Because Fuck You, Legea Picnicului

De când eram copii, vară+soare egal grătar feroce. Fără excepţie, negreşit.

Slavă Domnului, în zona Sibiului numai să nu vrei nu găseşti umbră răcoroasă şi pârâu de munte care să-ţi ţină testiculele fericite în vremea caniculei (presupun că la această frază corporatiştii de sub aerul condiţionat suspină înduioşaţi ca mine, la ceasul la care o scriu). Pe vremuri, ca şi acuma, de altfel, fiecare familie se dădea peste cap şi tot scotea, din toată sărăcia, câte o ciozvârtă de carne şi un kil de salată orientală ca să-şi umple duodenul.

Momentul magic al bărbaţilor era când se făcea focul şi îşi etalau arsenalul de grătărit. Grătare de toate tipurile: simple, pliabile, cu picioare înalte sau de aşezat pe pietre, cu părţi detaşabile şi cu diferite sisteme de prindere. Discuri – până la această dată, singurul dispozitiv de făcut cartofi mai buni ca aia de la Mac şi mai ucigători din punct de vedere al colesterolului ca însăşi o transfuzie de colesterol! Ca să nu mai vorbim de panoplia de ţăpuşe, palete şi cleşti de întors mititeii, adevărate arme medievale meşterite artizanal în uzinele mecanice ale României, ustensile care ar fi făcut-o pe Elisabeta Bathory să se coloreze în verde de invidie, romuni tumpiţi, picat balacaureat la voi, belit la voi.

(aici luăm o pauză publicitară, pentru că vă rog frumos să-i votaţi pe doi clujeni dragi mie la Campionatul Naţional de Grătar Golden Brau – detalii aici şi aici)

Pentru că obiceiurile proaste se învaţă de mic, am început să ieşim cu Gropărelul la iarbă verde încă de când se uita la lume prin buricul nievestei – din interior. Dar, din lipsă de grătar, tot mereu am fost nevoit să improvizez: tura asta de iarbă verde facem peşte în folie; apoi cârnaţ pe jar; apoi carne pe lespede de râu şi slănină prăjită. Până când, într-o zi, mi-am dat seama că a sosit momentul să-i cer Gropăroiului bucata mea de moştenire la care sunt îndreptăţit. Drept urmare, am făcut nişte meditaţie tibetană, am exersat dialogul cu mine în oglinda de la baie, apoi am pus mâna pe telefon şi am sunat!

– Alo, zic; salut, băi tată.
– Alo, da! Salut!
– Da’ şie faj, uai tată uăi?
– Apăi nimic, zice Gropăroiu; stăm de căldură.
– Da? Auzi, băi tată…
– Da, zice Gropăroiu.

Trag aer în piept, pentru că-mi dădeam seama că mai bine-i ceream să-mi facă transplant de cornee. Doamne-ajută!

– Băi tată, tu mai ştii arsenalul tău de ustensile de grătar? Care zace în pivniţă? Grătarul ăla strămoşesc şi medieval meşterit artizanal în uzina mecanică? Şi discul ăla de făcut cartofi prăjiţi mai ucigaş pentru inimă decât însăşi o transfuzie de colesterol? Plus instrumentarul de ţăpuşe, palete şi cleşti de întors mititeii! Da? Le ştii?

La telefon se lasă o pauză. Îmi dau seama că Gropăroiul îşi caută amu pastilele de inimă; apoi se aşează tremurînd pe scaun; apoi se caută, febril, după o scuză, orice scuză ca să încheie brusc conversaţia (chiar şi banalul “alo? nu te mai aud!” ar fi fost o alternativă mai bună decât să stea să mă asculte).

– …da, zice Gropăroiu în doi peri.
– No… zic, io mă gândeam că voi şi aşa staţi toată vara la ţară, unde aveţi grill… şi io mă mai duc aşa, pe la iarbă verde în weekend… şi le-al lua eu la Cluj dacă nu vi le mai trebuie!

Pauză. Din nou.

– Ce zici? insist eu.
– A, setul de iarbă verde…? zice Gropăroiu cu juma’ de gură.
– Da, zic eu. Setul.
– Nu-l mai am, emană Gropăroiu. L-am dat la cineva. No, hai că am treabă! zice. Vorbim.

Şi închide.

Io rămân ca Bute după ultimul meci, parcă mă tot numărau nişte arbitri şi nu mai terminau; şi-mi vâjâiau urechile şi-mi bătea inima în tâmple.

– Ce-ai vorbit cu taică-tu? mă întreabă nievasta.

Mă uit la ea lung-lung, îndelung.

– De azi încolo nu mai am tată.

18 lovituri, dă-i și tu!