Ce husa sa nu-ti iei la iPhone

Sau, cu alte cuvinte, iPhone 6 – asfaltul clujean 7. Sau, cu alte cuvinte, feriți-vă de carcasele Cygnett! Sau, cu alte cuvinte, căscați bine ochii înainte de a vă lua o carcasă de telefon.

Fostul meu defunct iPhone 4S, dat la buy-back după2 ani jumate, arăta aproape impecabil, pentru că la cât sunt de zgârcit îmi place să întrețin lucrurile: cine este bo$$-ul bo$$ilor? Exact, nu eu.

Un telefon scump de blogger fițos merită o carcasă mai de Doamne-ajută, așa că m-am oprit la o husă de aluminiu de vreo 20 de euro (!). Nu mi-o plăcut decupajul ăla că să se vadă logo-ul Apple, ca la ultimul cocălar, dar n-am avut mai multe alternative decât Adam la cununie. Las’ să fie, mi-am zis, să nu-mi sparg bunătate de telefon care-o costat cât un concediu în Grecia! Și așa e mai scump telefonul decât mașina pe care-o conduc; și m-am oprit la o carcasă Cygnett UrbanShield, cred că singura disponibilă la momentul ăla în România pentru aifon, Doamne, ocrotește-l pe Steve Jobs. Husă de 20 de euro, dar care nu apără colțul telefonului. Pentru că – nu-i așa? – nu e ca și cum orice telefon cade pe colț! Eu am observat acest lucru când am pus husa, dar mi-am zis că ce știu eu despre asta? Oi fi eu expert la toate, că doară de-aia sunt blogger, dar n-am cum fi mai expert chiar decât producătorul!

Vraja a durat până joia trecută, când mi-a alunecat elegant telefonul dintre copite în timp ce-l scoteam din buzunar. Am întrerupt căderea cu piciorul meu vânjos, dar asta nu a făcut decât să provoace un plonjeu direct în colțul neprotejat. Așa cum se vede din imaginea asta, luată de pe site-ul producătorului (săgețile îmi aparțin):
cygnett case sucks

Acum, s-a rupt lanțul de iubire. Iar tu, companie perfidă și multimiliardară, ai face bine să produci telefoane mai rezistente la șocuri! Și-acum hai cu heităreala

Încerc să fac mâine o poză cu telefonul cu ecranul crăpat, că azi n-am reușit face o poză cu telefonul la același telefon.

19 lovituri, dă-i și tu!

Cum era să mă bat în Mănăștur pentru un loc de parcare

Aflat cu ceva treabă în Mănăștur – zona aia bună, de pe Plopilor, nu partea cu jungla africană – îmi parchez mașina preț de o oră după ce în prealabil am investigat cu foarte mare atenție terenul: știam că băștinașii de aici nu sunt dintre cei mai primitori dintre români. Aleg o alee perfect liniștită și parchez mașinuca pe trotuar, în loc nemarcat, lângă alta deja parcată acolo: era relativ OK, trecea câte o mașină pe oră, orice mămică cu cărucior avea perfectă vizibilitate să ocolească mașina în siguranță (le cer, totuși, scuze în gând dacă le-am inoportunat), mai degrabă aș fi luat amendă pentru parcare ilegală decât aș fi supărat vreun indigen, toate bune! Mănășturul dormea, era ora prânzului, oamenii plecați la serviciu.

Revin după o oră: o mașină de pițipoancă condusă de un adolescent slab ca iarba se chinuia să parcheze la milimetru de mașina mea, ca să-mi blocheze accesul pe partea șoferului. Ștergătorul atârna, inert și desprins, pesemne cineva făcuse exces de zel în a-l ridica ca să mă-nvețe pe mine minte!

Îmi ridic mâinile a exasperare: ficiorașul imediat dă în față și așteaptă să plec, dar cuminte, fără să iasă din mașină. Stau să văd dacă iese la făcut scandal, dar pesemne făcuse un pic de căcuță pe el de emoție.

Repar ștergătorul – eram prea zen ca să mă apuc de scandaluri – și planific să las geamul jos și să-l întreb ce mai face când trec pe lângă el.

Și se dezlănțujie jihadul.

Tati de ficioraș vine spre mine, amenințător, și începe să mă certe că de ce am parcat pe locul lui. Direct, fără introducere, fără bună ziua. Chestie pe care eu, dacă aș avea 55 de ani, aș face-o cu un ton mai împăciuitor, pentru că 1. oameni suntem; 2. diferența de 20 de ani dintre noi doi era cam în avantajul meu; 3. era, totuși, doar un loc de parcare nemarcat, pe un trotuar, nu pe locul cuiva.

Și mă ia la per tu, și îi atrag atenția că eu îi iau cu dumneavoastră; ”și ce-i, sunt mai bătrân ca tine!” Reușesc, totuși, să nu-l scot din dvs. până la final.

Îi cer să-mi arate unde scrie că e locul lui de parcare. Ia foc și îi crește tensiunea de zici că-i pușcă ochii cu sânge! Doară toată lumea știe că e locul lui de parcare! Și dacă mai parchez acolo, o să mă blocheze de nu o să mai plec de acolo veci! Și îi spun că dacă face asta, voi chema Poliția să-l amendeze.

