Soacra, usturoiul şi vampirii

Găteam ceva. Ceva aproape mâncare, căci mă ştiu şi eu la gătit aproape la fel de mult ca Gropărelul meu de 8 luni.

Aşadar torn în oală 4 kile de sare neiodată, că aia iodată e prea sănătoasă, trei cartofi şi o ceapă; o juma’ de morcov; apoi dau drumul la foc.

2 minute mai târziu opresc focul, scot morcovul, îl curăţ şi îl bag la loc; şi dau drumul la foc, din nou.

1 minut mai târziu opresc focul din nou şi mai torn şi nişte apă. Şi mai bag şi nişte cărniţă.

Apoi repornesc focul.

10 minute mai târziu, fiertura de vrăjitoare dă în clocot; iar eu îmi dau seama că nu am pus usturoi. Şi că nici nu mai aveam usturoi în rezerva strategică!

– Nievastăăă! zbier la ea. NIEVASTĂĂĂĂĂĂĂ!!!
– Ce-ai păţit, mă, iară, dă ea buzna în bucătărie de era să-mi dea în bostan cu uşa.
– Nu mai avem usturoi! Păi cum să gătesc eu fără usturoi? Ce mâncare e aia fără usturoi? Tu ai mâncat vreodată ceva gătit de mine fără usturoi? Vreau usturoi!
– Stai, zice nievasta. Ai răbdare.

Şi iese din bucătărie şi se întoarce cu vreo doi-trei căţei.

– Mai trebe, zic eu.
– Nţ! zice ea.

Iară iese din bucătărie, iară se întoarce cu vreo doi-trei căţei.

– Mersi, zic. Mersi frumos, azi mâncăm mâncare.

Apoi stau şi mă dumiresc:

– Tu nievastă! Da’ de unde avem noi usturoi?
– Din dormitor!
– Cum din dormitor! zic. De ce din dormitor?
– Nu-ţi zic, zice ea.
– Tu!

Mă uit la ea încruntat, pe ea o bufneşţte râsul.

– Zi-mi!
– Nu-ţi zic!
– Nu mai gătesc nimic!
– Bine, zice ea. Hai că-ţi zic.

Mă ia de mânuţă, mă duce în dormitor.

– De aici, zice ea.
– Facem trafic cu usturoi în dormitor şi nu ştiu io?
– Nu, zice ea. Priveşte.

Şi-mi ridică, bă frate, salteaua lu’ pătuţu’ lu’ ăsta mic! Şi acolo văd purcoi de icoane, iconiţe şi usturoi!!!

– Sfinte fără de muarte! zbier eu. Ce-i asta?
– Mama, zice nievasta. Soacră-ta.
– …?
– I-o pus usturoiul, iconiţele şi icoanele la copil la căpătîi ca să-l apere, să-l ferească şi să-l protejeze! Ce nu pricepi?!?!?!?

31 lovituri, dă-i și tu!

Amsterdam – cu finalizare

——————————————————————————
Aşaaaa. În sâmbăta aia, Hădenescul şi cu bloggerii din Cluuuj rezolvau o friptură pentru toată Africa, lungă de peste 100 m; iar TVDeCeii spărgeau geamurile cu al lor Movie Party.

Înainte să-mi pornesc gura să scrie, mulţumesc încă o dată întregii găşti de oameni smarţi – Chinezu mereu surprinzător, Victor Kapra cu firea lui enervant de calmă şi foarte plăcută, Petreanu cel care mă inervează că este mega inteligent, Negrea Alexandru cel blogger, Stanca cel influensăr, Cristi Manafu care nu va face niciodată reclame la maşini de tuns, Crivăţ cel ebucătăresc, Visurat cu turaţia sa, Şuţu din spatele obiectivului fotografic. Apoi,  The Group, Ursus, Grafica si tipar, Danone, KLM si Recolamp – nişte oameni şi gajici foarte faini, pe care-i salut. Evenimentul – să nu uităm – a fost patronat de Revista Biz.
——————————————————————————

Deci am scăpat cu bine de conspiraţia iudeo-masonică din avion şi am ajuns în Bucureşti, unde prietenul Mişu mă aştepta să mă ducă la chefuială şi întâlnit oamenii, că a doua zi urma să zburăm. Şi Mişului îi mulţumesc şi cu această ocazie!

