Back from Sibiu

N-aşe, deci am fost la Sibiu. Lucrurile au mers exact cum mă aşteptam:

– Gropărelu’ are succes la femei ceva de speriat, nu ca tac-su, că până şi maică-mea ezită să-şi facă pagină de facebook de frică să nu vadă prietenele ei pensionare că e mama mea si să-şi primească unfollow pe Twitter;
– Gropărelului nu îi place când îi e foame, şi strigă mai tare decât orice boxe de concert; ba chiar şi puştiul ăla de la Românii au talent s-ar lăsa de meserie;
– am râs de nashu Greuceanu si de noul lui ochi cu furuncul după ultima modă de la Paris; şi am făcut non-stop bancuri cu cum se scarpină el pe pleoapă la un metru în faţa capului; plus faze gen “naşule, ia-ţi ochiu’ cu tine şi hai să ieşim la o pipă!” “naşule, nu te doare gâtul de la ţinut furunculul ăla în viaţă?” “mai are de crescut încă 100 de grame şi te vedem la Discovery!”, “ţi-o crescut un Ponta pe pleoapă!”, şi că să facă bine să nu moară încă, că nu încape în sicriu cu tot cu furuncul;
– ne-am îmbătat şi ne-am uitat la filmul cu Ţiganiada din 2009, atâta cât era filmat; că atunci am folosit lumina de la camera video ca să putem găti porcovetul la proţap, şi nu am mai filmat şi când făceam baie în apa aia de 4 grade, cu ce mai rămăsese din puţele noastre la vedere; dar am stabilit targeturi ambiţioase pentru Ţiganiada de anul ăsta (jubileu împărţit la cinci: a 10-a ediţie!)
– am râs de Neghiniţă şi de noua lui prietenă, şi mi-am adus aminte de cât de greu e să aduci o gajică nouă într-o gaşcă
– după ce m-am chinuit să apuc să le fac, am reuşit inexplicabil să pierd absolut toate afişele alea cu Bebe la volan, deci nu am mai dat nimănui. Da, nimănui. Tiparo, mai faceţi o tură pls? k10x

9 lovituri, dă-i și tu!

No, gata, amu plec la Sibiu de chiar

1. Dacă vă place de benzile desenate, care în Romunica sunt sublime, dar lipsesc aproape cu desăvârşire, aflaţi că Smoking Cool Cat, cel mai cool designer de caricaturi pe care-l cunosc virtoal, a tras sforile şi a reuşit să pună umărul la editarea unei astfel de reviste – www.revistacomics.ro. Văzându-l ce poate, tind să cred că merită.

2. Amu două săptămâni nu am mai fost la ziua lu’ naşu’ Greuceanu, că şi-o amânat celebrarea sărbătoririi aniversării ca să pice exact de ziua uneia din cele două fiice ale sale; că şi-o făcut plan de marketing pe anul ăsta, şi vrea să-şi mărească ROI-ul din zile de naştere; aşa că merem şi bem o singură dată, dar cumpărăm două cadouri – pentru el şi pentru fata mai mare; plus că mai are o fată căreia trebuie să-i cumpărăm şi ei ceva, că dacă nu îşi va scoate ochii de ciudă cu aia mare, şi apăi naşu’ ne va da în judecată; plus că sunt şi finii noştri acolo, şi şi lor trebe să le lom ceva, că fina e graviduţă; şi mai e şi Gioni cu Crina, şi ei gravizi, şi probabil că şi lor trebe să le lom ceva; şi uite-aşa!

Dar tura asta m-am scos inghinal şi orighinal. Cu chestia asta de mai jos, care se pune la lunetă. Nu la luneta puştii, ci la luneta maşinii. Făcut la Tiparo, care vor fi la Polus weekendul ăsta, la Târgul de Mărţişoare. Conceptul e 100% gropăresc (haha, ce smart şi creativ sunt eu, haha, pun pariu că sunt al sutălea căruia i-a venit ideea asta, da’ e OK, bă!)

Cadou mai indicat pentru gravizi nu cunosc.

3. Weekend fain!

11 lovituri, dă-i și tu!

