Asta a fost imposibil de explicat

Weekendul ăsta am fost la o cumetrie, în Sibiu: hinii mei or născut şi micul Remusică trebuia botezat, şi noi mai bine botezăm prunci decât să botezăm vinul cu apă!

Fiecare drum Cluj-Sibiu şi retur presupune circa trei ore la volan, din care o oră Gropărelul o doarme ca o stâncă seculară, iar două ore le zbiară în maşină ca o locomotivă Electroputere Craiova în boxele concertului Rolling Stones.

În cele două ore în care Gropărelul zbiară, io şi nievasta suntem foarte stresaţi şi am face orice ca să nu ne mai lichefieze creierii vocea de Românii au talent a Gropărelului. Odată chiar am pus pe radio Europa FM, poate se potoleşte, dar degeaba!

Nici tura asta de drum nu am fost scutiţi: pe la mijlocul drumului, după un pârţ micuţ, Gropărelul îşi drege vocea (să-şi facă încălzirea) şi începe:

– UUUUAAAHAHAHAAAOAOAOAAAUAUAHAHAHAAAAAA….

Mă uit la nievastă, ea se uită lung la mine:

– Tu muiere, îi zic, se poate şi mai rău, măcar nu suntem în pielea săracei soţii a lu’ Viorel Lis, no, ăla chin, să te scoli în fiecare dimineaţă în pat cu Nosferatu…!
– Iar îţi arde de bancuri! Vezi că aici nu eşti la tine pe blog! zice muierea, care nu prea avea chef de glume.
– Ia dă-i cheile mele, îi zic.

Gropărelul primeşte cheile mele să se joace cu ele. Şi mi le aruncă drept în ceafă!

– Au! zic. Dă-i sticla de apă.

Sticla de apă o loveşte cu putere de geamul maşinii, zici că era proiectil de tun.

– Dă-i ursuleţul!

Gropărelul încearcă să-i smulgă capul lui Teddy Bear, nu reuşeşte, aşa că muşcă din el cu furie, îl băleşte la greu şi apoi îl aruncă cât colo.

– Poate merge cu pufuleţii!

Toată maşina se umple de pufuleţi în momentul în care Gropărelul, hohotind cu pasiune, sfâşie punga şi o scutură viguros de vreo 30 de ori.

– Asta-i! Telefonul meu, zic, dă-i telefonul! Pune-i muzica la maxim şi dă-i telefonul!

Cu asta nu dăm greş niciodată, Gropărelul se potoleşte instant când îi pun muzica de pe telefonul meu (pe care îl voi schimba în curând, aşa cum v-am ameninţat).

Şi aşa trece o oră întreagă.

În care ascultăm nişte Doro, Accept şi Iron Maiden, vreo 4 manele (pe care le păstrez pe telefon să-i oripilez pe ăştia la Ţiganiadă), vreo 3 discursuri de-ale lui Chomski, nişţe replici din filme (discursul lui Edward Norton din The 25th hour; nu trageţi, dom’ Semaca; în nemernicia mea, ca un câine turbat, am muşcat mâna care m-a crescut şi care m-a hrănit etc etc).

La un moment dat, Gropărelul îşi pierde răbdarea şi aruncă telefonul undeva prin maşină, de unde continuă să cânte tot felul.

După care începe iar să zbiere.

Între timp, ne apropiem de destinaţie.

Gropărelul urla şi răcnea în spate.

Ajungem la destinaţie, ai mei ne aşteptau cu poarta la casă deschisă.

Gropărelul parcă luase foc, zici că era apucat de toţi dracii, făcea ca patru sirene de vapor pe timp de ceaţă!

Parchez maşina în curte, opresc motorul, ies din maşină să-i pup pe părinţii mei. Mama deschide repede uşa să-l scoată pe Gropărel la aer, să nu mai plângă.

Taman atunci începea la telefon piesa asta:

37 lovituri, dă-i și tu!