No, ăsta da marketing targetat!

Hai în oraş să bem o cafea, zice Sorella către onor bărba-su neamţ.

Cumnatu-meu, când e vorba de Arbeit, nu se trage româneşte pi cur: lucră ca nebunu. Dar să nu-l pui să se relaxeze, că e jale: nu îşi mută fundu’ de lângă volan, şi nu pleacă în concediu.

Aşa e el, nimeni nu e perfect.

Aşa că soru-mea, ca să-l poată scoate din casă, îl cheamă nu la plimbare, ci la cafele duminica prin oraşul ăla al lor nemţesc de munte, o staţiune cu ape minerale, ape termale, pârtii de ski şi restaurante şi cafenele şi curăţenie, garduri vii şi flori şi parcuri şi cascade şi peşti aşa cum mi-aş dori eu să văd prin Azuga, dar tare mi-e teamă că nu voi apuca înainte de a împinge florile cu nasul. Pe bune, de toate au în oraşul ăla: or avut inclusiv trupe  englezeşti de ocupaţie, după WWII.

Şi după patru ore de parlamentări în care el s-o tot întrebat cu ce pălărie să se îmbrace, dacă sezonul ăsta se mai poartă movul, muiere, unde mi-s ciorapii, or sărit în maşină, şi ţuşti – la cappuccino (cred că aşa se scrie, doi de p, doi de c).

Dar în Germania există de toate, mai puţin locuri de parcare; şi după 12 ture de centru, cumnatu-meu a hotărât, româneşte, să parcheze pe interzis. PLM, că şi aşa îi ştiu pe toţi poliţaii din oraş! şi-o zis el. Ceea ce a şi făcut, în ciuda decibelilor de care sunt capabile protestele surorii gropăreşti.

Şi după cafea, or mers oamenii înapoi la maşină, unde – surpriză! se lăfăia o ditamai hârtia oficială pe parbriz.

Din experienţa mea vastă vă spun că, dincolo de păpucii la reduceri, poşeta cu Swarovski sau rochiţa mulată verde crud găsită #lamall, o femeie e rareori mai fericită ca atunci când îi poate ţine morală lu’ bărba-su, şi ea are dreptate! Şi soru-mea, în acele momente, a tras adânc aer în piept, savurându-şi momentul de glorie: începea cicăleala, doară i-o spus ea unde să parcheze.

Când colo – surpriză. Cumnatu-meu ia hîrtia din pabriz, şi citeşte în gura mare:

“Din câte ştii, ai parcat pe sens interzis. În mod normal, asta te-ar fi costat o amendă de vreo 40 de euro. Dar noi înţelegem că eşti stresat, ai mult de lucru şi ai nevoie de o vacanţă. Şi pentru că ai nevoie de o vacanţă, prezintă acest fluturaş la oricare din agenţiile firmei de turism X, şi vei primi un discount de 20 euro!”

Din pacate nu am fluturaşul să vă ofer un scan.

31 lovituri, dă-i și tu!

No, asta da concediu cu aventuri

Sorella. Vine din Jermanica să asiste la mormântarea nunta mea. Doi prunci în dotare, başca soţ neamţ arian pur. Tu, sorella, vii? Ca e gata socoteala, m-o cerut de nevast! Bă, fratello! Vin, plm.

Şi pe drum către aeroportul din Dortmund sau Dusseldorf, ca tot timpul le încurc, li se strică pedala la acceleraţie: maşina mergea cu maxim 60 la oră, şi toată trepida. Abia ajunge familia nemţească la aeroport la timp.

Şi sorella s-o gândit că mi-ar prinde foarte bine să-mi aducă nişte oale, să aibă muierea gropărească ce sparge de capurile mele când vin noaptea atât parfumat, cât şi abţiguit; aşa că la aeroport, pentru bagajul extra, wizzairii au uşurat-o de vreo 300 oiro. Care sunt bani buni, cam oriunde te-ai afla pe Terra. Corect?

Continuăăăm.