Daily Cotcodac de astazi – Clipe de coşmar: RCS & RDS

Aventurile bravului abonat Julică

Pentru a vă putea delecta zilnic cu excelentele noastre texte proaste, în lipsa cărora ar exista posibilitatea (totuşi, doar teoretică) să mai şi munciţi la birou, echipa Daily Cotcodac are nevoie, în primul rând, de internet (pentru că, aşa cum a sesizat şi Mîndruţă, Daily Cotcodac este „un site pe internet”). Şi, bineînţeles, de televizor. Înainte şi după ce trudesc minute în şir la un remarcabil text slab, membrii echipei Daily Cotcodac se tolănesc pe canapelele din piele de struţ, îşi toarnă un pahar de absint, îşi bătucesc o pipă (după metoda canibalilor fumători Niam-Niam, adusă de doctorul Şendroiu din Bahr-el-Ghazal) şi zappează pe una din plasmele de neam prost ale redacţiei. Julius, de pildă, nu pierde nici un episod din îndrăgitele emisiuni de seară ”Sugar Daddies” şi ”Girl Girl Studio 7” de la un post de nişă; la strigătul de luptă „deseneeeee!”, care pe vremuri lăsa…

Continuarea – pe Daily Cotcodac.

Deocamdată fără lovituri. Dă-o tu pe prima!

Fix amu doi ani

(văd că deja Crivăţ a scris despre aceeaşi chestie)

Deci fix amu doi ani ajunsesem deja de vreo oră-două la cea mai neconvenţională nuntă de care am avut parte până acum.

Update – momentul sosirii, via Crivăţ:

Era o marţi, dacă nu mă înşel. M-am lipit de buchetul lui Crivăţ (era oră târzie, iarnă urâtă şi piaţa de flori era închisă în Cimişoara), ne-am distrat cu Hădeneştii şi cu prietenii lui (ţii minte, Ursulică, noaptea aia rece ca Siberia? ), a cântat fanfara ţigănească la urechea mea, am vorbit cu ei vrute şi nevrute, încălziţi de caisia cu obicina voda, gospodine, şi de multă, multă bere.

În noaptea aceea magică s-a făcut poza cu care s-a făcut confuzia la Antenă.

Apoi: sârbul s-a cam dus.

Apoi: la nunta mea, mirele se suie în maşina lui Crivăţ. Care pune exact muzica (sârbească) cu care am umblat cu sârbul prin Muntenegru. Parcă am simţit o adiere de aripă pe obraz, aşa m-am simţit. Ce coincidenţă! mi-am zis.

Apoi: de ziua lui, pe 23 august, Discovery pune episodul cu Ultimate Survivor la care am ţinut neaparat să ne uităm când eram cu el în Muntenegru. Şi pe marginea căruia am vorbit mult şi bine cu sârbul. Fix acelaşi episod. Măi, să fie! Aveam deja flashbackuri.

Apoi: aseară, cu o noapte înainte de Dragobete, când se aniversau doi ani de la nunta lor, a lui sârbu şi a Ramonei, pe Travel Channel se difuza un documentar despre Serbia: un nene american se distra în restaurantul la care Mile mi-a promis că mă va duce, dar n-a mai apucat. Ştiţi voi, vaporul ăla de pe malul Dunării, în Belgrad, de cântă ţiganii din linguri şi acordeoane în el.

Mile! Ne potolim?

11 lovituri, dă-i și tu!

De prin delegaţii

După cum v-am mai scris, onor cooperativa la care prestez excelează în implementări în nişte ţări.

Între acestea – Uzbekistan. Asta fusă amu vreo 2 ani.

(sursă foto)

Un coleg pleacă acolo să le vândă soluţia noastră revoluţionară chiar la ei în capitală, în Taşkent (acelaşi coleg care a mai apărut pe aici pe groparu.ro, inclusiv în postarea precedentă, că el e vârful de lance la vânzări; băiat deştept, nu bou, aşa cum scriu unii pe bloguri! – ăsta fusă disclaimer).

1. Ajunge colegu’ acolo, şi îl ia o răceală din aia cu muci galbeni. La indicaţiile nevestei, care e doctoră, merge la farmacie şi le cere picături de nas şi paracetamol sinus. Cum farmaciştii uzbeci ştiu engleză sau orice altă limbă cum ştiu eu programare, colegul se confruntă cu nişte probleme foarte mari de comunicare. În cele din urmă le scrie pe o foaie de hârtie că vrea ceva pe bază de efedrină, să-i calmeze mucoasele. Farmaciştii schimbă foaia şi-l ameninţă cu Poliţia dacă nu pleacă de acolo, drogatu’ dracului.