Că s-o chem! Că toată lumea știe că el are patru (!) mașini, și că una o parchează în garaj, dar nu poate de a mea, și pe cealaltă o parchează fix pe locul ocupat de a mea! Și că el acuma nu-și poate parca mașina în garaj! Păi hai că vi-o parchez eu, dacă nu sunteți în stare.

Că eu unde locuiesc? (mai urma să mă-ntrebe ce meserie are tata) Că să parchez acolo unde stau eu cum vreau!

Și îi spun că bine, am înțeles, nu vreau să deranjez pe nimeni, nu voi mai parca acolo; dar eu, când cineva parchează pe locul meu, îl rog frumos și civilizat să nu o mai facă, într-o primă etapă, și oamenii înțeleg românește. Dar îmi dau seama, pe măsură ce discuția degenerează și omul vorbește la 20 de cm de mine de parcă ar vrea să mă pupe pe gură, că de fapt se urmărește nu convingerea mea, ci câștigarea disputei cu orice preț. Cu surle. Golănește. În văzul vecinilor. Alungarea mea cu coada între picioare. De asta aproape că mă atingea, agresiv, cu degetul arătător. De asta se apropia amenințător de mine în mod repetat. De asta arunca persiflări din bardă: cine sunt eu, un Neica Nimeni, să-i iau eu lui, clujean veritabil, locul de parcare? Și aud și cuvântul ”vinitură”, și alte grozăvii fără nici o legătură cu faptul că-mi desprinseseră ștergătorul pentru că parcasem pe locul nimănui. În mare, strategia aia nașpa folosită de oricine care știe că, de fapt, nu are dreptate, dar încearcă să te copleșească cu debitul verbal și de asta scuipă 1000 de idei pe secundă pentru ca tu să nu mai ai ocazia să îi demontezi unul câte unul argumentele trase de păr, cum ar fi faptul că el, clujean, are drepturi câștigate de pe vremea daco-geților. Practic, întreaga dezbatere devine o răgeală de măgar care poate zbiera cu mulți decibeli, oricât de calm mă încăpățânez eu să rămân.

Și toate bune și frumoase până când aud cuvântul pulă. Dublat cu momentul în care domnișoara de fiu-su, căruia-i puteam fi tătic fără probleme, mă somează ”du-te, , acasă!” Bă? Păi atunci mă hotărăsc să pun punct scandalului cât pot eu de abrupt: intru în mașină, scot telefonul și încep să-i filmez.

Ar fi trebuit să fac asta mai devreme, ar fi ieșit un filmuleț delicios. Urmăriți, vă rog, fâstâceala personajelor, care devin, dintr-o dată, brusc interesate de contul lor de Facebook.

Pentru că – nu? – așa rezolvă bărbații adevărați conflictele în ziua de azi.

22 lovituri, dă-i și tu!

Din secretele Groparului: cum sa nu divortezi in primii 5 ani de zile

Azi este o zi specială, cu nevoi speciale: fix, da’ fix amu 5 ani de zile penetram, la braț cu nievasta din dotare, într-o sală de nunți din municipiul Cluj-Napoca, în calitate de actriți principali. Io, în costum negry de îngropăciune, eram gâtuit de un papillon din ăla de zici că mă ștrangula Joimărița în somn, plus un brâu de ginerică ca să-mi ascund burta de bere; iar ea era toată-n alb, mică-mică, și părea așa de inofensivă, de ziceai că era un fluturaș, nu un flutur ucigaș (știți cum transformi o gâsculiță într-un pitbull, nu? O iei de nevastă!). Iar muzica de intrare a mirilor era, firește, asta, #pebune:

Dupa aia am plecat în Tenerife, dupa aia am făcut un copil și nici nu mai știu ce a urmat, că toată viața mea e descrisă aci, o postare pe zi în scop terapeutic, așa cum mi-a ordonat psihiatrul meu.

În fine, nu despre asta e vorba; ci despre cel mai bun sfat de păstrare a unei relații de căsătorie liber consfințite dintre om și femeie, spus de chiar gura nievestei, pe baza experienței sale. Așadar:

Discutam cu un prieten despre căsnicia lui strivită (amu cred că cam știți cu toții cât de greu se ține o relație, și cât de mult mai nedrept de ușor dai cu ea în fasole). Și câr, și mâr, și ciacâr, că nievastă-sa nu făcea aia, sau ailantă, că era nebună și isterică și nu-i convenea nimic… și, la un moment dat, nievasta, de colo:
– Da bă’… mașină de spălat vasele ați avut acasă?
– Ha? zice ăsta.
– Da! Mașină de spălat vase, știi tu: bagi vasele murdare înăuntru în 5 minute, pui pastila, apeși un buton… și, în loc să speli ca nebuna la vase 2 ore, stai pe Facebook, relaxată, și le iei înapoi curate, le pui în dulap, și pa! 33% din muncile casnice le-ai rezolvat.
– …
– Costă 12 milioane, le găsești oriunde, și înseamnă nievastă cu 33% mai puțin nefericită.
– …
– Trebuia să ai mașină de spălat vasele. Musai. E obligatoriu. Mno: data viitoare să nu uiți asta!