Şi, înainte de a zbura, am tras poza care este, adică cea de aici. Observaţi vă rog frumos că eram îmbrăcat regulamentar în întregime în maro; ba chiar şi chiloţii de pe mine îi aveam maro! Din fabricaţie! Şi când le-am spus asta pozarilor şi am ţinut musai să le arăt, toţi au spus că, sincer, Gropare, lasă, nu e nevoie, te credem pe cuvânt, jur!

Iaca blogosfera la ora actuală: ei de-o parte, eu de cealaltă. Plin de maro.

Mai ţin să menţionez şi că pozarii de la Foto Union l-ar face şi pe Woody Allen să pară frumos. Pentru că până şi eu arăt altfel în poza aia, nu ca un animal scăpat de la Zoo (vai, ce modest eşti, Gropare – mersi, mersi). Plus că nu orice blogger a auzit din guriţa Palatului Şuţu “make love to the camera, bă!” – deci sunt de un maroniu mai special, aşa.

Şi dimineaţa am purces către Amsterdam cu KLM (înainte de asta am stat în lounge la Otopeni, şi le-am băut o bere la 5 dimineaţa!) şi odată ajunşi acolo, în mândrul Fashion Hotel, am intrat direct în conferinţă, unde fiecare a vorbit despre sine şi experienţa sa. Concluzii foarte sumare:

perioada în care bloggerii sunt atraşi în competiţii unii cu alţii şi se merge pe ideea “votează-l pe bloggerul x să fie mai jmecher decât bloggerul y la final de campanie” îşi dă obştescul sfârşit în viitorul apropiat; pe blog nu se fac vânzări, ci ajuţi echipa de vânzări să facă vânzări; în momentul în care bloggerul se vinde pe sine afiliindu-se pe bani oricărei cauze/firme, fără a lua în seamă faptul că produsul promovat nu se potriveşte cu spiritul cititorilor săi, îşi subminează propria-i credibilitate şi va dispărea din peisaj; nu te băga în campanii despre care auzi la ora 12 că trebuie publicat advertorialul la ora 13 în aceeaşi zi; uneori este bine să mergi tu la companii, nu să stai şi să aştepţi să primeşti mailul cu cererea de ofertă;

S-au dat exemple de campanii reuşite şi de campanii mai puţin reuşite sau chiar eşuate.

Şi ca să punctez decisiv: la aeroport toată lumea mă întreba “băăă, ce dracu’ ai în valiza aia, plm, că stăm numai două zile, ţi-ai luat cu tine şuba lu’ bunicu’ şi izemenele din lână de dinozaur? Şi blana de oaie?” Şi io le ziceam “tăceţi băăă, miticilor, băăăă, io-mi schimb chiloţii maro o dată la trei ore, băăă, nu ca voi, băăă!”Dar când făceam bagajul de final ca să plecăm către aeroportul din Amsterdam, pe când aranjam mai bine hainele în troller, am găsit HANORACUL DE IARNĂ A LU’ NIEVASTA, ĂLA GROS-GROS-GROS pe care nu ştiam că îl am cu mine, că-l luasem din greşeală, că erau tricourile mele pe el şi le-am împachetat la grămadă, la plecare, şi ea-l căuta bezmetică prin casă şi nu-l găsea! Asta după ce cu o zi mai înainte toate fetele se chirăiseră că ce frig le este, că ce-i cu astea 11 grade la final de mai, şi ce ţară-i asta cu aşa vânt, e cumva una în care e legalizat consumul de stupefiante?

