a-berea-tiuni

Dati-mi un punct fix si am sa creez un univers de aberatii

Filantropia la unii români

Postez din nou fotografia asta, ca să nu uităm pentru ce luptăm

Citesc comentariile la postarea anterioară și mă minunez și nu-mi vine a crede.

Un pic de istorie: acum vreo 8 ani, am pornit cea mai mare campanie umanitară pe care am administrat-o. N-a fost ceva gen ”haideți să donăm niște bani pentru X, care are cancer”, și gata, uităm de caz; ci m-am implicat, pe persoană fizică, în strângerea de fonduri, cumpărarea de materiale, adus oameni la muncă, apoi găsit meșteri și muncitori dispuși să lucreze, până când casa lui Zolty a fost consolidată și izolată. Eterne mulțumiri unor oameni extraordinari, între care Cosmin F., Attila I. și fratele său, Daniel O. și fratele său, plus Cristi Gog, plus întreaga blogosferă care a reacționat exemplar, plus Sebastian Bârgău care a donat harta campaniei sale ”cu motorul prin toată România”, plus Liviu Alexa care a cumpărat-o pe bani grei la vremea aceea, plus Adi Hădean care a făcut rost de mobilă, plus o sumedenie de donatori anonimi, plus o groază de alți oameni pe care nu mai am loc să-i menționez aici și îi rog frumos să mă ierte. N-a fost ușor, aveam copil mic, locuiam în Florești, cu naveta de rigoare, dar cu ajutorul unui Dumnezeu sau Allah sau ce-o fi fost care a conspirat alături de mine am scos-o la bun sfârșit.

Mi-a luat un an întreg.

În toamna aceea am fost invitat la Zilele Biz ca să discut despre cum am reușit să fac o faptă bună pornind de la nimic. Și, după ce am povestit plin de entuziasm unei întregi colectivități de directori de CSR din companii, oameni care stăteau cu fundul pe bugete de milioane de euro, cum am reușit (nu singur, da? nu singur) să ne îndeplinim dezideratul, o domnișoară (doamnă?) de la Fundația Vodafone m-a întrebat, puțin acră și de la obraz, cu cât mi s-a mărit traficul pe blog în urma campaniei.

Întrebarea a bubuit ca un trăznet și nu m-am așteptat la ea. Am bâiguit ceva despre faptul că, dimpotrivă, traficul pe blog a scăzut, în primul rând pentru că oamenii intrau la mine pe blog ca să se hăhăiască, nu ca să citească despre oameni cu dizabilități și cum îi ajut eu, și despre campania asta scrisesem, poate, mai mult decât ar fi trebuit.

Apoi mi-am dat seama că doamna se gândise că întregul efort de un an și ceva fusese, de fapt, un exercițiu de PR pentru mine, și mi s-a făcut silă. De tot. Pentru că, în ciuda aparențelor, am și eu sensibilitățile mele, pe lângă alte defecte majore. Ei bine, scena de mai sus m-a făcut să mă țin departe de lumina reflectoarelor atunci când am mai făcut fapte bune (și am buget lunar pentru așa ceva, atâta cât pot), dar am preferat să ajut, dacă am putut, fără să mai cer altcuiva ajutorul – cel puțin nu pe blog, cu excepțiile de rigoare. Nu le mai enumăr, n-aveți decât să căutați printre alea 4-5-6000 de postări de până acum, că am cam scris de câte un caz umanitar în care m-am implicat uneori mai des de trimestrial.

Dar am preferat să nu mai zic nimănui despre asta, nu în sensul de a mă lăuda, ci de a-i îndemna pe alții să facă la fel. OKOK, i-am zis nevestei, că mă mai întreba de ce nu am bani de bere, de-i tot cer uneori.

Au trecut ani ca nouri lungi pe șesuri, și mi-am dat seama că, în ciuda înjurăturilor sau suspiciunilor că nu fac, poate, bine, campaniile umanitare pe care le susținusem până atunci în secret erau mai importante decât înjurăturile chibiților de pe margine. Era vorba de vieți de oameni, nu de sensibilități de fată mare ale bloggerului.

Drept urmare, tura asta m-am hotărât să strâng haine pentru nevoiași. În ciuda lătrăturilor (din fericire, puține). Cât se poate de public, cât se poate de deschis.

