, mântuire şi impozite mici!
- Gropare, nu mai pune şi tu acid de baterie peste coşmarul vieţii mele!
- Da’ ce-ţi veni, mă, să-ţi iei hamster?
- M-o rugat muierea.
- Cum, te-o rugat şi tu i-ai luat aşa, direct?
- Bă, deci infernale pot fi muierile astea când vor ceva! Infernale! Deci o săptămână întreagă numa’ m-o bătut la cap zi şi noapte că-i trebuie hamster, că fără hamster viaţa ei nu e completă! Şi o trecut de la pisiceli la răgete şi lătrături că îmi ascunde telecomanda şi-mi pune iconiţă pe bord la maşină! Bă, deci iconiţă! Şi o zis că-mi cumpără chiloţi roz şi scrie pe Facebook că folosesc loţiune anti-coşuri! Şi că va tăia carnea fierbinte din gulaş cu cuţitul meu de campanie, ăla din oţel special suedez! Şi că mă trece la cură cu frunze de arugula şi că pune să-mi fac pedichiura săptămânal! Plm, am cedat nervos!
- Aoleu, zic. Deci dacă s-o ajuns la treburi hardcore, ca faza cu pedichiura, nu mai aveai scăpare. Lasă, mă, dă-l în fasole, e numai un hamster, îl va ţine o lună şi, când se va prinde că trebuie hrănit şi schimbat rumeguşul, se potoleşte ea şi-l returnezi pe rozător la Pet Shop.
- Da, ce să-ţi povestesc! Să tragă şobolanski vânturi toată ziua de la morcovi şi să se uite la mine insistent când dorm!

Cum cred eu că s-a întâmplat de fapt:

- Iubiiiiii, nu-mi iei haaaamsteeeeeer?
- Ba da, iubito, îţi iau orice, cum să nu, hai să mergem să-l cumpărăm chiar acum!

Deci toată ziua mânca, bea şi respira maşini, se îmbrăca în tricouri cu maşini şi se informa despre maşini – de pe net, de la TV şi din reviste. Se trezea dimineaţa în camera lui tapetată cu postere cu maşini, când stătea pe budă citea reviste despre maşini, iar la duş se spăla cu un gel cu o maşină pe el; când stătea în staţie la autobuz intra în vorbă cu tot felul de şoferi numai ca să schimbe informaţii despre maşini, în autobuz se dădea pe net pe site-urile cu ştiri despre maşini, făcea mereu poze la maşini cu telefonul, poze pe care le punea apoi pe desktop, seara se uita la emisiuni cu maşini şi formula 1, colecţiona maşini de jucărie, iar noaptea se culca într-un pat în formă de maşină: suprema lui extravaganţă.

Toate ar fi fost bune dacă mămica lui nu s-ar fi prins că îi filează nişte lămpi; şi, după ce a discutat cu nişte domni în halate albe, l-a trimis într-un sejur la un sanatoriu special pentru oameni ca el. Unde a urmat un tratament de durată, cu sesiuni de terapie, cu Prozac şi Xanax şi tot felul.

După o perioadă, obsesivul s-a autodecretat vindecat: nu mai vroia maşini, nu-l mai interesa subiectul. Aşa că medicul lui a chemat degrabă o comisie, să stabilească dacă mai era necesar să-l păstreze în sanatoriu pe banii contribuabililor.

- Şi… ce mai crezi tu despre maşini? l-a întrebat şeful comisiei.
- Nu mă interesează subiectul, spuse obsesivul. E un capitol încheiat pentru mine.
- Cum aşa? insistă doctorul.
- Acum m-am apucat de altceva, mult mai sănătos şi mult mai de viitor: vreau să fac muşchi!
- Da? Dar ce-ţi veni?
- Păi să vă arăt, spuse nebunul.

Şi începu să se dezbrace la pielea goală.

Comisia încercă că-l potolească! Dar fără succes, spre marele lor nenoroc.

Nebunul îşi păstră, totuşi, chiloţii pe el.

- Uitaţi-vă şi voi, spuse obsesivul, în timp ce lepăda hainele. Sunt cam slab, sunt numai piele şi os; şi m-am apucat să fac flotări, abdomene şi genuflexiuni.

Medici începură să şuşotească între ei, în timp ce se uitau la despuiat pe deasupra ochelarilor.

