Bumpy road, take me home

Am ajuns “cu bine”.

Am loat masina alor mei (aka “furia visinie”, dupa cum i se mai spune pe drumurile patriei, care ma cunoaste!). Tata zice: merem la magazinul satesc prima data, ca sa-mi ieu beutura. Pana revin din mahazân, întoarce maşina!

Maşina, cum aveam sa aflu si eu ulterior cand m-au claxonat neste căruţe, când mi s-o blocat în mijlocul drumului sătesc, nu porneşte cu frâna de mână trasă; decât până în mjlocul uliţei, tocma’ bine ca sa incurci traficul greu cu doi cai la ham. Tati! Frâna. De mână (mi-am zis eu).

Seara zic: io merg în Sibiu (clar ca făcusem grătar după ce am îngropat bălegarul in grădină; şi am refuzat să mă ating de grătar, fincă nu mă puteam palinci – eram deja posesor de permis auto). Şi ce-i dacă e noapte!

Ne urcăm în Dacie, cu ai mei prin jur facând feţe-feţe. Ne pupăm – etc. Dau să pornesc – moare motorul.

Îl mai întreb pe Gropăroiu o dată care e faza lungă şi elelalte, şi el îmi esplică.

Demarăm în trombă, conduc ca un profesionist.

Ajungem la linia ferata din Cristian – îs vreo 5-6 şine. Las într-a-ntâia, şi fără să accelerez aştept ca maşina să meargă domol.

Moare motorul pe calea ferată!

Moare, deci, să mă-nţelegeţi.

Dau cheie, motorul întârzie să pornescă, apăs acceleraţia, aproape îl înec, dar furia vişinie ţâşneşte prin noaptea rurală, ne hurducăie de ne dă de ceasul morţii, schimb în a doua pe calea ferată, hurducăiala îmi dezlipeşte neuroanele, mă înfig în acceleraţie, ieşim, răsuflăm uşuraţi, înălţăm laude la cer, Dumnezo se bucură când vede că numa când mi-i greu mă gândesc la El.

Ieşirea la drumul european cu vizibilitate 0 (zero), ieşire în rampă sau în pantă (aia care mere-n sus, de!). Faruri, morcov. Moare motorul când eram în mijlocul sensului de mers, din stânga vine tir, din spate vine autoturism. Tirul pune frână, claxonează, mama sughiţă, io sughiţ, şi piţi sughiţă, crecă şi bunica, Dumnezău s-o ierte. Dau înapoi, şoferu din spate se înfige în claxon, io zic pizda mătii că tre să degajez drumu european pe care l-am blocat, el nu mă aude da mă înţelege, se înfige în drumul european pe lângă mine şi ţăjneşte, iară sughiţăm toţi, da, şi bunica, şi bunica.

Pentru a evita moarte de motor, la următoarele trei semafoare din oraş am demarat cu ţipăt de roţi, săracele!

Şi azi, duminecă, pornim către căşi. Bueeey, mă doare pe mine la pedală că tu ai BMW, Volvo sau Nissan! Pe drumu’ ăsta eu face legea! Na, depăşeşte-mă.

Cred că un singur claxon am primit tot drumul, şi am ajuns în Cluj (~170 km) în vreo 3-4 ore. În Cluj era să murim (încă îmi tremură mâinile când scriu postarea asta). Dar nu am murit.

Mi-am făcut botezu. Asta e important.

Azi chiar, da’ chiar nu mai am chef să fiu funny.

23 lovituri, dă-i și tu!