Şi amu, că tot am adus vorba, ştiu că la toţi vă iese în buză să mă întrebaţi: şi? ce ai băgat, iarbă, haş, dildău, ciulama de ciuperci? Păi hai să vă zic eu ce am băgat: la final, am băgat o aroganţă cu Chinezu.

 
Ce trafic are chinezu pe blog


PS: Pentru cine nu ştie despre ce este vorba, daţi click aici.

15 lovituri, dă-i și tu!

Tulai, fain o fost in Amsterdam!

Dar ce najpa e aici la voi, în România!

Boooon.

Joi, după o zi infernală la muncă, cu şedinţe şi reproşuri, ajunge Groparele în aeroportul de la Cluj cu bagajul făcut foarte în grabă, pentru că cu o noapte înainte avusesem o cumetrie cu Tudor şi cu un purcoi de bloggeri.

Uitai să vă zic că de la Cluj la Bucureşti, de unde plecam la Amsterdam, am mers cu avionul, nu cu trenul. Faza o fost ceva de genul:

Marta, mămica Revistei Biz (aprigă muiere, BTW!): Bă Gropare, vii la Amsterdam? Plecarea e din Bucureşti.
Groparu, adică eu): Apăi,… vin! Da’ vezi că vin cu avionu’ de la Cluj, că uite, mi-o crescut cotaţia, mă cheamă lumea la Amsterdam, nu-mi mai suferă cu CFR-ul, ce, suntem studenţi, Doamne fereşte?

Aşadar, ajung cu greu cu o oră înainte de plecarea spre Bucureşti în aeroportul-internaţional-consiliul-judeţean-alin-tişe-de-la-cluj. Unde las pălinca pentru drum în bagajul de cală (nici măcar la budă nu plec fără ea!), apoi sunt pipăit de nişte bărbaţi bine în uniforme pentru că-mi tot ţiuia capul când treceam printr-o poartă stelară, şi în cele din urmă sistemul mă scuipă într-o sală unde aşteptam avionul şi era înghesuială ca-ntr-o baterie de găini.

Şi rotindu-mi privirea să văd dacă nu cumva nu cunosc pe nimeni, ca să nu-mi aud dupa aia vorbe că de când plec la Amsterdam mi-o crescut cotaţia şi-s tot cu nasul pe sus, îi văd pe ei.

Stăpânii lumii.

Băi frate, parcă erau la Zidul Pângerii! Stăteau cu cărţile de rugăciuni în mână şi bolboroseau ca vulcanii noroioşi şi se tot înclinau şi iar bolboroseau!

Discret, dar foarte discret, scot telefonul şi mă fac că scriu un SMS. Şi jbeng, trag o poză cu unul dintre ei. Discret, fără blitz, fără sonor, ca atunci când faci poză la un chiloţel la Costineşti.

Şi trag una cu celălalt.

Şi apoi dintr-o dată mă întorc cu spatele şi mă retrag în celălalt capăt al aeroportului, că aşa am fugit de acolo că era să mă aresteze!

Păi ştiţi de ce?

Păi evreul avea în mână cartea aia a lor, Tora-Tora-Tora sau cum i-o zice.

Şi în cealaltă mână mai avea ceva: telefonul mobil. Cu care filma tot ce mişca în aeroport.

Şi am fugit repede de acolo! Păi dacă mă filma şi mă vedeam mai apoi cu moaca pe un blog de evreu?

25 lovituri, dă-i și tu!

Gata, am ajuns in Amsterdam

Dar postarea asta e scrisa joi, adica ieri, cum stati voi azi, vineri, deci e OK.

