Acoperă-mi inima cu ceva, de preferinţă cu pălinca

Deci io nu pot să uit ce depresie mă lua pe la spate când începea şcoala! Când eram elev – mai treacă-meargă, ne mai hlizeam şi noi că ce le-o mai crescut la coleje bustierele peste vară, şi viaţa imediat căpăta alt gust, alt miros, şi mai ales altă formă, de fapt alte forme, ca elea două cocoaşe la dromader!

Băi, frati-mio, da’ când am ajuns profesor, păi să te ţii! După 3 luni de belit belingăru la pescuit şi la beri (cu ce amar de bani aveam şi io peste vară), te luau ăştia cu japca şi te trimiteau înapoi în şcoală, de data asta de ailantă parte a catedrei, să le predai la nişte imbecili mai mici decât cum erai tu când aveai vârsta lor! Păi treabă-i asta? Şi să nu vă treacă prin cap că mie mi-o plăcut vreodată să muncesc: nici atunci, nici acum!

Dar când eram prof, aveam o relaţie deosebită de faq cu directoarea, căreia nu i-am dus niciodată şpagă vro cafia sau alceva (ea le primea fără probleme de conjtiinţă!), că eram prost, ca ş-acuma, şi credeam ca oamenii îs buni; şi asta o mai cred şi acuma cu tărie, mai ales când văd ce studente bune or vinit anu’ ăsta la facultate!

Şi directoarea asta atâta mă freca, până îmi venea să îi sar la beregăţi – da’ ma potoleam mereu; deşi odată mi-o chemat inspectia pe cap fincă îmi făceam rareori planuri de lecţie, şi la inspecţia pentru definitivat i-o zis la inspectoriţă că nu merit 10, şi nici n-am primit 10, numa’ 9 – caz singular printre toţi colejii mei de breaslă.

Daaaaar…. ca să vedeţi şi voi ce dujmani o avut Groparu.

Ea era profă de română. Şi se dădea mare că hihihi, că la ea la facultate, când era ea, că cu ce profi o facut ea română (de fapt, ea fusese învăţătoare, facuse colegiul de institutoare, şi dupe aia nuş ce grad şi-o dat de putea preda română, da’ numai până la clasa a 8-a, da’ nu putea preda la liceu, ca un apsolvent normal de Literi). Şi se dădea, măi nene, câtamai!

Şi într-o zi mă prinde singur în cancelarie, şi-mi (nu mă sexează; deci ne potolim) zice:

– Bă, Gropare; ţie-ţi place poezia?
– Cum nu! zic io, viaţa mea este ea însăşi o epopee.
– Îţi place Nichita Stănescu?
– Poi… da! zic io, că o fost beţâv.
– Uite ce e, zice ea, am de predat la clasa a 8-a o poezie de-a lu Nichita, şi io n-am făcut în facolté Nichita;
şi io nu-i cunosc poezia lui, şi nu mă ajuţi cu o idee-două? Că şi aşa n-ai ce face!
– Ba cum să nu, zic io, înghiţindu-mi sictiru’. Ia să văz poezeaua!

Ghiciţi! Ei, ghiciţi ce poezea îmi scoate să îi analizez, fincă ea nu erea în stare!!!!!! Bueeey, am crezut că fac infarct la testicule, că îmi muşc ceafa, că îmi sare ochii din orbite, că imi creapă capu’ ca păpădia, că nu mai am aer… aer… nu mai am!!! Deloc! Uite poezia:

A venit, a venit toamna,
Acopera-mi inima cu ceva,
Cu umbra unui copac sau mai bine
Sau mai bine cu umbra ta…

22 lovituri, dă-i și tu!