Vă rog și pe voi să observați cum o zis: nu nievastă cu 33% mai fericită, ci cu 33% mai puțin nefericită.

Mno; io mai multe nu știu, că-s un om simplu, din Ardeal; dar cine are urechi de auzit, să citească.

Următorul sfat de căsnicie vi-l dau la aniversarea de 10 ani, asta dacă nu-mi bagă nievasta otravă-n cafea, că-n ultima vreme tot cu asta mă amenință de când mi-am făcut asigurarea de viață.

15 lovituri, dă-i și tu!

Un copil de 6 luni, singur, in patru labe in mijlocul strazii. La Cluj

Vă rog frumos să stați jos dacă citiți această postare din picioare.

V-ați așezat? Bun.

In Cluj, într-una din cele mai selecte zone (zona Belvedere), zonă plină de case de multe sute de mii de euro, crème de la crème, prietenul gropăresc Ionuț scoate nasul din cana de cafea și se uită pe geamul bucătăriei, la întâmplare. Frumoasă, dar ploioasă dimineață de joi – nu contează, în inimă e veșnic senin!

Și vede, ca intr-un film de groază, un copil de vreo 6 luni mergînd de-a bușilea pe mijlocul drumului, și o dubă care se deplasează către el.

Duba evită copilul și oprește la vreo 15 metri.

Încremenit, neștiind ce se petrece, Ionuț scoate telefonul și face o poză.
copil in mijlocul drumului, cluj

Șoferul, pesemne, se pune pe făcut mătănii, apoi dispare în ceață. Mai bogat cu o poveste de spus prietenilor la bere, despre cum era el să lovească un copil și l-a lăsat în mijlocul drumului, în voia sorții, ce bine că nu l-a lovit, Doamne-ajută.

Ionuț se adună și fuge cât poate de repede la prunc. Îl ia din mijlocul drumului și merge cu el către casa de unde – pesemne – ieșise.

După o mașină parcată, mai vede un prunc de vreo 2 ani, pesemne fratele primului, pe care-l arestează, de asemenea. Astfel că, plin de plozi ca un pom de Crăciun de cadouri, intră în casa din care – pesemne – au ieșit cei doi țigănuși.

Mama celor doi dormea dusă, iar alte două pirande erau ocupate cu adusul apei, căci nu aveau apă curentă. Tulai, copilul! au sărit amândouă, cam târziu, nici nu vreau să mă gândesc ce-a fost în inima lor.

Învățăminte? Nu știu. V-aș spune să nu vă lăsați copiii de 6 luni să umble pe străzi de-a bușilea, nesupravegheați; în schimb, vă spun să circulați cu prudență pe străzile astea care par pustii, pentru că Doamne ferește.

10 lovituri, dă-i și tu!

Cronică de film: “Doar cu buletinul la Paris”

Dacă îți plac filmele românești în care:
– Mircea Diaconu, acum salariat cu peste 10.000 de euro pe lună la Parlamentul European în care l-a trimis Antena 3, joacă neconvingător rolul unui profesor scăpătat
– ți se aruncă rahatul existențial românesc cu lopata în ochi în timp ce ți se urlă ”acesta este rahatul existențial românesc pe care ți-l arunc cu lopata în ochi!”
– deși filmul a făcut parteneriat cu TVR-ul, în film vezi numai Antena 3 și Nașul TV
IMG_8929
Și o burtieră poate fi ironică

– vezi tipologii ”originale”, gen primarul corupt, curvar, bețiv și incompetent, secretara-amantă–pițipoancă, administratorul de bloc șmenar, amantul cocălar al soției sale, nostalgicul care nu a depășit nici acum Piața Universității, politicianul veros, pensionarul sărac, copilul străzii, ce ar mai fi?
– auzi manele în film
– vezi blocuri comuniste
– nu se vorbește deloc în primele 8 minute ale filmului
– auzi înjurături la greu
– nu auzi nici o replică memorabilă
– nu auzi nici o replică amuzantă
– mă iertați, mă opresc aici,

atunci da, mergi la “Doar cu buletinul la Paris“.

A fost singurul film românesc la care am mers și la care nu s-a pus nici măcar o singură întrebare caravanei.

Singurul lucru bun? Dorel Vișan. Nu îl cunosc ca om, dar ca actor sunt mare fan.

Mai există, firește, și riscul ca eu să nu mă fi aflat în target.

Filmul nu are pagină de Facebook, cont de Twitter. Doamne-ajută-i, da’ aștept cu nerăbdare ca CNC să finanțeze, totuși, filme adevărate din banii fraierilor. Chiar sunt curios ce buget au avut, dar presimt că nu voi afla niciodată.

PS: M-am chinuit foarte mult să nu fiu răutăcios.

7 lovituri, dă-i și tu!