Ajung oamenii în Cluj, eu le încredinţez, cu inima strânsă,  furia vişinie – să se care de la aeroport la Sibiu, la părinţii gropăreşti. Neamţul meu e un finuţ, care a condus multe maşini la viaţa lui; dar când am încercat să îi explic că la Dacie trebe să îi dai un pumn în freză ca să meargă faza scurtă, o râs: eu ştie tot, dracă cumnatul meu, eu condus Dacie când tu fluierat la gajici din triciclet! Binieeee… zice Groparu.

Peste o oră, mă sună sorella din Aiud: bă! unde-i talonul de la Dacie? La mine, zic; am uitat să vi-l dau! Fain, zice sor-mea. Că amu lom amendă că meream cu farurile stinse, că nu ştiam că în România aşa se circulă; şi pe lângă asta nu avem nici actele maşinii!

După un sejur la Sibiu, porneşte familia mare către Cluj; şi se rătăcesc urât de tot, în urbe. Şi venind ei încoace, într-un final, reuşesc să ajungă să ne întâlnim, după mai multe înjurături adresate în trafic unor şoferi de altă etnie decât cea germană. Şi trimiţându-i eu pe ei să se cazeze, le pică toba la maşină! De data asta la Opelul Corsa al Gropăroilor, care sunt ei părinţii gropăreşti. Că o trebuit cumnatul să lege toba cu cureaua lui de la pantalonii de la costum, şi toată nunta mea şi-o tras budigăii să nu-i pice, deci canci dansuri şi iolariohoho.

Şi la nuntă cumnatul şi-a pătat costumul cu ceară de la lumânări; şi când au plecat de la nuntă, în plină noapte, iar s-au rătăcit, şi a durat o oră jumate să găsească cazarea, deşi se afla la 4 minute 20 secunde distanţă. Că nu s-o îndurat să mă sune pe mine de pe roaming.

Na!

23 lovituri, dă-i și tu!

Daily Cotcodacul de vinerea asta

In aceste vremuri de restrişte, nu pot să nu mă gândesc la ţărişoara mea… la viitorul ei… (cuprins de o vizivilă emoţie)… România,… şi nu pot să nu cer iertare, în numele tuturor arghelenilor din ţara asta, pentru prim-ministrul Boc. Iertaţi-ne, fraţi români! Jur că nu am vrut să vă facem una ca asta.

În altă ordine de idei, ţara arde, şi lui Julică îi arde de moda fashion, adică de blugi. Julică, nu uita: blugii cei mai adevăraţi sunt ăia pe care-i descoperi pe tine după duş, ticule! Te pup pe portofel.

19 lovituri, dă-i și tu!

Parfum de miros

E  11 jumate noaptea, sting calculatorul, mă duc în dormitor, deschid uşurel uşa.

Mă apropii tiptil de ea, pe întuneric – ea doarme. Ca prin minune, nu îmi troznesc deştele de la picioare ca la nonagenari, că io mai păţăsc şi d-astea frecvent, parcă-s reîncarnarea artritei maicii Tereza, Doamne, iart-o; şi-apăi ea se trezeşte, aprinde veioza, îmi cere un pahar cu apă, mă întreabă cât e ceasul, şi-apăi io mă simt vinovat că pierd nopţile la calculator.

Lepăd pe nesimţite cămaşa, îmi ţin respiraţia ca să nu fluier pe nas, aşa cum fac de obicei. Şerpuiesc cu dibăcie afară din hainele de zi şi mă înfig în pijamale (de fapt eu nu prea port pijamale; port un tricou mai vechi pătat cu ceva sos de peşte de la o reţetă care nu mi-o ieşit mai demult, în liceu, şi chiloţii zilei) şi de acolo, pe bâjbâite, îmi dibui perna fără s-o trezesc. Prind colţul liber al plapumei şi mă şerpuiesc dedesubt la căldurică, mă întind comod, mă scarpin prin zonele cu mai mult păr.

Mă întorc către ea, ea care doarme în continuare. Mă apropii de buzele ei, zăbovesc preţ de o secundă: îi miros părul, pielea, căldura, trag cu nesaţ aerul în piept. Gata, îmi zic, e timpul să dorm, noapte bună, muiere! Şi dau să o pup pe buze, de fapt chiar o ating uşurel.

