Am vrut să mă sinucid!

Da, week-endul ăsta am fost foarte chitit să-mi curm dimineţile şi să aflu dacă Demiurgul chiar o vorbit serios că nu-i plac sinucigaşii (am auzit că nici onaniştii nu-i plac, dar despre acest lucru ne va edifica Ludovic Orban când i-a veni vremea).

Nu din cauză că azi începe postul Paştelui, post pe care, ca şi în alţi ani, îl voi ţine până la capăt, negreşit – chestie care te deprimă suprem, prietenii mei pocăiţi ştiu despre ce vorbesc; nici din cauză că în parcarea real,- cele mai bune locuri sunt păstrate nu pentru clienţi, ci pentru ei. Şi nici din cauză că tocmai s-o încheiat Sf. Valentin (dacă mi-aş face buzunar la gât vreodată, asta ar fi ziua perfectă!). Nici că vreau să mă las de fumat definitiv după post (şi apăi să vedeţi voi ce postări eco o să bag! dezastru). Vremea, o, da, vremea. Tranşeele din asfalt, că mi-i şi milă. Bonurile mele de masă pe care nu mi le mai primeşte la Kaufland! Basterds!!!

Din cauza televizorului, of cors. Nu are legătură cu badea Mircea, Cătălin Crişan prezentând nuş ce pe Kanal D sau piciorul de titan al Escăi. Pescuitul la copcă în timp ce eu stau cu degetul în nas, halal pescar. Dacia mea care nu mai porneşte, în timp ce ăştia de la Top Gear fac varză maşini bunuţe numai ca să verifice transmisia la Suzuki Swift.

M-am pregătit bine, am pus lângă mine un cuţit de tăiat friptură; vreo 60 de aspirine şi 20 de algocalmine (să nu mă doară aspirinele), o sticlă sănătoasă de balsam de rufe Lenor, şi vreo două de Ariel. Aveam dubii cu care să încep: balsamul de rufe avea gust de uscătorie, aspirinele nu le-am suferit niciodată, şi cuţitul ar fi fost prea jegos, plus că te şi lipeşti zdravăn de cearşaf când se usucă sângele. Mă gândeam să îmi ţin respiraţia până la sufocare, ca Diogene; da’ io mă tem de greci când îmi dau idei de auto-sinucidere. Oricum, am decis să nu o mai lungesc, şi să pornesc TV-ul, că de acolo mi se trăgea. Face your demons, Gropare, mi-am zis. Plm, mi-am mai zis.

Şi deschid la ceremonia de deschidere a Joacelor Olimpice de iarnă. Exact unde trebuia. Şi oftez. Fincă începea.

Şi aştept, şi văd eschimoşii şi aurora boreală, şi hologramele alea spectaculoase cu banchiza care se sfarmă. Şi innuiţi şi păpuşi cu urşi polari, şi simboluri, ditamai ceremonia, morse, foci. Şi aştept, fincă urma să urmeze. Şi aştept. Şi stau.

Şi nu mai urmează.

Şi se gată ceremonia.

Şi eu stau şi mă gândesc un pic. Şi zic Doamne, dă-le sănătate canadienilor că nu or lăsat-o pe Celine Dion să cânte la deschidere! Doamne, ajută-le! Doamne-Doamne, dă-le numa’ bine. Şi oftând oarecum uşurat duc la bucătărie cuţitul, în baie balsamul şi Ariel-ul, şi pastilele le-am băgat în dulăpior, înapoi, cuminte. Ceea ce e bine, fincă oricum mi-era mult prea lene să compun o scrisoare care să înceapă cu “Adio, lume crudă!”

34 lovituri, dă-i și tu!