Așadar: dacă ai vreo teorie revoluționară prin care pot face ceva mai bine pentru niște copii care suferă de frig, atunci spune-mi-o, sau aplic-o tu, și te ajut cu ce pot, inclusiv cu bani. Dacă nu, STFU.

Dacă ai experiență în a administra cazuri din astea sociale grave, cum sunt cei cărora le voi duce sâmbătă hainele, cazuri soldate cu succese incredibile, spune-mi unde greșesc și mă voi îndrepta. Dacă nu, STFU.

Dacă mă acuzi că numai acum, în prag de sărbători, mă gândesc la nevoiași (deci sunt un ipocrit oportunist), te provoc să-mi arăți cât ai donat tu anul ăsta pentru cazuri umanitare. Și facem concurs. Dacă nu, STFU!

Dacă ai ceva cu faptul că ajut romi, află că ajut oameni. Deci STFU.

De fapt, STFU oricum. Nu te oprește nimeni să faci ceva bun pentru univers, pentru oameni, cum crezi tu mai bine, și eu nu voi comenta absolut nimic despre felul în care tu, pe reputația/banii/timpul tău, înțelegi să o faci. La fel nu voi comenta dacă-ți arzi banii la păcănele, pe țoale de firmă sau pe eleron la BMW în timp ce umbli cu ciorapii rupți. E timpul tău, sunt banii tăi și nu e treaba mea să te judec. Nu am făcut-o, nu cred că o voi face. Deci STFU. EU atâta știu, atâta pot, atâta-mi permite timpul și energia. Și o voi face, pentru că frigul îndurat de copiii ăia e mai important decât teoriile și comentariile tale meschine că nu fac bine. Fă, mă, tu mai bine, și eu te ajut.

Accept feedback constructiv; dacă nu, STFU. Nu primesc comentarii de la căldură de la oameni care se culcă seara cu burta goală numai pentru că sunt la dietă, nu pentru că sunt nevoiți să caute-n gunoaie.

Și de la Zolty am învățat că aceste comentarii pot lua forme grotești. Zolty a fost înjurat, amenințat și făcut cu ou și oțet de exact același gen de oameni, și a făcut la bine cât nu încape rai să-l primească. Și Zolty are mult mai mult bun simț decât mine, pe când mie îmi mai sare muștărilă când dau de asemenea oameni. Așadar, STFU. Fă tu mai bine, cabron.

Și acum, mesaj pentru oamenii ăia faini, ăia care donează și se strofoacă laolaltă cu mine să ajute: sunteți superbi și vă mulțumesc.

Între timp, până acum am adunat o cameră plină de haine, plus un Opel Corsa ticsit. Și abia am început să strâng de sâmbătă, deci suntem bine. Și am găsit și loc extra de depozitare, la Betfair (thank you, Mr. Șupeală!), și vreo 6 mașini pentru transport, mici și mari. Am adunat niște alimente, haine și încălțăminte, niște jucării, și am promisiuni de medicamente (truse medicale, anti-inflamatoare, din astea). Suntem foarte bine. Mai aduceți! Faceți curățenie de sărbători, oricum jumătate din garderobe sunt în plus, pot pune pariu că nu le-ați mai purtat de un an sau doi.

Și o sobă, dacă aveți, ar fi excelent de bună.

PS: Nu am pus linkuri acolo unde trebuia, am niște bube cu blogul și mă disperă noua interfață. Scuze…

16 lovituri, dă-i și tu!

Cam asta e treaba cu limba japoneză

Un coleg, când era mai fraged, gen nivel-de-liceu-fraged, o primit o bursă în Ţara Soarelui Răsare.

Şi acolo o făcut tot ce o putut el ca să ne reprezinte ţara cu mândrie şi onoare şi virtute, o învăţat limba, o mers la toate cursurile, o fost respectuos şi n-o ieşit din cuvântul gazdelor, deci s-o descălţat la intrare, o ajutat bătrânici să treacă strada şi chiar o spus, de mai multe ori, că Toyota e cea mai bună maşină din lume (după Dacia, fireşte).

Ce mai, dacă era prim-ministru, sigur l-ar fi primit cu pită, sare, slană şi-un pic de palincă pe Shinzo Abe, nu ca Tudose, dacă-l mai ţineţi minte pe premierul tristei figuri (buhăite).