2. Colegul fuge. Intră în altă farmacie, dar se decide să nu repete experimentul. Le arată mucii, cere ceva anti-răceală, orice. Farmacista reacţionează prompt: îi dă o cutie de Faringosept, produs la Terapia Cluj. Colegului îi pică ochii, aşa cum mi-au picat şi mie când am aflat.

3. Colegul intră în metroul uzbec. Metrou de metrou, stil sovietic: deci înalt, larg, aerisit, cu marmură, bazalt, granit, gresii rare, ba chiar şi cristale şi metale sclipitoare pe nişte candelabre cât pomul de Crăciun întors invers. Colegul scoate săpuniera, începe voios să fotografieze.

Gospodin! aude în spate o voce tunătoare de politruc.

Colegul, precaut, lasă camera foto să îi alunece într-un buzunar secret din chiloţi. Se întoarce: un chipiu uriaş, puteai cultiva cartofi pe el, să salvezi o ţară întreagă de la foamete. Sub chipiu – doi ochi de oţel.

– ¤&%FG/()J)=POK=, îi spune Garcea de Uzbekistan!
Sorry, zice colegul, la plesneală.
A! zice Garcea de Uzbekistan. You tourist!
– E, zice colegu’.
No photo! NO PHOTO! răcneşte Garcea de Uzbekistan.
Sorry, repetă colegul, I didn’t know.
Where you from? întreabă Garcea de Uzbekistan.
Romania, zice colegu’.

Se lasă o tăcere scurtă peste conversaţie.

– AAAaaa… Yugoslavia! se dumireşte Garcea de Uzbekistan.
No! Romania. Neighbor, zâmbeşte colegu’.

Garcea de Uzbekistan stă preţ de-o secundă.

Belgrade! zice el.

Colegul zâmbeşte.

No, that’s Serbia. Bucharest! Very close, mai adaugă el.
Bucharest! se entuziasmează Garcea de Uzbekistan.
Yes, zice colegul.
Excellent, zice Garcea de Uzbekistan. Take as many pictures as you like, my Serbian friend!

33 lovituri, dă-i și tu!

Niciodată să nu contrazici o nevastă când nu tace

Discutam cu o colegă ceva foarte important pentru viitorul firmei. Nimica sexual, pur bijniţ.

Apare un coleg.

Ne tragem discret laolaltă; şi continuăm discuţia.

Colegul ne vede că discutăm susţinut, nu se lasă şi se apropie de noi.

(rog pe cei care continuă să se gândească la ceva sexual în discuţia cu colega să se abţină: numai pentru că la mine la firmă, ca şi în altele, este futay, nu înseamnă că discutam despre copulaţie; iar dacă vă aflaţi pe acest site pentru a citi despre sex, vă trimit direct la cel mai recent articol de-al meu, publicat în revista mogulului, şi cu asta am încheiat discuţia)

Când văd că colegul nu ne dă pace, îl întreb:

– Bă!
– Ce-i?
– Bă! Nu vezi că discutăm ceva în particular?
– Ba da, zice el.
– Păi… şi nu te simţi?
– Ce să mă simt, zice el.
– Bă! îi zic.

Grrrrr! făceam în intestine.

– Ţii minte când ţi-o zis nevastă-ta de faţă cu noi că eşti bou, atunci la nuntă la Cipală din Elveţia? Ţii minte?
– Normal, zice el.
– No, mai ţii minte că ţi-am luat apărarea în faţa ei?
– Da!
– No,… am greşit! Chiar eşti bou!

Colegul se uită la mine.

– Aşa-ţi trăbă! Să te înveţi minte pe viitor să nu te mai contrazici cu nevastă-mea, zice el.

18 lovituri, dă-i și tu!

O partidă de pescuit ce nu a mai avut loc

Veneam acasă rupt de oboseală, aşa cum stă bine după o zi de luni. Venisem cu un rechin (nu, nu prekin; ci rechin), că maşina e la reparat de vreo săptămână şi io mai nou fac naveta – da’ nu aia de bere.

Înainte să ajung acasă, mă opresc la magazin să iau de papa sănătos pentru familie: cârnaţi Bicaz, parizer unguresc din ăla bun şi nişte ceapă cu pită cu iaurt, să mâncăm pe ziar.

Ies afară şi dau de singurul vecin de care mă feresc ca de noi împrumuturi: beţivul pensionar de la parter, rupt de praştie ce era, mirosea a nişte distilerii olteneşti, mereu cu chef de vorbă, mereu afumat rău.