- Vreau să pun  pe mine o pereche de bicepşi frumoşi, şi mai vreau să mi se vadă gambele, frumos; umerii vreau să-i lărgesc şi să-i întăresc, pieptul îl vreau bine definit, şi abdomenul să fie ca la un dansator negru din trupa Madonnei!
- E bine, e OK, spuseră medicii, notînd la ei în carneţel. Şi asta vrei să faci imediat ce ieşi de aici? Să te apuci de sport şi body-building?
- Da, zise nebunul, da; dar mai înainte, vreau să mă duc la un chirurg bun, cel mai bun.
- Da? ziseră medicii. Dar ce treabă ai tu cu un chirurg bun, cel mai bun?
- Păi să-mi repare fundul!!! spuse nebunul.

Comisia încremeni.

- Dar ce are fundul tău?
- Păi s-a stricat aici, la dumneavoastră în sanatoriu!
- Ce s-a stricat la el?
- Păi să vă arăt!

În momentul acela, nebunul lepădă şi chiloţii de pe el; şi rămase în pielea goală-goluţă în faţa onoratei comisii medicale perplexe. Apoi se întoarse cu spatele la comisie şi se aplecă în faţă, arătîndu-le funduleţul lui ca o lună plină despicată!

- Uitaţi-vă şi voi ce mi s-a crăpat!

De fiecare dată când îi cer să facem chestia, nievasta dă din colţ în colţ; ba că o doare capul, ba că nu are chef şi e obosită.

- Hai, tu, măcar azi! insist eu, languros ca un hipopotam în călduri de pe Animal Planet.
- Nu am chef azi…
- Hai, no, măcar o dată! N-o să te doară!
- Aşa zici de fiecare dată!

Io mă mai repet din când în când, că nu-s fontana di Trevi la argumente.

- Păi şi?
- Şi ce, să se  uite ăsta micu’ la noi când ţi-o fac?
- Da! Ce are?
- Eşti un pervers nemernic.
- Nu-s, tu, nemernic.

Chiar nu-s nemernic.

- Nu, nu şi nu!
- Deci musai să da! Azi e ziua mea! Azi musai să-mi faci treaba.
- Nu!
- Hai că-l duc eu pe ăsta micu’ de aici! Şi apoi nu mai ai nici o scuză!
- Lasă că-l duc eu, cedează muierea.
- Foarte bine, zic. Atunci eu mă dezbrac.

Îl ia pe pitic, îl duce cu tot cu jucării în dormitor şi-l închide acolo.

Eu îmi arvârl de pe mine tricoul meu preferat din liceu şi mă arunc pe canapea! Aplaudînd de nerăbdare!

Şi nievasta o vinit şi mi-o tras cea mai zdravănă porţie de scărpinat de care am avut eu vreodată parte în sfânta mea viaţă.

bonus

Bucureşti – Şefu’-şefu’, te fac un drum cu taxiu’?

La ceasul cuceririi Daciei, noi deja aveam bloguri, algocalmine şi emag.

Aveam clădiri de birouri şi troleibuze, plan naţional de pensii şi creşteam somoni afumaţi. Exportam termopane la iliri şi inventasem înjurătura “gepizii mă-tii!”. Strămoşii noştri înmatriculau carele de luptă în Tracia Inferior, îşi făceau concediile în Peloponez, în Cartagina şi în Troia (la all inclusive), iar în week-end mergeau la multiplex, îşi cumpărau antichităţi la mall sau se uitau la reality show-uri la Colosseum.

Iar când romanii au cucerit Dacia, pentru că oricum vorbeam aceeaşi limbă, am inventat gramatica limbii latine, să nu mai pice adolescenţii romani la BAC.

Dedic prezentarea de mai jos românilor din Orăştie care la fostul recensământ, în 2001, s-au declarat de etnie dacă. Şi celui care a stat vreo 5 ore să nască acest pps plin de greşeli de ortografie. Oricum, poza cu Inna învelindu-şi zeiţa Bendis în drapelul patriei mele mi se pare priceless.

O zi cu adevărat infectă, ce mai.

Intră în scară, verifică poşta şi urcă cele câteva scări până la apartamentul lor de la parter. Descuie uşa şi-şi salută obosit nevasta în timp ce-şi punea pardesiul în cuier.

