Australia – la final

Partea de dinainte – aici, în care eroii noştri au avut experienţe de lumea a treia prin low costuri.

O venit tanti stewardesă că scuze, iar nu avem perne și pături. Și nici altele. Da’ no, măcar o încercat să intre în vorbă cu noi, că vai, că acuma începe formula 1 la voi, așa-i? Nu tanti, noi suntem mai încolo de ăia, suntem din România, nu Ungaria. Mare greșeală: ne-o dat apa promisă (0,2 l) și dusă o fost.

La un moment dat nu am mai rezistat și am chemat-o pe tanti aia de pe culoar, tanti, se mai poate o sticluță de apă la nevastă? Că-i gravidă săraca și și-o lăsat mațele și hidratarea prin pungile alea de rău de aer. Tanti, sec, nu se poate. Că de ce, fac io. Că v-am dat deja una. Că știu asta, de-aia v-am mai rugat una. Nu se poate. Și acuma noi ce să facem? La care sinistra, sec, beți de-aia de la WC; era un țurțuroi acolo, într-adevăr, da’ nu prea scria că ar fi potabilă.

Ultima încercare disperată de a umaniza dihania o fost când am rugat-o să ne ajute la coborâre, că nu mai prindeam legătura spre Budapesta. Da, cum să nu, zice lighioana. Evident, la aterizare, am rugat-o iar. La care nefericita sec, îmi pare rău, programul meu s-a terminat, vă rog să vă adresați personalului de la sol.

Țin să îi transmit pe această cale, oficial: tu, nefericită (nu pot zice nefutută că e blog onorabil ăsta, a lui Groparu), nu-i vina mea că te-o făcut mă-ta englezoaică urâtă, proastă, ranchiunoasă și cu nas coroiat de vrăjitoare! Nu te mai răzbuna pe noi, că suntem români și se știe, românii îs cei mai frumoși și deștepți din lume, cum bine or observat ăia din Australia!

Și la fel de oficial: bă, ăia de la British, sunteți o ceată de retardați! Nu faci profit tăind din costuri, o știe orice prost din lumea asta! O sticlă de apă e economie??? Pe bune??? No, atunci aflați că sticlele alea de bere și vin care erau desfăcute fără să fie băut din ele… da, bă, io le-am rezolvat! Nu, nu vă zic cum.

Și evident că pe Hidrău o continuat distracția: lăsând la o parte că toți englezii pur-sânge cu turbane în cap (punjabi, bag io de samă) păzeau pe la aeroport, lasând la o parte că am stat ca vitele la niște cozi infernale să ne caute la ciorapi de bombe și alte asemenea, am ajuns cu nevasta și încă un cuplu spre un mic culoar de trecere spre terminalul de unde urma să plecăm, când colo ce să vezi, un nenea, sec, nu puteți trece pe aici. Nene, ești cu vaca? Cum să nu putem trece? Cum draci vrei să ajungem la avion? Că mai așteptați un pic, trebuie să punem prostii de stâlpișori de făcut labirint. Nenea, nu te supăra, io cred că aveți niște issues, ăsta e un coridor de nici 5 metri, cum să pui stâlpișori pe aici. Ăla, englez cum numa’ ei știu să fie (repet, și ăsta de-ăla get-beget, cu turban în cap), cu un calm imperturbabil, că ăstea îs ordinele. Cuplul celălalt, întreg la cap, s-o apucat de râs și or luat-o înainte spre ușa ailaltă (repet, era un coridor de nici 5 metri lungime și lat de maxim 2). Noi, după ei, nu era să-mi pun mintea cu indianul ăla, aveam altele de făcut în viață. Bă, vă vine să credeți sau nu, o început nenea să se învârtă în jurul nostru cu brațele întinse în lateral – nu, nu dansa, făcea el pe stâlpișorii ăia. Mi-o plăcut de el la faza asta, mi s-o părut simpatic și inspirat.