Şi, la final de sejur de un an de zile, omul nostru român verde s-a gândit să spună un discurs în japoneză în care să mulţumească ţării gazdă, tovarăşă şi prietenă, pentru întreaga experienţă de îmbogăţire culturală. Adevărat vă spun, omul e singurul pe care-l cunosc care ştie ce să comande la restaurantul japonez, deci e clar un erudit.

Şi şi-a pregătit discursul din timp, şi l-a repetat cum trebuie în faţa unei oglinzi japoneze, şi apoi l-a rostit în faţa întregului liceu, şi la final lumea o aplaudat – cam anemic, şi-o zis colegul, dar aşa-i când ai o dietă bazată exclusiv pe orez cu peşte, fără slană, nu poţi scanda calumea.

Şi, la final, un amic japonez s-o apropiat de el şi i-o zis respectuos:
– Române san, ce ai vrut să zici cu… şi-l întreabă ceva legat de un cuvânt cu o vocală, sau două).
– Păi ce să vreau, am vrut să vă mulţumesc!
– No, române san, nu prea ţi-o ieşit, că din cauză la vocala aia ne-ai jignit pe noi toţi japonezii de pe insula asta, pe strămoşi noştri, pe împărat, pe zeii noştri Shinto, pe martirii noştri, muntele Fuji, obiceiurile noastre alimentare, deficitul comercial, producţia noastră industrială, subculturile Manga, Hentai, Anime, fetişurile noastre sexuale, cultura muncii, respectul pentru bătrâni, cultul samurailor, viitorul naţiunii, pictura cu marele valul care se sparge la Kanagawa, avionul de vânătoare Mitsubishi Zero, cuirasatul Yamato, Toyota Prius şi toată firma Panasonic!!!

No, deci grijă mare cu vocalele japoneze, io numa’ atâta vă zic.

5 lovituri, dă-i și tu!

E greu de găsit un instalator bun în ziua de azi

A venit să schimbe centrala. A intrat încălțat și nu a pus bine nailonul lângă peretele pe care-l găurea, așa că mi-a umplut covorul de praf, că a tot dat-o-n du-te vino cu praf pe boconci.

Apoi a vărsat apă din caloriferele pe care le verifica și care refulaseră (instalatorii n-au de unde ști că caloriferele sunt sub presiune), apoi a cutreierat tot apartamentul încălțat și mi-a lăsat urme de apă neagră din calorifer cu praf din sufragerie peste tot,
– pe covorul din dormitor
– pe covorul din camera pruncului
– pe mocheta din hol
– pe mocheta din baie

și cred că și pe tavan.

Nievasta o zis că să nu mă cert cu el, că un instalator bun e greu de găsit în ziua de azi, așa că nu i-am zis nimic.

Dar i-am dat telefon a doua zi și i-am spus că am un mic cadou pentru domnia sa, de Crăciun, și că să-mi spună unde să-l aduc, că sunt în mașină și vin eu, nu trebuie  să se deranjeze el.

Și m-am dus la el și am dat buzna peste el în casă, i-am distrus mobilele cu toporul, i-am aruncat frigiderul pe geam și i-am băgat televizorul în cadă și am dat drumul la apă.

I-am smuls centrala din perete și am făcut-o candelabru.

I-am făcut covorul sul și i-am dat foc, și apoi i-am dat foc și la perdele, și la parchet.

Apoi am spart gresia din baie și bucătărie cu ciocanul și barosul și i-am dat o gaură-n tavan, să-l plouă când plouă.

Și apoi am ieșit și i-am și ocupat locul de parcare și-am plecat acasă pe jos.

Lui, personal, nu i-am făcut nimic, pentru că un instalator bun e greu de găsit în ziua de azi.

Greu, tare greu de găsit.

16 lovituri, dă-i și tu!

Și tu, tu ce proiect de centenar ai?

Dacă partidul unic schimbă guvernele şi remaiază miniştrii de zici că remaniază ciorapi, românii se duc prin Suedia cu diplome false, Uniunea Europeană răguşeşte cât mai urlă la noi să nu mai fim cretini şi să lăsăm justiţia în pace, că e deja perfectă, în timp ce diaspora românească sărbătoreşte centenarul care spetindu-se pe şantierele din Schengen, care spărgând banii ciordiţi de aici pe plaje tropicale exclusiviste, EU, GROPARU, nu vă voi lăsa de izbelişte şi voi face tot ce voi putea pentru a salva centenarul.

Şi de a face o Românie curată ca soarele sfânt de pe cer, dacă domnul Becali a eşuat lamentabil în acest proiect.

