Apropos de accidentul ecologic din Ungaria

După câte ştiţi, în Ungaria s-a petrecut năcazul: o Roşie Montană de-a lor, un bazin de cianuri bauxite băşite şi un baraj foarte muşchiulos care nu a mai putut face şpagatul, deci rupt în figuri, iar rezultatul – o mare roşie otrăvitoare care va ajunge în Dunărea noastră şi de acolo în Delta mea.

No, rahaturi se întâmplă, unele ajung chiar şi preşedinţi, deci nu e stress. Dar altceva mă întreb eu.

În 2000, ca student, am plecat cu universitatea la un schimb de experienţă în ţara vecină şi prietenă, la universităţile din Buda. Eram o gaşcă veselă: români, saşi, unguri, ţigani, şofer. Şi, după Debreţin sau Sighet sau nu mai ştiu care oraş unguresc, am ajuns într-un loc sacru pentru maghiarime: în mijlocul pustei, acolo se zicea că descălecaseră primele hoarde maghiare conduse de Arpad, prin secolul IX. Băieţi finuţi, poporul vecin şi prieten făcuse acolo un muzeu al maghiarimii, cu scene din istoria lor, case tradiţionale, chiar avioane şi tot felul. Ca şi alte chestii din ţara vecină şi prietenă, mai puţin zonele chiar lipite de graniţa cu Romunica, totul era pus la punct, vocsât, bibilit, strălucitor, occidental – aşa cum noi nu cred că apucăm să vedem la noi în patrie decât dacă mutăm toată ţara în recent renovata Salina Turda, mulţumiri lu’ tanti Nuţi şi elicopterelor sale!

Ei. Şi chiar după ce intrai într-o replică de iurtă tătaro-maghiară, te întâmpinau poze cu peşti morţi. Mulţi peşti morţi. Căci în anul acela la Baia Mare se rupsese un dig cu cianuri, cică se otrăvise Tisa şi miliarde de crapi de 30 de kile au cam murit, otrăviţi de  porcii de români.

No. Să pui poze în care să le dai la gioale vecinilor români tocmai într-un loc cu o spiritualitate aparte, un loc vizitat (din câte ziceau ei) de sute de mii de turişti străini anual mi se pare de-a dreptul malefic şi greţos ca o bucată de carne de cal păstrată sub şa timp de 3 luni. Ca de obicei, România a protestat leşinat, după care a tăcut din gură, că românii aveau alte chestii mai importante de făcut, doară anul 2000 era an electoral şi trebuia să alegem un preşedinte dintre doi mari români: Iliescu şi Vadim.

Anii au trecut, vecinii unguri au păţit-o şi ei. Nasol-nasol.

Şi asta mă întreb eu: oare le spune cineva din Ministerul de Externe de la Bucureşti celor de la muzeul respectiv: “măi copii… ţineţi minte când ne-aţi făcut troacă de porci pe toate televiziunile occidentale, acum 10 anişori? Cu peşti morţi? Şi noi negociam febril aderarea la UE şi voi ne-aţi dat la gioale? Da? Ţineţi minte? No… fincă suntem cumsecazi, NOI NU O SĂ GUIŢĂM PESTE TOT CĂ NE-AŢI OTRĂVIT DELTA GROPARULUI, dar numai asta vrem să vă zicem… să nu uitaţi că suntem cumsecazi! Nu, nu uitaţi! Nem! OK?”

Nu, nu le va spune nimeni nimic. Şi fincă suntem o naţie de kko, nici nu le vom trimite echipaje de ecologizare în ajutor, aşa cum au făcut-o ungurii de câteva ori – ca atunci când am avut inundaţii în Banat, de exemplu.

Fain, fain.

26 lovituri, dă-i și tu!