Amintiri din Irak

Am fost trimişi în Irak.

Ne-am bucurat când ne-au primit în NATO. Lumea mai avea puţin şi iesea pe străzi cu steaguri, ca dupa o victorie a naţionalei de fotbal.

Ca militari, aveam avantaje (aşa am crezut) dar şi obligaţii. Una dintre obligaţii era participarea ţării noastre cu trupe în teatrele de operaţiuni. Misiunea noastră pricipală în Irak era de menţinere a păcii. Nu am fost trimişi acolo să omorâm irakieni. Printre altele, am “construit” o şcoală, nu prin munca fizică, ci am sponzorizat construirea ei, am distribuit cereale, rechizite şi am asigurat asistenţa medicala.

Ca misiuni mai aveam paza unui pod pe o şosea importantă strategic şi patrularea în scopul descoperirii de DEI-uri (dispozitive explozive improvizate). Adica, aşa cum “se glumea” în ţară, românii mergeau cu un picior înainte să pipăie minele.

Într-o astfel de patrulare, un transportor blindat a fost aruncat în aer de un dispozitiv declanşat cu telefonul mobil. Ne-a murit un om şi alţi cinci am fost răniţi. Povestea asta o voi detalia altădată.

În armata există destule “lepre” şi antipatii. Culmea a fost că toti cei din TAB erau băieţi de treabă – unul şi unul. Cel care a murit se numea Ioan Grosaru.

După perioada de început a misiunii în Irak, când totul decurgea normal şi devenise rutină, atacul, moartea şi rănirea colegilor a fost un şoc pentru toti. Stăteam şi priveam reportajele de la televizor şi nu ne venea să credem că ni s-a întâmplat nouă.

Avînd acces la internet (foarte scump), am fost curios să vad şi ce se scrie în presă. Am găsit comentariile la articole. Scrise de “oamenii” din ţară:
– “Lasă, mă, să plângă şi mama lui aşa cum plâng şi mamele celor împuşcaţi de el”
– “Ce a căutat acolo, ce, l-am trimis eu în altă ţară… doar s-a dus pentru bani.”
– “Să muriţi, că de aia sunteţi mercenari!”

ATUNCI MI-AM URÂT NAŢIA! (m-am oprit din scris pentru că mi-au dat lacrimile).

Am printat câteva pagini cu comentariile şi le-am arătat colegilor mei, oameni maturi, militari cu vechime şi experienţă. Eram uimiţi, eram mai şocati decât atunci când am aflat de moartea lui. Eram înmărmuriţi şi aveam lacrimi în ochi.

Ceea ce doresc este să le explic “comentatorilor” ce am căutat noi în Irak printr-o paralelă: un tânar, din judeţul X, face şcoala de poliţie şi este repartizat în judeţul vostru. Merge acolo pentru că aşa îi cere jobul pe care şi l-a ales. Comform atribuţiunilor sale, trebuie să asigure ordinea şi să se “bată” cu infractorii de la voi de pe stradă. Să vă păzească pe voi, pe copiii voştri, casa voastră, maşina voastră… Şi face asta chiar daca el este din altă parte. Este mercenar? Logic ca o face şi pentru bani. Toţi muncim pentru bani! Dacă moare în timpul serviciului, pentru voi, va fi “onorat” cu acelaşi gen de comentarii?

Noi, românii, în perioada cât am eu am fost acolo, nu am tras nici un cartuş. Ioan Grosaru a fost acolo pentru că aşa îi cerea meseria şi a murit în misiune de luptă. Şi a fost un OM bun! S-A INTORS ACASA PE SCUT!

CĂINŢĂ
Mă-aşez în poala mea şi mă aştept
Ca să sosesc din lumea nefertilă.
Simt o durere aprigă în piept
Mă umileşte groapa în argilă.
Mi-e sete de rugină, de ruine,
De apa clocotită în pahar,
Lăsaţi durerea să pătrundă-n mine
Când sunt îngenunchiat lângă altar
(poezie scrisă de Ioan Grosaru)

Guest post scris de un membru al forţelor româneşti de apărare a păcii, întors din Irak.

28 lovituri, dă-i și tu!