Drept urmare, vă prezint proiectul meu de acest centenar: vreau să brevetez la OSIM noua mea invenţie, micul românesc învelit în frunză de varză de sarmale.

AȘA SĂ-MI AJUTE DUMNEZEU!!! CINE E CU MINE????

11 lovituri, dă-i și tu!

Vă-nvăţ io minte să mai tot alergaţi!!!

Nu vă enervează ăştia, dom’ne, care toată ziua aleargă prin parcuri cu căștile pe urechi, ascultând cu volumul la maxim discursuri motivaționale și audiobook-uri hipstereşti despre istoria imperiului sumerian sau formaţii care cântă la Electric Castle? Și îi mai și vezi apoi sâmbătă de sâmbătă cum își pun poze cu ei cu medalii câștigate pe la maratoane, îmbrăcaţi în Spandex-uri mulate ca la gay parade, că n-ai avea curaj să te plimbi îmbrăcat aşa prin judeţele în care s-o atins pragul la ultimul referendum?

Nu? Nu vă enervează? (more…)

9 lovituri, dă-i și tu!

Toate gafele Veoricăi Dăncilă în vizita din Emiratele Arabe Unite

Cu ajutorul unui expert în citirea buzelor, am examinat filmuleţul fără sonor postat de administraţia guvernamentală pe contul său oficial de YouTube. Aşadar, vă prezint aici stenograma discuţiilor dintre doamna Veorica Dăncilă şi vice-preşedintele Emiratelor Arabe Unite, domnul Mohammed bin Rashid Al Maktoum, cu care sper sincer să nu intrăm în război după vizita de prietenie la aproape-cel-mai-înalt-nivel.

  1. Ajunsă la palat în jurul orei locale 12, doamna Veorica Dăncilă a întrebat direct dacă trebuie să se descalțe la intrare.
  2. Din neatenţie, s-a împiedicat de covorul din păr de cămilă din sala de conferințe și apoi a zis în gura mare “sper să nu mă biciuiască pentru asta, mhehehe…!”
  3. I-a spus vice-preşedintelui UAE, în semn de salut, “Hristos să binecuvânteze minunatul dvs. popor!”, apoi i-a oferit o icoană de la sfânta mănăstire Prislop.
  4. A întrebat de ce nu sunt prezente şi nevestele vice-preşedintelui, mai ales soția aia care-i și verișoară cu el, că vrea să-i ofere niște rețete tradiţionale de porc pentru perioada Ramadanului.
  5. A întrebat dacă femeile alea îmbrăcate în negru țin doliu după cineva. Nu? Atunci ce sunt, Ninja?
  6. L-a rugat pe Mohammed bin Rashid Al Maktoum să o-nvețe să danseze din buric și a dat ochii peste cap când acesta i-a spus că nu are cum, că bărbaţii arabi nu dansează aşa. ”Adică nu vrei!!!”, a pufnit ea.
  7. Când Mohammed și-a exprimat regretul pentru referendumul eșuat, Viorica a spus “nu mai pot, dom’le, cu Uniunea  asta Europeană, ce urmează acum, să ne pună să recunoaștem căsătoria dintre om și cămilă???”
  8. Când i s-a făcut foame, a cerut o fasole cu costiţă.
  9. Mohammed a zâmbit galant când Veorica i-a spus că şi-ar dori să facem mai mult business împreună, “în primul rând pentru că la noi în ţară nu apar caricaturi cu Profetul în presă! Pentru că noi controlăm toată presa!”
  10. În cinstea vizitei, doamna Dăncilă l-a informat că uzina de la Mioveni va scoate o ediţie specială Dacia Camel, cu volan de piele, fără filtru.
  11. Mai târziu, vice-preşedintelui a început să-i tremure o sprânceană când Veorica l-a rugat să nu mai tot omoare şi să biciuiască oameni.
  12. Delegaţia noastră l-a informat pe vice-preşedinte că ne dorim un parteneriat strategic cu EAU, o ţară prioritară pentru România, alături de Venezuela, Belarus şi Coreea de Nord.
  13. La final, Veorica i-a mulţumit sincer că nu au aruncat-o în aer şi că se bucură enorm că arabii nu umblă peste tot cu centura de explozibil, aşa cum zice lumea.

Puteţi face şi voi citire de buze din acest filmuleţ document mut, dacă nu credeţi.

7 lovituri, dă-i și tu!