Aspect

Imi ia din mâna pachetul voluminos si il pune pe tejghea, de parcă tejgheaua aia îi baru’ lu unchiu-so din partea lu’ ma-sa.

E un pusti de vreo 16 ani, cu un cercel femeiesc de sticla in nush ce ureche, care străluceşte orbitor. Tin minte ca odata m-am hlizit de un pustache identic, cu un ditamai tatuaj color de dragon chinezesc care i se lăţea pe tot gâtul până la urechi, tatuaj imposibil de ascuns. Am vrut sa-i zic “Of, puştiulică, când ţi-ai făcut tatuaju nu prea te gândeai tu că ajungi manipulator de marfă în Profi, aşa-i?” – da’ mi-am dat seama ca nici io nu-s cine stie ce de capu meu, imbracat in chinezarii la reduceri sau cu ce haine imi trimite sor-mea de pe la mormantârile la care merge prin Germania, că ia hainele raposatilor să îşi imbrace fratioru’ din Romania, si el – io, adică – dintr-un reflex studenţesc, le îmbracă permanent pen’ că mi-s dragi; atâta numa ca e mai greu când primesc haine de la femei moarte, că elea le port numai in intimitatea propriei mele căşi, mai ales sutienele, că-mi place să le port pe mine când fac sex (da’ numa cand se asorteaza cu colantii, că când mă văd în oglinda deasupra patului mi se face rău dacă nu se asortează, şi dacă mi se face rău mă doare capu’, deci adio sex!)

Aşa.

Puştiu are neste deste groase, cam cat carnaciorii de bere; îmi ascund mânurile mele de intelectoal subţire, stil Tăriceanu. Puştiu ia cu ele pachetu’, aşa, bărbăteşte, şi îl aşeză fără efort vizibil pe bancul de probe, şi când bufneşte de se si aude asa, un zgomot ca de acvariu spart, nu-mi cauta privirea ca sa vada ce reactie am, da’ mie mi se flutura, finca inca nu am iesit din magazin.

Imi cere factura:

– “Da-mi factura!” zice el.
– “Poftiţi!” zic io.

Imi face favorul infinit sa mi-o ia, începe să se uite la ea, silabisind cu greu.
– De ce Asus? mă întreabă.
– Because I’m an ass-us, zic io, incercand un spirit de gluma, regretat in secunda imediat urmatoare.

Scoate un pix si incepe sa scrie, cu greu. Cate doua cifre, cate doo litere. Doo cifre, doo litere. In spatele lui, un nene foarte in varsta, cu neste cearcane monumentale, il urmareste cu atentie. Nu are nici un chef sa se ocupe de liota de clienti din spatele meu, asa ca il supravegheaza pe pustiulica.

Intr-un final, îmi dă sp semnez, şi probează aparatu. Mai stă 14 minute să îl bage înapoi în cutie, îl scoate inapoi, il baga iara, dar, dupa, principiul reparatorului de radiouri, tot timpul raman afara cateva piese fara de care radioul merge chiar mai bine ca inainte. Ma ofer sa mi le bag in rucsac ca sa nu se mai chinuie.

Azi mi-am loat monitor plat ca un sân de mam’-mare si ENERVANT de wide, iar aceasta a fost – aţi ghicit! – o postare despre apsolut nimic.

4 lovituri, dă-i și tu!