Să o luăm aşa:

1. ClujLife face expozitie de fotografii pozate.

2. Un beiat face meditatii. La engleză. In Bucuresti.

3. Ca orice mogul magnat media, Julică a luat-o pe untdelemn de la bunica şi mă dă afară din redacţie, asta după ce l-am luat din şanţ, l-am dus acasă, i-am făcut duş şi l-am propulsat printre cele mai citite bloage din România, eu singur, deşi el s-a opus cu îndârjire. Bă! Da’ cum poţi să mă dai afară din ceva în care nu am fost niciodată băgat? Las’ că discut io cu Petreanu în Amsterdam să punem poza aia cu tine, Julică, în care ştii-tu-ce-făceai cu bieţii suporteri stelişti, pervers zoologic de miercuri ce eşti.

4. Revenind la chestii serioase… OK, asta e najpa. Deci foarte-foarte serioase: o fetiţă are nevoie de ajutor ca să nu moară prea devreme. Iertare că vă stric weekendul, dar asta e! Incredibil, dar există şi oameni mai amărâţi decât voi.

5. Weekend fain!

11 lovituri, dă-i și tu!

La ski in Austria cu fraţii din Republicuţă

(între noi fie vorba, azi zbor către Bucureşti şi de acolo în Amsterdam la invitaţia revistei Biz; care a scos împreună cu agenţia Digital Star prima aplicaţie Augmented Reality de pe coperta unei reviste de business ; şi voi pleca în capitala Olandei în cadrul programului de deportare colectivă High Impact Friends împreună cu Visurât, Vlad Petreanu, Cristian Manafu, Victor Kapra, Chinezu, Andrei Crivat, Alexandru Negrea, Cristian Șutu, Dragoș Stanca și încă câţiva; deci numa’ zic!)

Deci ski în Austria, da? Deci ne-am înţeles?

La ski în Austria astă iarnă era plin de oameni şi de români şi de basarabeni, care mai de care mai skior. Unii dintre ei chiar au reuşit să skieze fără să dea un cap în gură bieţilor copaci austrieci, vai de ei, că până şi Oana Zăvoranu o zis că ski-ul este un sport de ‘telectoali, nu pentru orice lătrător în microfon – gen Huidu. Şi eu o cred pe Oana Zăvăoranu, că ea este adevărata exponentă a generaţiei sale, şi mai este şi influencer la OTV, şi amu divorţează de Pepe ăla numai-iubirea-doar-iubirea.

Printre oamenii şi românii de pe pârtie se aflau şi nişte moldoveni. De peste pârâu.

Şi un coleg şi totodată prekin asculta lecţiile de ski pe care le administra un moldovean de-al nostru gajicii din dotare. Care şi ea era din Republicuţă.

Şi ce-i aud urechile? Deci în ce limbă administrează moldovenii lecţiile de ski gajicilor din dotare?

– Şâ, după ce ai să îngrămădeşti destui kilometri, ai să ştii să faci pluguşoru‘!

25 lovituri, dă-i și tu!

Cât să beu să-mi fie numai bine

Să vă zic un secret: noi, românii, la beutură suntem mici copii de orfelinat înfiaţi pentru organe.

Oricât am fi de tari, nu ne putem compara cu ruşii, atleţii în domeniul distileriilor; cu nordicii, care în loc de placentă au supt lichide cu multe cifre octanice înainte de simbolul % pe etichetă – da, chiar de la mamele lor; şi cu oricare altă naţie slavă, care dacă n-am avea efect de seră ăştia tot ne-ar consuma gheţarii, spargându-i în cubuleţe pentru paharele lor cu vodcă.

Vorbesc de orice naţie slavă – mai puţin polonejii. Pentru că trebuie să faci parte din liga amatorilor ca să ai nevoie de asemenea instalaţie în birt.

Repet: amatori, frate, amatori.

Mersi Porodică Elveţianul pentru poza asta făcută în frumosul oraş Cracovia, unde cică nu-i criză. Haaahaaahaaaaa!

25 lovituri, dă-i și tu!

Loc de dat cu capul

Ca sibian crescut cu telemeaua de gât în faţa blocului, m-am dus la Comlact, producător local de brânzeturi de capră şi de lapte de capră şi de bivoliţe pe frânghie şi de iaurturi şi de tăt felu’.

