Apă sfințită

Plecam nu mai știu unde.
– Caută o sticlă de jumate și pune-mi niște apă cu mine! ordonă nievasta.
– Sigur, soarele meu polar!

Mă apuc și caut prin bucătărie ca în spațiu necunoscut: ridic o tigaie de pe blat, deschid dulapul cu ceaiuri, mă uit pe aragaz… locurile în care o familie normală ține sticlele de plastic cu care sufocă planeta și ucide țestoasele.
– Nu găsesc.

O aud cu oftează. E oftatul de genul ”nu găsești nimic în casa asta, fără mine ești pierdut”.
– Caută pe mașina de spălat.

Mă uit:
– Ooo, sunt vreo 5! Îți pun acuma.
– Nu în aia, că-n aia o fost palincă, și dacă are miros nu pot bea apă din ea.
– Asta?
– În aia o fost coniac de casă.
– În asta?
– Tot pălincă. Ai dus cu tine la pescuit odată și n-o mai ieșit mirosul.
– În asta?
– Ai uitat? Moare de varză. Ți-am adus la pat într-o dimineață după Crăciun, că ai colindat prea mult de sărbători.
– Hahaha, daaaa, ce vremuri…! Asta, cu apă în ea?
– AIA SĂ N-O ATINGI!!! E cu apă sfințâtă de la Bobotează, o adus-o mama!

Mă uit la ea și izbucnesc:
– Băi, frate, ce-i cu atâta prozelitism religios medieval în casa asta, să fiu eu, nu mai poți găsi o sticlă de plastic de jumate de câtă religie e aici, stat fundamentalist ortodox, și vă faceți și catedrala aia uriașă în București, eu nu mai pot cu atâta inchiziție!

Fără nici o legătură: la Cluj se fumează patine vechi
12 lovituri, dă-i și tu!