Parcă i-aş fi turnat fier încins pe degetul mic de la picior! Scoate un şuierat ca de pisică furioasă, mă muşcă de ureche, mă prinde de perciuni, mă buşeşte cu capu’ de tăblia patului! De 4 ori. Îmi întoarce mâna la spate, şi într-o schemă de jujitsu mă prinde de păr şi încearcă să-mi întoarcă gâţii, ca în filme, să-mi rupă cervicala!

– Muiere! zbier. MUIEREEEEEE!!!!!!
– A, zice, calmă dintr-o dată.

Mă eliberez.

– Ce faci, tu? Ce te-o apucat? Te-o pălit strechea?

Îmi şterg buza spartă de sânge.

– Scuze, zice ea. Nu ştiam că eşti tu.
– E miezu’ nopţii! Cinie dreq să fie la ora asta în patu’ tău!!!!!
– Ce tăt vrei, mă! se oţăreşte ea. Ce tot vrei! Că am simţit că se dă unu la mine, şi m-am apărat! Şi de un’ să ştiu io că tu eşti! De unde! Că e întuneric beznă, şi tu nu puţi a bere, ca de obicei, deci cum să te recunosc pe întuneric!!! Ha? Cum?!?!

42 lovituri, dă-i și tu!

Locul meu preferat din toata lumea asta

Tovarasu Criserb ma provoca la o leapşă, şi eu nu am uitat, că or trecut vremurile alea când îmi beam minţile : locul meu preferat din întreaga lume.

Io, dragii Groparelui, am cam umblat pe unde mi s-o arătat. Am fost în Danemarca, Germania, Spania, Ungaria, Austria, Muntenegru, Serbia, Bosnia, Ucraina, Franta, Slovacia, Slovenia, Italia, Olanda, Belgia, Bulgaria; si am vazut chiar şi Bucureştiul – asta dacă e să vorbim de ţări străine. Şi dacă Dumnezău e bun cu venitul meu, oi mai tăt mere.

Dar mie cel mai mult şi mai mult şi mai mult mi-o plăcut la Suru.

Suru, măi copii, este primul vârf mai serios de creastă a Făgăraşului – de la vest la est. Când eram ficior urcam acolo cel puţin o dată pe vară.

Odată am urcat iarna: lemnele care se furau din codru erau transportate pe poteca turiştilor, de la cabană către vale, în sat. Cărarea şerpuia pe zăpada de un metru care se topise la suprafaţă, apoi îngheţase peste noapte; aşa că ne-am blestemat zilele şi pe Iliescu alunecând la vale către deal – ca economia Ucrainei după 1991.

Altă dată am urcat până pe vârful Suru cu o gaşcă de fete de la acelaşi liceu (eram în tabără de corturi), şi una chiar m-a ţinut de mână pe tot traseul, să nu alunece. Aveam 15 ani, şi atunci am aflat ce-i fericirea. Uite ce frumos este el:

(via – mersi, Mihai!)

Dar cea mai tare fază legată de Suru  mi-a povestit-o un prieten, care urcase cu o gaşcă până pe vârf, făceau creasta. Şi printre ei – inevitabila piţi, cu rucsac de 50 de kile. Lângă piţi – inevitabil – masculul care dorea să guste supă de piţi. Şi care mascul  s-a oferit el să care rucsac de piţi.

Ei: ca să ajungi pe vârf trebuie să cam urci. Vreo 7 ore până la cabană, apoi încă aproape două ore până pe vârf. Dacă mai pui rucsac de 50 kile în spate şi panta pieptişă, iese cu distracţie şi inimă care bate violent în tâmple. Şi masculul care dorea să guste supă de piţi se tot întreba, ce chisda mâne-sa car io! Ce naiba are fata asta în rucsacul ăsta! Că rucsacul meu de-abia dacă are 25 de kile, şi stau tot atâtea zile ca şi piţi.

Dar, ajungânf pe Vârful Suru şi bucurându-se de panoramă (care este într-adevăr spectaculoasă) a aflat ce cărase el atâtea amar de ore în rucsacul de piţi: un pepene de 9 kile jumate.

28 lovituri, dă-i și tu!