Brânza lor de capră este fenomenală. Untoasă, gustoasă, delicioasă.

Intru în magazinul lor de lângă piaţa Mihai Viteazu.

– Săru-mâna, zic, aveţi brânzeturi de capră şi lapte de capră şi de bivoliţe pe frânghie şi iaurturi şi tăt felu’?
–  Ha? zice doamna.

Mie-mi place să mă duc la magazine de haleală şi să-i întreb pe oameni: aveţi haleală? Şi la benzinării, să-i întreb pe oameni: aveţi benzină? Şi la brutărie: aveţi pită? Şi când fac din astea mi se pare că sunt foarte amuzant. Aşa mi se pare mie.

– Puneţi-mi, vă rog, 7-800 de grame de brânză de capre, vă rog.
– Cât? 200 de grame? întreabă tanti.
– 7-800 de grame! zic.
– Pune-i la domnu’ nişte brânză, zice tanti către cealaltă tanti, că erau două.

Tanti cu numărul 2 ia 200 de grame de brânză şi-mi bagă într-o pungă.

– Altceva? întreabă.
– 7-800 de grame, vă rog! Nu 200!
– Păi io aşa am înţeles! zice tanti.
– V-am spus că nu 200, ci 7-800! zic io.
– Bine, zice ea. Bine.

Şi-mi umple punga.

– Mai daţi-mi vă rog frumos nişte brânză de vaci; şi iaurturi de bivoliţe pe frânghie, şi lapte tot de bivoliţe pe frânghie; şi lapte de capre! Cât face? 55 de lei! Scump, doamnă, scump! Poftiţi, săru-mâna!

Şi ies.

Şi, după ce închid uşa, mă uit într-o parte şi pornesc în cealaltă.

În drumul meu, lipită de zid, era o cutie din aia de fier în care sunt ascunse contoarele de la Romtelecom sau de la gaz sau de la ce ştiu io ce.

Băi, tată! Când i-am tras un cap în fix colţul cutiei ăleia de fier mi-au vâjâit urechile preţ de 18 minute şi 42 de secunde.

Şi mi-au vâjâit urechile aşa de tare că am auzit nişte consoane care nu mai există în nici o limbă de pe faţa pământului! Numai în nişte  limbi moarte, care de-aia sunt ele limbi moarte, pentru că au avut asemenea consoane.

31 lovituri, dă-i și tu!

Ce faci dacă vezi ceva un obiect abandonat în stradă şi care îţi trebuie?

– Uite! zice mama. Cărucior abandonat! Arestează-l! Fă şi tu ceva bun pentru familia ta!
– Mamă, zic, potoleşte-te. Ne-am potolit?
– Ce! Că lor nu le mai trebe! Că-s nemţi! Şi aici e Germania!
– Mamă, zic, ce dacă-i Germania? Io şi fac pe mine de ruşine dacă mă apuc să umblu prin ce aruncă alţii!
– Că tu tot timpul ai fost ruşinos unde nu trebuia! Numa’ să iei patru la matematică nu ţi-a fost niciodată ruşine!

Mama mea îmi scoate ochii şi acuma, după 20 de ani, pentru 4 ăla la matematică din clasa a 7-a, deşi mă pedepsise atunci groaznic: îmi interzisese să mă mai duc la atletism şi mă pusese să dau altcuiva hamsterul şi acvariul. Şi acuma îmi amintesc cu emoţie de momentele în care puneam hamsterul în acvariul de peşti şi peştii în acvariul hamsterului.

– Tu nu ştii cum e prin Germania, zice mama. În Germania, dacă nu le mai trebuie ceva, îl scot în stradă să-l ia altul. Şi nu e nici o ruşine să-l iei! Că de-aia l-o lăsat aici, lângă gară!
– Deci mie numa’ asta-mi mai trebuie! Să mă apuc de cărat cărucioarele altora, de parcă io n-aş fi în stare să-i iau cărucior lu’ fiu-meu!