Ajunși în sfârșit la terminalul nostru, am aflat cu stupefacție că nu se mai fuma în aeroport. Stai că nu înțeleg zic io, am fost acu’ 2 săptămâni pe Hidrău și se fuma. Acuma gata? Da, era gata și erau foarte mândri că e smoke-free airport. Nu vreau să stârnesc polemici majore, dar în orice aeroport am fost în lumea asta (încă nu am fost in SUA, da’ mă duc acuma duminică și o să mă lămuresc), aveau măcar un coteț unde se fuma. Mai fain, la arabi chiar dacă erau semne peste tot cu fumatul interzis, nu se vedeau din cauza fumului de țigară. Numa’ la Londra nu se mai fuma nicăieri. Am întrebat chiar și într-un magazin de țigări de-alea de foi, bă, voi numa’ le vindeți sau aveți și un loc special unde se pot fuma? Nu aveau.

Și nu eram io destul de isteric și de fără nicotină, că începe nevasta cu o voce stinsă, că are chef de limonadă. Adevărul era că aia din Australia era grozavă, o făceau pe loc din ceva lămâi meseriașe, nu era chiar ieftină, dar era. Ce să fac, mă duc la singurul cafe-bar din zona aia, și am înlemnit: bă, jur că ăla luptase în războiul din Cecenia, se vedea de la 100 de kilometri: un malac cu un cap mai mare ca mine (deși avea un cap exagerat de mic comparativ cu restul trupului) și io bat aproape doi metri, lejer 130 de kile, tot pachet de mușchi, plus nenumărate cicatrici și tăieturi pe el. Io, ăla isteric și fără nicotină, brusc mielușel: limonadă aveți? Ăla, cu un puternic accent rusesc: ce vreți!? Io, mai mielușel, lemon juice. Știți, se stoarce o lămâie, se pune apă și zahăr sau miere, și aia e tot. Ruznacul sec, niet, nu avem. Mă duc io spăsit spre nevastă, când aud în spate: lemon juis iu seid? Yes, Yes, fac io, fericit că s-o prins ăla. I like it too, my mother used to make it for me, but they don’t make it here. Nu mai comentez nimic.

Într-un târziu am ajuns la Budapesta: 37 de grade, se fuma în aeroport, plin de lume veselă prin toate bodegile din aeroport. Îi arăt la nevastă, vezi, în sfârșit, Europa civilizată! Ce s-o mai bucurat nevasta, gravidă, venită de la 3-4 grade din Australia la 37 de grade în Ungaria și România, nu vă pot spune.

Am ajuns în sfârșit la Cluj. Door-to-door, din Melbourne până în Cluj: 47 de ore. 47 de ore cu nevasta vai mama ei, verde cu mov și jumate kilele din Australia. Dar măcar eram acasă. Unde ne așteptau toate neamurile imaginabile. Evident, am ajuns toți acasă, a mea deja prinsese aripi, îi sărise toată oboseala. Ca dovadă că or stat ai noștri la povești de pe la 3 după-masa până pe la 10 seara.

Când în sfârșit ne-am pus în pat, cred că am intrat direct în comă profundă. Comă din care am fost scoși de tot felul de păcănituri și șuierături, plus alarmele de la mașini, plus toate javrele de cartier care urlau a moarte. No, futu-i, zic, nu-i a bună, io am mai dormit o dată așa și m-o sunat mama că o intrat America în război (de fapt erau atentatele de la 11 septembrie, dar circulase ideea că America e în război, numa’ că nu se știa cu cine) – vă jur, am crezut că suntem în război cu ceva țară vecină. Nu, nu era aia, erau fix 100 de ani de existență a minunatei echipe CFR Cluj, iar noi avem apartamentul fix la 100 de metri de stadion. Nu vă zic cât îs io de mare microbist.

După ce or terminat ăia de pocnit toate artificiile, am intrat iar în comă profundă. Din care m-o scos zgomote de farfurii sparte și oale trântite pe jos. Nevasta, la 4 dimineața căuta ceva de mâncare, că era capie de foame. Nevastă, zic io, ce mâncare, că e 4 dimineața, la ora asta doarme lumea. La care nevasta, genial, aici e 4 dimineața, în Australia e după-masă și m-o lovit foamea. Săraca încă mai trăia după ora lor.

După încă 48 de ore de stat acasă eram pregătit să mă duc înapoi definitiv, cu cățel și purcel. Încă suntem în Românica, motiv pe care cred că nici nevasta nu îl mai știe.

Data viitoare despre una bucată țară arabă, Iordania pe numele ei. Se merită!

Un guest post marsupial magistral de Nârţoagă zis Pârţoagă.

7 lovituri, dă-i și tu!