– #¤ER%&/(UJ)KI, mă salută el, gâjâind din gâţi.
– Bună sara! strig eu cu voioşie, şi sprinten nevoie mare mă dau din calea lui şi mai că o iau la sănătoasa către scara blocului.
– Staaaaaai! zbiară el, şi mă înhaţă de-o areapă. Ce faci?
– Mă duc cătă căşi! zic. Hai că mă grăbesc!
– Când merem la pescuit?
– Ha? zâc io.

De unde naiba ştie beţivu’ Floreştiului că io dau cu viermuşoru’ la umezeală?

– Îl lom şi pe Cristi de la etaju’ unu! zice el.

Io nu prea-mi ştiu vecinii, că mă cred mai bun decât ei (ei îs offlineri).

– Nea… zic io, şi-mi dau seama că nu ştiu cum îl cheamă. Deci io nu prea pot veni la pescuit! zic.
– Ha? Da’ di ce? întreabă.
– Păi un’ să merg! Că am copil mic acasă! Păi cine îi dă ţâţă? glumesc, şi râd tot io.
– Ha! Aşa-ţi trăbă, zice el, dacă te-o mâncat în cur.
– Nu hi nebun, răspund io la aşa o grosolănie, că nu-n cur te mâncă să faci copii. Hai că tre’ să fug! Familia mea depinde de haleala asta! Sănătate, Doamne-ajută!

Mă iau şi mă car. Plm, zic io, ar fi ultima persoană cu care aş mere să mă duc la pescuială! Mai bine stau acasă şi gătesc reţete cu linte roşie, zic.

Ajung în casă, îmi însuşesc o mină posomorâtă destul de convingătoare. Intru, rutina de rigoare: pupat nevasta, pupat ăla micu; pişcat nevasta, pişcat ăla micu; muşcat nevasta, muşcat ăla micu. Mă pun la TV, trist ca un menestrel.

– Ce-ai păţit? mă întreabă nievasta.
– Nimic, răspund. Absolut nimic.
– Hai, no! S-o întâmplat ceva?
– Apăi… nu, dă-i pace.
– Te rog frumos să-mi zici, zice ea.
– Apăi nu vreau să te amărăsc şi pe tine, îmi scuip eu afară ipocrizia.
– Hai, no! Zi-mi!

De femei nu poţi ţine nimic ascuns! Măcar cardul dacă am reuşi, noi masculii, şi lumea asta ar fi un loc mult mai bun.

– Ce să-ţi zic, tu! Că iară am refuzat o invitaţie la pescuit? Da? Asta vrei să auzi?
– …
– Na! Să vezi şi tu câte fac pentru familia noastră!

24 lovituri, dă-i și tu!

Despre revoluţia de iasomie – informaţii de ultima ora, la prima mână

Gata, s-au emancipat talibanii din Orientul Mijlociu şi din balta mediteraneană, hahaaa!

Cooperativa la care cu onor prestez are săptămânile astea implementări în ceva ţări din astea foarte musulmane, în care nu prea ai cum merge la chioşc să îţi cumperi bere, să-i tragi un mozol gajicii în plin mall sau să faci plajă în slipi de Mamaia; ultima o-ncercat-o odată un coleg, şi i-o zis secretarul şi femeiul de serviciu (în ţările astea femeile nu prea lucrează) că ce-i cu ţinuta aia homo indecentă la piscină!

Deci după implementare se face training. Şi o colegă de-a mea îi adună pe toţi într-o sală, şi începe să le toarne poezeaua – ce firmă tare suntem noi, ce soluţii oferim pe piaţa de telecom şi cum patria lor, planeta şi chiar universul nu are cum evolua fără produsele noastre. Colega – îmbrăcată foarte decent, fără decoltee, ruj, fard sau alte feminisme ale Satanei pe trup; oamenii pe care-i trainuia – arăboci musulmani neaoşi, bărboşi, Coran, tot tacâmul + nişte dame cu voal pe ţeastă.

Şi dintr-o dată, sună telefonul unei gajici, de toată şi-o tresărit burka aia a ei de pe cap! Căci ce sonerie avea stimata domnişoară la telefon? Fix refrenul de la piesa asta:

Normal că domnişoara musulmancă s-o făcut roşie ca o floare foarte roşie de iasomie roşie.

11 lovituri, dă-i și tu!