Boschetarul drept se-nalţă în grădina mea

Căldură mare, mon cher.

Boschetar căzut la pământ, în staţia de trolee.

Tanti tânără, oţâră hippie, cu puternic accent unguresc îngenuncheată lângă el.

Un purcoi de lume care se uită la ei ca la urs cu priviri româneşti, nimeni nu intervine.

Groparu intervine zbierându-i în ureche: ce ai, bă? ţi-e rău? şi obţine prima reacţie de la boschetar.

Un râgâit.

Groparu se înţelege cu domnişoara unguroaică să meargă la magazin să îi ieie boschetarului ceva de papa şi o apă. În drum spre magazin, Groparu trece pe lângă o secţie de Poliţie; dă să intre înăuntru, dar un dulău ciobănesc german sare de după gard, uşa e încuiata, nici un Garcea la vedere.

Groparu revine cu fornetti şi apă minerală, da’ se cacă pe el şi le lasă lângă boschetarul căzut. Lângă domnişoara unguroaică acuma sunt încă două domnişoare unguroaice, cu accente dintre cele mai pitoreşti.

– Bă, ai băut? îi zbier eu iar boschetarului.
– “#¤%&/()=??=)(/&, se vaietă ăsta.

Domnişoara unguroaică se apleacă şi-i adulmecă halena. Deci în comparaţie cu el, băşinile mele-s trandafir!

– Nu, zice ea, nu a băut. Mă ajutaţi să-l ridic în fund?

Îl înşfac de o areapă, mi-i scârbă de-mi vine să-mi expun prânzul. Unguroaica îl prinde sănătos de cealaltă, îl punem în fund. Eu mă uit în jur să mă şterg de ceva, unguroaica nu are nici o problemă.

– Vreţi apă? îl întreabă ea.

Notă: ungurii nu ştiu că cu boschetarii se vorbeşte la per tu.

– Vrea, zic io, claro că vrea. Îs 80 de grade afară, şi nenea e îmbrăcat în pufoaică!

Domnişoara unguroaică îşi umezeşte mânurile cu apă rece adusă de Gropar, şi îl tamponează uşor pe frunte.

– Ajutaţi-mă să-l dezbrac, zice ea.

Îl ating cu aceeaşi poftă cu care aş căuta o coajă de bubă într-un scutec plin, de bătrân. Domnişoarele unguroaice, în schimb, parcă erau sisters of mercy: în 2 secunde l-au eliberat de pufoaică, i-au dat să bea o gură de apă, i-au şi dat două pălmuţe să nu adoarmă omul; ba încă pregătisera şi o batistă, ca dacă nenea epileptic se pregătea să îşi mănânce limba fără măsline, să îl poată împiedica. Şi fincă între timp, din toată mulţimea aia de români verzi, tot ele sunaseră la Salvare, apare o ambulanţă din care coboară un nene în halat alb: – ce-i, mă Sebi, îi zice, iarăşi tu? – moment în care am zis că e cazul să mă car, că boschetarul e pe mâini bune.

Şi în timp ce unguroicile îmi mulţumeau de parcă l-aş fi salvat pe Mesia, stăteam şi mă gândeam: dacă nu apăreau maghiarele alea prin zonă, boschetarul ăla ar fi fost mort de mult dacă era după românii ăia borâţi.

Ei! D-aia imi vine mie să zic uneori: concluzia o trageţi singuri.

19 lovituri, dă-i și tu!