A trecut și serbarea de Crăciun la grădiniță, de-amu poate veni Moșu’

Să mergi la grădiniță la serbarea de Crăciun a copiilor – iată ceva ce te face să-ți clănțăne molarii în gură de emoție!

În primul și-n primul rând, trebuie să ajungi la timp acolo – amu avem președinte nemțălău, și asta ne obligă.

Căutînd eu Teatrul Puck pe strada unui celebru blogger clujean, aflată în renovare de pe vremea cuscrului lui Menumorut, intru la Conservator, unde dau de cel mai clujean portar de instituție din oraș:
– Bună ziua, Teatrul Puck…?

Se uită la mine ca picat de pe muntele planetei Venus:
– Teatrul Puck…?

Fața i se încruntă într-un efort de memorie considerabil, care sigur scurtcircuitează ceva diode pe la el prin cap. Scânteile se materializează în indignare:
– Aici este Conservatorul!!!
– Aha! fac eu… scuze, no! Doamne-ajută.
– La revedere, țuțuie el sever.

Fac câțiva pași… apoi fac stânga-mprejur:
– Da’… nu știți cumva unde e Teatrul Puck?

Magia sărbătorilor lucrează prin oameni! Fața i se lumină creștinește, și aproape surâse de veselie…
– Da’ cum să nu! Ieșiți și faceți dreapta, mereți tri căși…

Ajung tocmai la timp, că după mine spectatorii or vrut să-l linșeze pe părintele care o-ntârziat. Adunătura de puișori numită Statul Islamic ar putea lua meditații!

Înainte să înceapă, copiii sunt strânși pe scenă ca la terapie, cu toți părinții emoționați în sală suflîndu-și nasurile înlăcrimate în batistă. Unul dintre prunci nu mai are răbdare, se ridică și le declamă adulților:
– Mama o primit ultimul iPhone de la firmă!!!

Spectrul geniului lui Steve Jobs o reușit să facă toată lumea din sală să bufnească în râs! Mare om, dom’ne, Steve Jobs ăsta!
– Da! Și tati are Samsung!!! Tati, îmi dai Samsungul să fac o poză la lume?

Începe serbarea. Grupa mijlocie: toți suntem părințim nebuni și ne simțim inferiori pentru că pruncii noștri fac numai două limbi străine și 20 de opționale la 4 ani (“cum, voi nu faceți modulul de Baby Einstein???”). Copiii zic poezii în engleză, germană, română – grupa mică, ce vreți, mai șontâc, mai bălăngănit, dar scumpi de mori. Din timp în timp, câte un frățior mai mic care nu înțelege de ce nu poate merge la frate-su pe scena, așa că zbiară și este scos din sală cât ai zice anamneză.

Spectacolul este filmat de un nene cu o cameră cu care ai putea trage liniștit un scurt metraj de Cannes, iar un alt nene fotograf încearcă să prindă în tunul ăla de obiectiv cât o conductă fiecare gest al pruncilor, cu obsesia unui turist japonez. Cu toate astea, în sală nu ai loc de atâta înghesuială de ecrane de telefon! Toți părinții vor să-și filmeze odraslele, educatoarele, scena, replicile, pe omul care filmează, pe alți părinți care filmează, pe alți părinți care-l filmează pe omul care filmează – totul  numai ca să-și umple calculatoarele, acasă, cu filme la care nu se vor uita decât o dată, când vin bunicii de sărbători.

Mno. I-am filmat și io pe toți ăștia, ce era să fac.

La final, vine Moșu’, să le aducă cadouri la copii! Băi, și fiecare copil o avut câte ceva mesaj pentru Moșu’: ba o poezioară, ba un pupic, un cântecel…
– Tu? Vrei să-i spui ceva lu’ Moșu’? zice Moșu’.
– Nu, zice Gropărelu’, senin ca luna mai; apoi își ia cadoul și se tot duce, singuru’ care nu merge cu șpăgi și pusici la Moșu’.

După serbare, două fetițe mai mari stăteau la o bârfă mică:
– Tu, io nu cred că ăla o fost Moșu’.
– De ce, tu?
– Apăi tu, păi Moșu’ nu vine amu, când îl văd tăți, tu, no! Vine noaptea, tu, când nu-l vede nime’.

17 lovituri, dă-i și tu!