Căruciorul – văzusem modelul în real,- în Germania – costa pe la vreo 150 euro. Nu chiar un capăt de ţară, dar oricum era o sumă de care îţi puteai cumpăra chiloţi pe următorii 17 ani, de exemplu.

Şi acum zăcea pe un morman de mobilă scoasă în stradă pentru că unui neamţ îi crescuse pruncul suficient de mare ca să nu mai aibă nevoie de cărucior de mărimea aia.

– Nievastă! zic. Ce zici? Că mie mi-i ruşine să-l iau.
– Deci mie mi-i frică, zice nievasta. Că nu ştii ce fel de oameni nemţi or avut căruciorul, şi nu prea-mi vine să-l bag pe Gropărel în căruciorul altora, că ştii că pruncii sunt sensibili.
– Corect, zic eu – care sunt tot timpul de acord cu ea.
– Las’ că-i cumpărăm noi unul nou, mai zice nievasta. Dacă e musai, renunţăm să îţi mai cumpărăm ţie chiloţi în următorii 17 ani, şi e OK, zice ea.
– Exact aşa mă gândeam şi eu, zic.

Tac un minut şi-mi rumeg întrebarea.

– Sincer te rog să-mi răspunzi, zic. Chiar aveai de gând să îmi cumperi chiloţi în următorii 17 ani?
– Nu, zice nievasta. Vroiai tu să îţi cumperi?
– Normal că nu, zic. Normal că nu, d-aia întrebam.

(Vă pun aici o poză cu o benzinărie de numele căreia m-am râs, tot în Germania, dar fără nicio legătură cu postarea asta)

Trec vreo două zile. Toată gaşca ne hotărâm să plecăm cu trenul în oraşul istoric aflat la 10 km distanţă de soru-mea, că nu încăpeam toţi (eram vreo 10) în maşina ei.

Aşa că mergem la gară, ne luăm bilete şi ne suim cuminţi în tren, aşteptând să se facă ora de plecare.

Cu un minut înainte de plecare, se dă uşa de la tren la o parte.

O damă bine-bine, un soi de cuconet nemţesc, încerca să se urce în tren.

Avea o cârcă de bagaje după ea, probabil venise la cură, la băi, în oraşul soru-mii, şi amu pleca acasă la ea cu jumate din staţiune în valize.

Şi era plină-plină de aur, deci ca pe un faraon stătea aurul pe ea. Avea atâta aur pe ea că-şi putea instaura propriul ei guvern mlitar în orice ţară non-G8. Dacă vindea patru brăţări, îşi putea construi propria ei centrală nucleară; şi cu încă un lanţ şi un cercel putea finanţa primul drum NASA către planeta Marte, dus-întors.

Io, fiind ficiorul expediţiei noastre şi mereu dornic să le arăt Friţilor că românii nu sunt numai Zigeuner, sar să o ajut cu bagajele şi valizele.

Băgăm vreo 5 geamantane, unul după celălalt, pe uşă şi în vagon. Danke, danke, zice madama, io nu mă las domolit şi mai bag şi o sacoşă imensă şi o valiză pe rotile, şi încă un troller mai mic în vagon, că deja credeam că tanti fuge de ceva invazie a furnicilor argentiniene.

Şi la un moment dat fac ochii mari cînd văd ultimul bagaj al lui Frau! Bagaj pe care ţinea în mod deosebit să-l bage peste toată remorca aia de geamantane ale ei!

Un bagaj pe care-l văzusem şi eu înainte cu două zile!!

Aţi ghicit, era căruciorul pe care ne fusese nouă jenă să-l luăm din stradă, dar pe care-l îl arestase ea!

Şi vă spun că fix căruciorul ăla era, 100%! Pentru că îi recunoscusem vreo două pete, şi mai şi ştiam pederost modelul, doar îl văzuserăm şi noi la real,- în Germania!

Costa pe la vreo 150 euro.

29 lovituri, dă-i și tu!