Blogger fiind, sticle de vin spărgeam

În frumoasa săptămână care tocmai s-a încheiat, părinţii gropăreşti mă anunţă că doresc să-şi petreacă weekendul cu tânara mea familie. La ce vin bun are Gropăroiu, asemenea intenţii pur şi simplu nu se negociază.

Pentru a-i trata pe născătorii de Gropar şi cu altceva decât pită şi sare Cristal, vineri am trecut pragul unui hipermarşeu cu nume de personaj mitologic din târgul nostru de provincie.

Tradiţia cere ca, la intrarea în orice hipermarşeu, Groparu să meargă glonţ la raionul de pescuială, unde să cântărească lansete în mâini de parcă-i obsedat. Preţ de câteva minute, mintea sa de blogger face un declic şi Groparu se visează că face surf pe un plaur, la Sulina, în trântă voinicească cu somni de pe vremea lui Carol al II-lea. Spre imensa lui surprindere, însă, Groparu descoperă că raionul de unelte de pescuit nu mai exista, fapt confirmat şi de un angajat. Sictir, îşi zise Groparu, la ce preţuri aveau nici nu mă mir; să ceri 10 lei pe un momitor fără cârlige e moarte curată, aviz celorlalte hipermarşeuri.

Aşadar încep raliul printre rafturi: într-o efuziune cumpărăţionistă, îndes în coş cel mai scump peşte, cea mai fină brânză, cel mai scump vin alb care merge bine cu peştele.

Apoi mă podideşte un aer de zgârcenie hidoasă şi-mi zic: ia hai să nu sparg chiar un miliard de lei! Hai să vedem la ce putem renunţa.

La peşte – nu se poate, Gropăroiu e oltean, mă spintecă dacă nu haleşte peşte.

Brânză trebuie să rămână, Gropăroaia e din Poplaca, din Sibiu, mioare, oi… niet.

Vin! Dă-l dracu’, Doamne iartă-mă, zic, oricum aduce tata, nu trebe musai vin de fiţe.

=================================================================================
(Nievastă-mea zice că de aici ar fi trebuit să încep postarea).
=================================================================================

Mă întorc înapoi la raionul de vinuri.

Scot vinul din coş, îl las pe raft şi fac patru paşi şi încă o jumătate de pas.

În spatele meu, sticla abandonată comite sinucidere de indignare: pică jos de pe raft (sau face crateredQuake players will understand that!) Şi se sparge în ţăndări şi în stropi galbeni de vin alb care merge bine cu peştele.

Tot magazinul încremeneşte!!!! Oamenii se holbează la mine ca la un pinguin.

Mă pufneşte râsul: na, Gropare, te-ai apucat să faci economie. Amu plăteşte sticla asta spartă şi apăi mai cumpără încă una!

Apare o tanti angajată.

– Săru-mâna, zic, am spart o glajă, cum procedăm?

Doamne dispare. Apare un nene.

– Bună ziua, zic; io, io am fost.

Aud o şoaptă: e blogger, se răzbună pe magazin că au desfiinţat raionul de undiţe.

Omul culege cu dibăcie de pe jos eticheta vinului spart şi pleacă fără să zică nici o vocală. Nici nu mă bagă în seamă.

Eu rămân prost locului, supus opropriului general, înfruntînd priviri maliţioase.

Apare un nene de la pază:

– Io! zic. Io l-am spart. Cum se procedează?
– Păi va trebui să-l plătiţi, zice.
– Aşa este însăşi viaţa, zic.
– Haideţi cu mine, zice.

Badiguardul ia o sticlă identică de pe raft şi mergem împreună la casă, mă bagă în faţă, plătesc vinul, apoi îmi dă mie sticla.

– Păi ce fac cu vinul? întreb.
– Îl beţi acasă! zice.
– Aha! zic io.

L-am băgat în coş şi mi-am văzut mai departe de cumpărături, apoi am ajuns acasă.

Unde vinul s-a băut.

20 lovituri, dă-i și tu!