Nevasta apăru să-l întâmpine. Avea faţa tumefiată.

- Ce-ai păţit? Ce-ai păţit la faţă, te-ai lovit? o întrebă, perplex.
- Ce-am păţit! Auzi la el, ce-am păţit!

Avea o voce şi un ton care l-ar fi înfuriat până şi pe un fachir.

- N-ar fi trebuit să păţesc nimic dacă aveam un bărbat adevărat de soţ!!!!
- La naiba, spuse el. Zi!
- Ce să zic! Că sunt măritată cu o cârpă, aia să zic! Că bărbat adevărat nu pot să-i zic!

Omul îşi rumegă măselele. Oftă, resemnat, şi se duse către canapea. Căută telecomanda, dar înainte să pună mâna pe ea nevasta o înşfăcă şi o trosni de perete!

- Şi ţie nu-ţi pasă! Îţi pasă numai de Discavări ăla, futu-i mama lui! Că numai televizor ai în cap, şi eu iau bătaie de la vecini!
- Ce-ai păţit, femeie? Zi odată!
- Prostu’ ăla de la trei! O parcat cu spatele în faţa geamului şi ne-o intrat fum de la ţeava de eşapament în sufragerie! Şi am ieşit şi i-am zis că-l bag în pizda mamii lui, că de ce parchează cu spatele, că cine se crede, că mi-o împuţit toată camera, şi că dacă el e împuţit, io nu sunt! Şi i-am aruncat gunoiul pe maşină!
- I-ai aruncat gunoiul pe maşină!
- Da! Că mă enervasem!
- Şi?
- Şi până să-mi dau seama, a sărit şi mi-a tras o palmă! Şi tu vii acasă şi vrei să te uiţi la televizor, de parcă nimic nu s-a întâmplat, dracu’ să te ieie de cârpă ce eşti!

Femeia trase aer în piept. Ochii îi scăpărau.

-Mă duc la el, decretă bărbatul.

Îşi puse şlapii în picioare, ieşi afară şi urcă până la trei. Sună la apartamentul cu pricina.

Vecinul deschise: era o piticanie de om de o palmă, burtos, dar cu umerii firavi. Dacă ar fi vrut, l-ar fi pus la pământ cu mâna stângă.

- Bă, tu eşti ăla care o dat în nevastă-mea?
- Tu ce vrei, mă! Vrei şi tu una-n freză? se oţărî vecinul.

Omul se abţinu să nu râdă: avea aproape 1.90 m, 100 de kile şi toată ziua ridica baloţi la firmă ca să se menţină în formă.

- Nu. Am venit să te cinstesc c-un coniac.

Orice, oricum ai lua-o, conţine E-uri. Mocanii din cele mai izolate sate din Apuseni, lipovenii din satele cele mai uitate de lume din Delta mea dragă, ţiganii din şatrele cele mai nomade din estul Europei, cătunele cele mai răzleţe, mănăstirile cele mai habotnice…

Chimie si alchimie, eprubete şi arome artificiale: iei o sticlă de suc, bagi în ea lapte, apă, orice – ciclohexanonă, verde de Paris, acid de baterie, scuipat de înger, pişu de viţeluş, etilpercaptan sau poze cu Bianca Drăguşan, plastic fierbinte lichid – dom’ne, deci orice bagi în sticla aia de suc, orice ar fi pe sfânta lume, oricât de mult ai clăti-o, ai spălăci-o şi ai fierbe-o, ai lăsa-o în soare şi apoi ai fierbe-o din nou, sticla aia de suc tot miroase a concentrat de coajă de portocală tunisiană, ieftină şi puturoasă, chiar şi după 20 de ani de tratament chimic cernobilian. Nu-i mai poţi scoate mirosul ăla, dacă pui lapte în ea – laptele va mirosi a portocală, dacă îi pui benzină de 95 va mirosi a portocală, dacă îi pui vin roşu la temperatura camerei, colorant industrial, zeamă de balegă sau extract de tutun fermentat, alge putrezite de la Mamaia sau peşti, mă, peşti, care put de te rup, deci peştii ăia vor mirosi, invariabil, a portocală.

Ei. Dar când pui, într-o sticlă din aia, bunătate de palincă…